FRATII NOSTRI IRAKIENI
în conditiile in care acesti oameni nu au impresia că in Irak ar fi vreun război civil, ci unul de eliberare, si noi sintem primii de care trebuie să se elibereze (sub 20% au remarcat că si Iranul si Siria mai incurcă pe acolo), situatia trupelor de eliberare mi se pare că devine intr-adevăr o situatie de trupe de ocupatie, greu de sustinut. Sprijinul pe care il dăm guvernului care a fost ales in mod liber de irakieni e subminat chiar de prezenta noastră, acesti oameni fiind Ãinte doar pentru că cooperează cu noi. Si nu doar tinte pentru teroristi, desi si asta e foarte serios, dar mai ales tintele oprobiului public, din cite se vede prin sondaje, ca vinzători de tară. Nu mă mai mir că majoritatea parlamentului irakian ales a ajuns să rezide prin străinătături, chiar nu e de stat la Bagdad. La concluzia asta au ajuns ºi democraÃii americani, care s-au dezlăntuit săptămina asta contra lui George W. Bush, pledind pentru o retragere masivă si imediată din Irak. Chiair dacă nu au reuºit, toate talk-showurile si emisiunile umoristice au făcut bancuri pe seama generalilor din Irak si a presedintelui, săpind ºi mai mult la increderea publicului că rezistenta eroică din Irak mai serveste la ceva. în acelasi treimi, două treimi din publicul irakian crede că prezenÃa coaliÃiei face rău, nu bine, securităsii in Irak. Or simÃi ei ceva.
Nu mai incape nici o indoială la ora aceasta că operatia invadării Irakului a fost, din punct de vedere al planificării, o enormă greºeală. Nu as vrea să iau partea celor care spun că in schimb Iranul trebuia invadat, remarc doar că mai multi prieteni ai americanilor, printre care generali britanici au inceput să ne spună adevărul despre superficialitatea planului de după invazie, despre putinătatea resurselor si erorile de gindire. Ca să dau doar un exemplu, cine, după părerea americanilor, urma să protejeze frontierele de mii de kilometri ale acestei tări a doua zi după căderea Bagdadului, de acesti simpatici vecini numiti Siria ºi Iran? Poate au crezut că grănicerii lui Saddam vor veni la slujbă, ca de obicei, in loc să se ascundă pe undeva atteptind să vadă cum evoluează lucrurile? Nu are sens să ne plingem acum că intră insurgentii prin toate colturile, ne-am făcut-o cu mina noastră.
Bineinteles, cititorii pot spune că există o solutie simplă. Să lăsăm acolo pe americani si să ne vedem de treabă, in fond sintem un partener minor al coalitiei, nu ne-au iesit afacerile cum am sperat, dar măcar să plecăm cit nu avem atentate in Romania si nu am avut nici pierderi. Acest punct de vedere are destul de mult sens. Dacă in Afganistan bătălia are sanse, si e chiar pe muchie, deci merită să răminem in ea, mai ales că acolo NATO conduce operatiile, prezenta noastră in Irak nu mai serveºte prea mult. Eu personal cred că americanii nu trebuie să plece, desi au intrat intr-o situatie cvasiirezolvabilă. Plecarea inseamnă realmente oferirea către al Qaeda a unui teritoriu mai aproape de Vest decit Afganistanul. Problema e că acest război nu se poate duce pe fată si cu trupe regulate cum il duc ei, mai ales dacă se va prelungi, ºi cred că strategii americani trebuie să caute forme legale si financiare să subcontracteze Irakul, să păstreze ceva sprijin oficial doar pentru guvernul local, dar lupta cu teorismul să fie dusă de intermediari contractati, nu de trupe regulate care au nevoie de aprobarea congresului pentru tot ce fac. Desigur, precedentele incercări de acest gen in America Latină au avut o presă ingrozitoare, dar situaÃia de azi cere alt tip de soluÃii, inovative, si cind vor veni democratii la putere vor fi chiar ei fortati să găsească ceva nou. în ce ne priveste pe noi, da, să ne retragem, discret, păstrind doar o prezentă simbolică. Sintem singura tară europeană care are un arab drept secretar de stat (doctorul Arafat), mai bine ne promovăm ca exemplu al integrării acestei comunităti la noi, că e mare nevoie de exemple de succes in Europa, decit ca adjuncti ai americanilor in planul de făcut ordine globală.
Ministrul apărării american, Donald Rumsfeld, a făcut remarca celebră, in 2003, cind a fost intrebat ce vor face irakienii după căderea lui Saddan Hussein, că se vor descurca precum romanii după ce a căzut Ceauºescu. Remarca proiecta un fel de frătie intre cele două popoare asuprite, revendicată si de diversi lideri de opinie romani in zilele acelea, cind noi consideram că e perfect legitim să invadezi o tară străină ca să răstorni un dictator. Cind mă uit azi la opinia publică irakiană si văd că americanii sint considerati de vină pentru toate imi amintesc destul de mult de Romania anilor nouăzeci, in care pentru mulÃi Coposu era de vină că veniseră minerii si-i devastaseră sediul. Da, Irakul seamănă mult cu Romania anilor nouăzeci, cu confuzia totală a valorilor de atunci. Cu citeva importante diferente: in Romania nu erau arme si vecinii nostri erau Moldova ºi Ungaria, nu Iranul si Siria. în rest, dl Rumsfeld a avut dreptate in principiu, greºind mai ales proportiile. Dar proportiile contează al dracului, după cum se vede.
