Corupţia şi de starea de spirit la români
Este ironic că după ce ani de zile s-au străduit din răsputeri să împiedice cercetarea penală a unor nume grele din politica românească parlamentarii români s-au hotărât brusc să-şi arate muşchii în faţa deputatului de Buzău Gheorghe Coman aprobând cu o copleşitoare majoritate cercetarea şi arestarea acestuia. Arestare care până la urmă nici măcar nu s-a produs. Nu căutaţi o explicaţie complicată şi nici nu trebuie să vă imaginaţi că asistăm la o modificare radicală de mentalitate. Coman nu este până la urmă decât un fel de găinar minor ajuns prin jocul împrejurărilor în Parlament, ca deputat PPDD. Ca şi mulţi dintre colegii săi s-a orientat ulterior către patroni politici mai influenţi ajungând astfel în partidul lui Dan Voiculescu. Acuzele care i se aduc (a cerut bani pentru numiri în funcţie) nu pot fi, dacă sunt adevărate, trecute cu vederea, dar astfel de lucruri se întâmplă pe scară largă în România.
Numai că nu acestea au fost elementele importante care au contat în luarea deciziei, ci faptul că el personal nu era o miză. Nu avea greutate politică şi prestaţia sa publică a fost atât de penibilă încât aproape toţi colegii săi au considerat că nu pierd mare lucru dacă dau astfel un exemplu care va fi citat de acum încolo adesea ca o dovadă a faptului că, iată, Parlamentul, nu cocoloşeşte nicidecum corupţia, ci o infierează aspru. Cu alte cuvinte Gheorghe Coman a ajuns să joace, spre nenorocul său, rolul de Acar Păun. Puteţi fi convinşi că harnicul propagandist al puterii din ultima vreme, Eugen Nicolicea, nu va lăsa să scape o astfel de ocazie.
Probabil aspectul mai important în ceea ce îl priveşte e faptul că un om care nu reuşeşte să îngăime două vorbe coerente a ajuns în Parlamentul ţării. E drept, la cum s-a votat în decembrie 2012 nimic nu e de mirare. Şi fiţi siguri că mai sunt mulţi în mare de aceeaşi factură. Asta în timp ce un intelectual de talia lui Teodor Baconschi nu a câştigat destule voturi în Iaşi în ciuda unei campanii electorale extrem active. Când ne minunăm uitându-ne, indignaţi, la deciziile luate în Camera Deputaţilor sau în Senat ar trebui să ne gândim şi la asta. Nu poţi aştepta până la urmă altceva de la o comunitate politică populată, într-o proporţie deloc neglijabilă, de acest gen de personaje.
În acest punct e poate nimerit să facem şi o altă constatare, nu tocmai fericită. Multe dintre cazurile notorii de corupţie dezbătute aprins în mass media în care sunt implicaţi politicieni sau înalţi oficiali guvernamentali sunt până la urmă fleacuri în comparaţie cu marile afaceri pe bani publici derulate şi la Bucureşti, şi în ţară. Artizanii acestora au învăţat de multă vreme cum să manevreze astfel încât să se protejeze creând circuite legale ingenioase acoperitoare. Participă la licitaţii care respectă formal toate regulile, deşi toată lumea ştie cine trebuie să câştige. După cum găsesc şi căi greu atacabile de "a-şi arăta recunoştinţa". De pildă deputatul PSD de Constanţa Eduard Martin, care are câteva sute de contracte în domeniul salubrităţii, investeşte enorm în publicitate, unde altundeva decât în Neptun TV, companie media în care Radu Mazăre e unul dintre asociaţi. În aceste condiţii nu e de mirare că firma cu pricina e extrem de prosperă cu toate că mai toate celelalte instituţii mass media româneşti se zbat din greu să supravieţuiască financiar.
Sau, ca să continuăm exemplele, cei în cauză intră pe filiere de afaceri lucrative în cazul cărora umflarea peste măsură a preţurilor de achiziţie e greu vizibilă. Spre exemplu, e greu de spus cât costă cu adevărat o platformă software pentru sistemele informatice utilizate în diferitele instituţii publice sau sistemele de monitorizare a situaţiilor de urgenţă (unde Sebastian Ghiţă, prietenul şi colegul de partid al premierului, e un adevărat campion al licitaţiilor). În fapt, în România de astăzi, în afara companiilor profilate pe export şi a clientelei politice abonate la bani publici, puţine sunt societăţile comerciale cărora le merge bine. S-a creat astfel un adevărat cerc vicios care macină din interior instituţiile, minează economia şi generează un îngrijorător pesimism la nivelul întregii societăţi. Suntem naivi dacă ne imaginăm că el ar putea fi spart doar de justiţie, chiar dacă am avut parte în ultima perioadă de condamnări spectaculoase. Pentru a schimba radical lucrurile e nevoie în primul rând de pârghii administrative eficiente, inclusiv în sistemul alocare şi gestiune a banilor publici. Însă aşa ceva e greu de imaginat pentru că ar afecta interese majore, de tipul celor descrise mai sus. Problema e că între timp România începe să semene tot mai mult cu o ţară de tranzit în care mulţi stau doar cu gândul la plecarea "în afară". Părinţii îşi îndeamnă copiii să meargă la studii în străinătate sperând că în final vor rămâne acolo. Iar cei mai în vârstă regretă că e prea târziu pentru ei să mai facă un astfel de pas. Şi, ceea ce este şi mai grav, e faptul că puţini mai speră că lucrurile se vor schimba în bine în viitor. De aceea e de aşteptat ca absenteismul la vot să rămână unul ridicat, calea sigură ca alţii ca Gheorghe Coman să ajungă să populeze peisajul politic autohton. O asemenea stare de spirit e probabil mai dăunătoare, pe termen mediu şi lung, decât multe alte chestiuni de care ne plângem constant precum lipsa autostrăzilor sau a utilităţilor de bază în mediul rural.
Alexandru Lazescu
