Distins auditoriu, dragi vrânceni,

Ne aflăm acum în locul cu cea mai însemnată rezonanță legendară și istorică din acest ținut și poate din întreaga țară: Dumbrava Bârseștilor. 

Afirmăm acest lucru, deoarece descoperirile arheologice din a doua jumătate a sec. XX (anii cincizeci), efectuate pe Dumbrava Bârseștilor, au demonstrat că teritoriul Vrancei istorice a fost locuit începând cu paleoliticul (18.000 Î. Chr.) când ,,gințile de vânători își aleseseră drept loc de trai terasa mijlocie a Putnei, în locul pe care se află azi Comuna Bârsești”.

De altfel, dacă privim de pe prispa casei Mătușii Tudora Vrăncioaia, vedem cinci din cele șapte sate legendare (Negrilești, Bârsești, Bodești, Spinești, Păulești) care s-au înființat cu sute de ani înainte și dăinuie până în zilele noastre. Ulterior, pe apa Putnei au apărut alte sate, ordinea înființării fiind de la munte spre câmpie: Tulnici, Coza, Topești, Valea Sării, Tichiriș, Vidra etc.

Celelalte două sate legendare Nistorești și Spulber s-au înființat pe apa Zăbalei, după care au urmat cele cunoscute astăzi: Nereju, Paltin, Herăstrău, Năruja, Văsui (Vrâncioaia), Poiana etc. 

După luptele de apărare alături Ștefan cel Mare și Sfânt și după dania făcută de Domn vrâncenilor, ,,feciorii Vrâncioaiei, întorcându-se la vetrele lor, au împărțit între ei munții și au întemeiat sate, că până atunci fuseseră și ei cam negustori de vite fără semn”. (S. Mehedinți)

Beneficiind de protecția munților (Cetatea de piatră a Moldovei – M. Sadoveanu), de avantajele poziției de graniță, apărători ai fruntariilor Moldovei, vrâncenii au avut o oarecare îngăduință din partea domnilor, chiar după înființarea statelor feudale, fapt recunoscut de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (,,A doua republică, dar mai mică, din Moldova, este Vrancea din Ținutul Putnei, la hotarul Valahiei, înconjurată din toate părțile de munții cei mai sălbatici”. La fel ca și celelalte republici - Câmpulung Moldovenesc și Tigheciu – vrâncenii ,,plătesc domniei în fiecare an o dajdie știută. Altminteri se țin de legile lor și nu primesc nici porunci și nici judecători de la domnie”. 

Prin aceasta, fostul domnitor recunoaștea faptul că vrâncenii erau oameni liberi, nesupuși domniei.

Oameni cinstiți și responsabili, vrâncenii și-au creat reguli proprii care au intrat în legendă, după care se conducea întreaga comunitate – Obștea cea mare a Vrancei: vrânceanul se naște cu dreptul lui; cum săracul și bogatul; Vodă da, Hâncu ba; Vrancea nu voiește; suntem chezași unul pentru altul; etc.

Devălmășia – folosirea în comun (după nevoi) a pădurii, apei, sării și cisluirea – acoperirea impozitelor către domnie și a gloabelor, când nu se cunoștea făptașul, de către comunitate (obște), erau reguli de fier care guvernau Țara Vrancei în vechime. 

Aceste ,,legi” erau ,,întărite” de cinste și încredere: ,,Am pus degitele ca să să știe!”; Am pus degitele ca să să vază!; Am pus degitele pintru mare credință! Am iscălit cu mare credință! Să fie în veci fiilor și nepoților câți vor veni! Argumentul suprem era jurământul cu brazda-n cap.

Chiar dacă Vrancea a fost ținut de hotar între frați (Moldova, Muntenia, Transilvania), începând cu sec. XVII, a fost într-o permanentă luptă pentru apărarea hotarelor sale. Primii agresori au fost mănăstirile (Vizantea, 1617; Soveja, 1648; Mera, 1688, apoi Imperiul Austro-ungar); Domnia prin domnitorul fanariot Constantin Ipsilanti care a  dăruit tot Ținutul Vrancei, vistiernicului Iordache Ruset Roznovanu, ,,cu tot cu oameni și sate” (1801). 

