Vocaţia prieteniei
Prieteniile literare au existat şi, desigur, ele nu au dispărut cu totul. Aproape la întâmplare: la Dragosloveni, pe piatra de hotar dintre două veacuri, se întâlneau, într-o frumoasă comuniune spirituală, Al. Vlahuţă, B.Şt. Delavrancea şi I.L. Caragiale; mai aproape de noi, Constant Tonegaru îngrijea cu devoţiune volumul de debut al bunului său prieten, Mircea Popovici, Izobare (1946), în absenţa acestuia, plecat la Iaşi. La „Echinox”, îmi imaginez, trebuie să fi existat o asemenea fericită întâlnire de spirite, tot aşa cum în principalele cenacluri studenţeşti (antedecembriste) clujene, ieşene şi bucureştene a funcţionat un viu sentiment al solidarităţii, în situaţia în care se simţeau, în condiţii vitrege de atunci, mai puternici, mai vii, deşi ei, cu toţii, băteau la porţile mult dorite ale consacrării. După ce aceasta a venit, abia atunci au apărut animozităţile, disensiunile, nu neapărat beligerante, dar creatoare de relaţii reci şi necooperante (invidia, suferinţa atroce pentru succesele celuilalt).
Într-un oraş cu tradiţie culturală, apar cel puţin două-trei reviste de cultură, coexistă paşnic câteva zeci de scriitori, aflaţi într-o situaţie de naturală rivalitate, flancaţi îndeaproape de alte zeci de condeieri, aspiranţi şi mitomani, ce îşi adaptează registrul după interese: linguşitor, mieros, encomiastic, ori deferent, rezervat, cu o demnitate simulată, mai adesea, aluziv, cârtitor, bârfitor, calomniator, demolator. În schimb, într-un oraş cu o tradiţie mai fragilă, lucrurile devin şi mai complicate: simpatiile şi antipatiile se fac/desfac când şi cum nu te aştepţi, prieteniile pot deveni lesne adversităţi bine întreţinute la foc mititel, iar adversităţile se pot stinge mintenaş la „una mică” sau la mai multe! Revistele, câte or fi, înseamnă mai multe grupări/găşti/grupuleţe ce se studiază reciproc, ba uneori se sfidează şi se dispreţuiesc, se provoacă... spre folosul nimănui!! Vor fi, între aceştia, şi oameni oneşti, autori cu respect pentru valoare, ce se ajută unii pe alţii, într-o solidaritate bazată, mai degrabă, pe interese de grup, decât pe sentimentul nobil al prieteniei, cuvânt prea adesea vidat de conţinut, deviat de la înţelesurile genuine.
Să recunoaştem, vocaţia prieteniei este o floare rară în ziua de azi, pentru că asta presupune afecţiune, înţelegere, preţuire, dar, în primul rând, dăruire fără umbra unei răsplăţi imediate sau viitoare, complementaritate a gândurilor, sentimentelor, dezlegate de egoismul nostru structural, fruct depreciat al unei lumi bolnave, obosite şi, din punct de vedere moral, dezorientate. Scurtele fulgerări ale gândului curat, dorinţa sinceră de a alunga singurătatea celui bătrân şi singur, de a ajuta pe cel aflat la nevoie ne mai umanizează, dar – îndrăznesc să o spun – o asemenea atitudine o datorăm mai mult cărţilor, cei mai devotaţi prieteni ai noştri, mai puţin oamenilor, fie ei şi scriitori.
Cât despre aceştia (se întâmplă şi aşa !), chiar foarte talentaţi, îşi îngroapă partea cea mai bună a fiinţei lor în paginile scrise, nemairămânându-le, din păcate, prea mult de oferit celor din preajmă. Să fie oare singurătatea singurul mod de a vieţui onest într-o realitate atât de bulversată?
Publicăm acest text astăzi, la scurgerea unui an de când criticul şi istoricul literar, prof. Mircea Dinutz a plecat din această lume. întru cinstirea memoriei celui mai bun condei critic pe care l-a dat Vrancea în ultimii ani.
