Opinii

Vocaţia prieteniei

Ziarul de Vrancea
18 feb 2014 1292 vizualizări
De când sunt artişti pe lume, cu deosebire în timpurile moderne, au existat, ca în orice alt domeniu de activitate, prietenii durabile, alianţe vremelnice, solidarizări şi, uneori, desolidarizări, dar - cu mai multă abnegaţie - bârfe savuroase, acre, acide, veninoase, contestări viguroase, asigurând astfel, cu eforturi unite, oarece farmec vieţii culturale (să zicem!), în pas cu mondenitatea noastră tabloidă, din păcate! Ba în ultimele decenii - după cum se vede – a crescut sensibil apetitul pentru „săparea” (meticuloasă şi cu râvnă) a aproapelui, pentru… erodarea imaginii sale publice, prin toate mijloacele aflate la îndemână! În unele cazuri, acuzaţiile aduse pot fi adevărate, dar exploatate public, cu o voluptate abia mascată, aduc atingere gravă nu numai omului aflat în culpă, dar şi operei sale, în situaţia în care nu putem pune la îndoială valoarea acesteia! Circul mediatic nu are cum să nu afecteze grav imaginea artistului pe un termen greu de definit şi să ne menţină într-o prielnică anormalitate pentru veleitari, grafomani, impostori…

Prieteniile literare au existat şi, desigur, ele nu au dispărut cu totul. Aproape la întâmplare: la Dragosloveni, pe piatra de hotar dintre două veacuri, se întâlneau, într-o frumoasă comuniune spirituală, Al. Vlahuţă, B.Şt. Delavrancea şi I.L. Caragiale; mai aproape de noi, Constant Tonegaru îngrijea cu devoţiune volumul de debut al bunului său prieten, Mircea Popovici, Izobare (1946), în absenţa acestuia, plecat la Iaşi. La „Echinox”, îmi imaginez, trebuie să fi existat o asemenea fericită întâlnire de spirite, tot aşa cum în principalele cenacluri studenţeşti (antedecembriste) clujene, ieşene şi bucureştene a funcţionat un viu sentiment al solidarităţii, în situaţia în care se simţeau, în condiţii vitrege de atunci, mai puternici, mai vii, deşi ei, cu toţii, băteau la porţile mult dorite ale consacrării. După ce aceasta a venit, abia atunci au apărut animozităţile, disensiunile, nu neapărat beligerante, dar creatoare de relaţii reci şi necooperante (invidia, suferinţa atroce pentru succesele celuilalt).
    Într-un oraş cu tradiţie culturală, apar cel puţin două-trei reviste de cultură, coexistă paşnic câteva zeci de scriitori, aflaţi într-o situaţie de naturală rivalitate, flancaţi îndeaproape de alte zeci de condeieri, aspiranţi şi mitomani, ce îşi adaptează registrul după interese: linguşitor, mieros, encomiastic, ori deferent, rezervat, cu o demnitate simulată, mai adesea, aluziv, cârtitor, bârfitor, calomniator, demolator. În schimb, într-un oraş cu o tradiţie mai fragilă, lucrurile devin şi mai complicate: simpatiile şi antipatiile se fac/desfac când şi cum nu te aştepţi, prieteniile pot deveni lesne adversităţi bine întreţinute la foc mititel, iar adversităţile se pot stinge mintenaş la „una mică” sau la mai multe! Revistele, câte or fi, înseamnă mai multe grupări/găşti/grupuleţe ce se studiază reciproc, ba uneori se sfidează şi se dispreţuiesc, se provoacă... spre folosul nimănui!! Vor fi, între aceştia, şi oameni oneşti, autori cu respect pentru valoare, ce  se ajută unii pe alţii, într-o solidaritate bazată, mai degrabă, pe interese de grup, decât pe sentimentul nobil al prieteniei, cuvânt prea adesea vidat de conţinut, deviat de la înţelesurile genuine.
    Să recunoaştem, vocaţia prieteniei este o floare rară în ziua de azi, pentru că asta presupune afecţiune, înţelegere, preţuire, dar, în primul rând, dăruire fără umbra unei răsplăţi imediate sau viitoare, complementaritate a gândurilor, sentimentelor, dezlegate de egoismul nostru structural, fruct depreciat al unei lumi bolnave, obosite şi, din punct de vedere moral, dezorientate. Scurtele fulgerări ale gândului curat, dorinţa sinceră de a alunga singurătatea celui bătrân şi singur, de a ajuta pe cel aflat la nevoie ne mai umanizează, dar – îndrăznesc să o spun – o asemenea atitudine o datorăm mai mult cărţilor, cei mai devotaţi prieteni ai noştri, mai puţin oamenilor, fie ei şi scriitori.
Cât despre aceştia (se întâmplă şi aşa !), chiar foarte talentaţi, îşi îngroapă partea cea mai bună a fiinţei lor în paginile scrise, nemairămânându-le, din păcate, prea mult de oferit celor din preajmă. Să fie oare singurătatea singurul mod de a vieţui onest într-o realitate atât de bulversată?

Publicăm acest text astăzi, la scurgerea unui an de când criticul şi istoricul literar, prof. Mircea Dinutz a plecat din această lume. întru cinstirea memoriei celui mai bun condei critic pe care l-a dat Vrancea în ultimii ani.



În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.