Identitatea ca fatalitate
Poate că aş fi vrut ca naşterea mea să se fi petrecut altcândva şi altundeva, poate în vremuri mult mai îndepărtate şi, mai ales, pe cu totul alte meleaguri decât acestea pe care, cu „mândrie patriotică”, le numim România. Poate că aş fi vrut să trăiesc prin perioada renascentistă, spre exemplu, în Florenţa lui Michelangelo şi Leonardo Da Vinci, să fiu ucenicul lor care le aduce pensulele şi dălţile şi, în timpul meu liber, să scriu poezii şi să ascult muzică preclasică, bucurându-mă la ideea că omul este, într-adevăr, o valoare supremă.
Dar a fost făcut să mă nasc într-o ţară şi într-un timp în care nimeni nu mai ştie de Michelangelo şi de Da Vinci, muzica preclasică este bruiată de manelele lui Guţă şi în care omului chiar că nu i se mai acordă nici o valoare.
Sau poate că n-aş fi vrut să mă nasc deloc. Până la urmă, la ce este bună această îndărătnică zbatere fără rost şi fără finalitate?
Numai că nu a fost să fie aşa! Fără să ne întrebe nimeni dacă suntem de acord sau nu, ni s-au pregătit o naştere, un drum de parcurs, un destin. O identitate, carevasăzică.
Fatalitatea face ca nimeni să nu ne întrebe vreodată cum am dori noi înşine să arate propria noastră identitate: ca şi cum, în această chestiune, noi nici măcar n-am conta. Ca şi cum nici măcar n-ar fi vorba despre noi! „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?” – se întreba, cu perfectă îndreptăţire, Poetul.
În logica formală clasică se vorbeşte despre existenţa unor principii logice, care direcţionează şi, în acelaşi timp, restricţionează demersurile gândirii corecte; printre ele, aflat chiar pe primul loc în ordinea importanţei, se numără şi celebrul principiu al identităţii, conform căruia în acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice lucru este ceea ce este şi trebuie considerat ca atare.
Oare de ce trebuie (suntem obligaţi!!!) să-l considerăm aşa? – aceasta este o altă chestiune, asupra căreia nu mă pot deloc edifica. Să fie vorba numai despre ancestrala noastră dorinţă de lumină, claritate şi precizie sau să fie ceva mult mai profund, ascuns cu îndărătnicie în însuşi miezul nevăzut al lucrurilor?
Până la urmă, dincolo de tumultuosul torent al accidentelor şi schimbărilor petrecute în timp, ce sunt eu, ca individ? Ce este poporul meu, ca naţie? Depinde ceva de noi înşine în structurarea identităţii noastre, individuale şi naţionale?
Tot căutând şi căutând prin firidele evenimentelor prin care trecem şi care ne marchează existenţa noastră cea de toate zilele, ajungem, mai devreme sau mai târziu, la convingerea că direcţia şi sensul drumului nostru prin viaţă nu ni le alegem noi, ci, mai degrabă, ele ne aleg pe noi, purtându-ne prin zone absolut necunoscute, absolut absconse şi absolut nedorite, în care obiectivul şi subiectivul, raţionalul şi iraţionalul, binele şi răul, adevărul şi minciuna se împletesc între ele cu atâta dexteritate, încât devine absolut imposibil să mai poţi detecta vreo direcţie şi vreun sens.
Dincolo de toate perorările guralive ale falşilor umanişti ori ale politicienilor de duzină, absolvenţi ai unor înalte studii la universitatea din Ciorogârla, ne putem convinge singuri, pe propria noastră piele, că unica direcţie şi unicul sens al existenţei noastre constau doar într-o absolută lipsă de direcţie şi de sens!
Să ne imaginăm, spre exemplu, că nu ne-am fi născut atunci şi acolo unde ne-am născut! Este de la sine înţeles că în asemenea condiţii, traseul nostru de viaţă ar fi fost cu totul şi cu totul altul. Ar fi fost cumva mai bun? Mai rău?
Întrebări de genul acesta nu sunt cu totul inutile, cu toate că ştim foarte bine că ele nu au şi nu vor avea niciodată un răspuns sigur, care să ne mulţumească.
Suntem, fiecare dintre noi şi toţi laolaltă, în egală măsură, şi nişte anonimi oameni de treabă, văzându-şi fiecare de locul lui de muncă, de familia lui, de câştigul lui amărât, dar, să nu ne mai amăgim, suntem şi cerşetorii de pe străzile Parisului şi hoţii de buzunare din metrourile londoneze.
Suntem şi bunul creştin ortodox, care-şi face, în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, rugăciunea lui simplă adresată bunului Dumnezeu, dar şi falsul creştin ostentativ care ar fi în stare să-şi calce semenul în picioare, pentru a ajunge mai repede să atingă moaştele nu ştiu cărui sfânt, ori să primească şi să se îmbuibe cu „sfintele” sarmale, oferite, ca un soi de premiu, pentru „credinţa” lui nestrămutată.
Poate că, dacă nu cumva este deja prea târziu, singura noastră salvare, individuală şi naţională, ar fi să redescoperim adevărul fundamental că universul acesta nu a fost creat pentru a se învârti ca titirezul în jurul fiecărui individ în parte, nici, în mod exclusiv, în jurul naţiunii noastre, pe care, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire şi îndârjire, o considerăm a fi una excepţională... Fatalitatea istoriei se repartizează, in mod quasi – egal, asupra fiecăruia dintre noi.
Nu suntem noi mai răi ca alţii, dar nici mai buni! Nu noi am inventat hoţia, corupţia, traficul de persoane, consumul de droguri..., dar este drept că am ştiut să ni le apropriem atât de bine încât parcă ar fi fost invenţia noastră. Le-am transformat astfel în bunuri naţionale!
Nu suntem noi mai persecutaţi de soartă ca alţii. Fatalitatea istoriei atârnă spânzurată deasupra capetelor noastre, ale tuturor, indiferent de naţie ori religie. Ea vine de undeva, de foarte departe, tocmai de la obârşiile noastre. Pe acelea ar trebui să încercăm a le desluşi, pentru a afla cine suntem cu adevărat, nu cine ne închipuim noi că suntem.
Fatalitatea istoriei, a propriei noastre obârşii, reprezintă, de fapt, propria noastră identitate!
Paul Spirescu
Profesor de filosofie la Liceul "Emil Botta", Paul Spirescu este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania şi autorul a cinci cărţi de poeme, o prezenţă editorială şi publicistică de peste patru decenii.
