Fermierii: Punct final
Pentru mulţi, astea nu prea sunt o vină căci n-a dat omul nimănui cu parul în cap. Întreaga ţară e “divizată” pro şi contra eliberării acestuia pe modelul Franţei acum mai bine de un secol, în cazul afacerii căpitanului Dreyfuss. De astă dată, pasiunea levantină pentru dramoletele ieftine l-au avut ca varf de lance pe însuşi premierul Ponta în rol de Emile Zola, ceea ce spune totul despre seriozitatea şi calitatea dezbaterii aici, la porţile Orientului. Întrebarea inchizitorial-retorică ”Ce caştigă statul dacă îl ţine după gratii pe Gică al nostru” îl situează pe fostul procuror nu doar în tabăra aprigilor apărători ai marilor corupţi ci şi în a acelora în care ridicolul nu numai că nu ucide, nu ruşinează ba chiar dă bine la mase, e de bonton. Totuşi o asemănare există şi ea constă în raportarea societăţii la lege, la supremaţia şi obligativitatea ei, la statul de drept şi la drepturile omului. Ca şi Franţa atunci, cea de după abdicarea lui Napoleon al 3-lea şi instaurarea Republicii, România prezentă, cea de după Revoluţia din 89, îşi caută încă modernitatea de factură democratică. Un drum mereu spinos cu o societate sfaşiată, ruptă pe dinăuntru, prinsă ineluctabil în fălcile dure ale menghinei timpului istoric…
Clivajele specifice perioadelor marcate de schimbări le regăsim şi aici, pe meleagurile noastre. La Galaţi, Curtea de Apel a început să respingă recursurile formulate de Casa de Sănătate împotriva fermierilor confirmand în mod definitiv şi irevocabil soluţiile date de Tribunalul Vrancea. Acestea din urmă au anulat celor ce au acţionat în instanţă toate penalităţile, majorările de întarziere, dobanzile şi, pentru prima oară în activitatea judiciară în Vrancea, debitele stabilite nelegal pe seama contribuabilului. Practica consacrase regula, cutuma locală, potrivit căreia doar penalităţile erau şterse, în timp ce debitele trebuiau achitate. Poate că era o formă de autoprotecţie, poate de comoditate, poate că se urmărea liniştirea apelor prin împăcarea şi a caprei şi a verzei. În orice caz, justiţia a demonstrat că e pe un drum bun, că a fost curajoasă, şi-a asumat răspunderea de a răspunde concret şi judicios la o problemă deloc simplă. În opoziţie cu pasivitatea administraţiei publice, permeabilă doar la sugestiile indicate de politic, altfel opacă la provocările provenite din comunitatea locală şi paralizată numai la gandul că ar putea lua decizii de o asemenea amplitudine. În opoziţie şi cu autismul aşa-zisei clase politice vrancene.
Deşi sunt parte a problemei, căci doar ei au stat la originea cadrului legislativ ambiguu, incoerent, ce a permis abuzul de drept, politicienii au dispărut cu totul de pe scena publică, au dat bir cu fugiţii, s-au sustras oricărei responsabilităţi în acest caz. Mai rar să ai de-a face cu o asemenea derobare la nivelul întregului eşichier politic. Nici o diferenţă între cei de la putere şi opoziţie. Că au făcut-o din laşitate ori din ignoranţă, din nesimţire ori din lene, din dispreţ ori nepăsare, puţin mai importă. Toţi o apă şi-un pămant! După cum se constată, ruptura dintre mediul politic şi societate e profundă, şi reprezintă pană la urmă diferenţa dintre goana după înavuţire şi lupta pentru supravieţuire.
O falie a devenit mai vizibilă acum şi în interiorul celor ce au ca ocupaţie principală agricultura, mai bine zis între cei ce au ales calea judecăţii pentru a-şi apăra drepturile şi cei ce au ales să plătească sumele imputate. Procesele derulate au pus mai bine în evidenţă personajele principale ale lumii agricole, împărţite între clasicul ţăran, cel care îşi pleacă supus capul în faţa autorităţii statului şi plăteşte cuminte tot ceea ce i se cere, şi fermierul modern, adaptat şi conectat la noutăţile economice. În general, cei mai în varstă, mai legaţi de ideea de pămînt, cei care nu au părăsit vatra satului, aparţin categoriei dintai, în timp ce cei mai tineri, mai dinamici, cei care au mai lucrat pe-afară , cei legaţi de ideea de profit, aparţin celei de-a doua categorii. Cu toate că legea a fost egală “în nelegalitatea ei”, cei cu credinţa în justeţea şi temeinicia acţiunii statului au pierdut. Au avut încredere în echitatea statului, au plătit şi au fost traşi pe sfoară nemaiexistînd în prezent vreo modalitate legală de a li se returna banii. Cei care s-au integrat în circuitul procedural specific competiţiei economice au caştigat. În cele din urmă avem de-a face cu diferenţa dintre agricultura de subzistenţă şi cea privită ca afacere.
Dl Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor şi susţinător aprig al sloganului Free Gică!, a dorit să îl depăşească pe şeful său de partid , dl Victor Ponta, la capitolul declaraţii penibile: “Gică Popescu este prietenul meu. Am jucat fotbal împreună. Îl susţin sută la sută. Regret că justiţia nu are şi o componentă socială. E un simbol pentru mine, ca oltean.”.
Pentru grangurii social-democraţi, componenta socială priveşte pe un infractor multimilionar care a fraudat statul cu 1 milion de dolari. Cei mulţi, care cu bună-credinţă s-au încrezut în autorităţi şi s-au grăbit să achite banii ”datoraţi” pentru Sănătate, şi cu sănătatea nu te joci, ne asigură ei, nu sunt componentă socială nici măcar în situaţia inversă cand statul i-a fraudat pe ei, prin emiterea şi aplicarea de legi neclare, cu multe lacune. Probabil că minţile luminate de la PSD, şi nu numai, se călăuzesc în înalta lor înţelepciune după principiul… Mai bună îi o graţiere pentru un penal decat o corectă amnistie fiscală din partea unui stat venal.
Dan NICHITA
Dan Nichita scrie pe blogul VranceaAltfel.ro