La auzul acestei nedreptăți, vrâncenii au sărit, toți pentru unul și unul pentru toți, s-au ridicat și au pornit un proces împotriva domniei, care a durat 13 ani (1801-1814). Prin durată, amploare, cheltuieli financiare (78.550 lei aur), Procesul Dezrobirii sau Procesul ieșirii din boieresc constituie o adevărată epopee din care spiritul vrâncean a ieșit învingător în lupta sa de apărare a unității vrâncene. 

Nici nu s-au bucurat bine de victorie că în anul 1833 boierii lipănești revendică Moșia Păulești, pe care o și câștigă și pe care cer 74.500 lei. În aceste condiții, Obștea cea Mare hotărăște să cumpere Moșia Păulești, unitatea Vrancei fiind salvată și de această dată, dar Vrancea acumulase datorii imense. În aceste condiții s-a hotărât împărțirea munților devălmași pe sate după contribuția fiecărui sat la cheltuielile făcute la Procesul Dezrobirii. 

Odată cu împărțirea/ aruncătoarea munților pe sate (1817, 1818, 1831, 1840), unitatea și solidaritatea Vrancei s-a spart. Satele au intrat în conflict unele cu altele, dar și satele ,,stup” cu satele ,,roi”. Fiecare obște sătească are statut juridic propriu, nu mai este nevoită să ceară aprobarea Sfatului cel Mare al Vrancei, pentru rezolvarea unor probleme. În aceste condiții, devălmășia Vrancei se restrânge la devălmășia pe sat, dar odată cu stabilirea dreptului pe om, acesta putea să-și vândă dreptul sau să-l cumpere.

Pe fondul destrămării unității Obștei vrâncene și a proprietății devălmașe, la începutul sec. XX, Țara Vrancei a trăit cea mai tulburătoare dramă a sa Moartea codrului vrâncean. Atunci solidaritatea vrânceană s-a făcut praf. Beneficiind de cozile de topor care au primit mici firimituri din marea hoție națională cu lemn (atenție la ce se întâmplă astăzi!), codrul ,,s-a plecat și s-a cutremurat de secure” – un brad falnic valora cât o cutie de chibrituri. 

Vrancea a devenit un ținut selenar – Vrancea cheală. Lupii au intrat în stâna vrânceană fără câini (Tache Ionescu era avocat al unei societăți forestiere și ministru; Marghiloman era președinte al unei societăți forestiere și prim ministru; notabilități ale satului au dat mâna cu cei care au răstignit codrul vrâncean etc.)

După modelul Obștii vrâncene, s-au înființat obștii răzășești pe sate, după promulgarea Codului silvic (1910), (Obştia Satului Coza; Obştia Tichiriş (Vidra); Obştia Negrileşti; Obştia Păuleşti; Obştia Poiana; Obştia Palten; Obştia Prisaca; Obştia Poduri din Comuna Colacu; Obștia Secătura Părosul; Obştia Hăulişca; Obştia Valea Sării; Obştia Voloşcani; Obştia Tulnici; Obştia Vâlcani; Obştia Prahuda; Obştia Topeşti; Obştia Bârseşti; Obştia Herăstrău; Obştia Năruja cf. Aurel Sava, 1931). 

Nici Codul silvic, nici obștile sătești n-au reușit să oprească pârjolul codrului vrâncean.

În fața tuturor nenorocirilor atunci, când cuțitul a ajuns la os, vrâncenii s-au adunat la ,,altarul Tudorei Vrâncioaia și l-au invocat pe Domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, urmând apoi momente de maximă solidaritate vrânceană.

1904: I-au închinat Domnului Ștefan cel Mare și Sfânt, la comemorarea a 400 de ani de la plecarea la cele veșnice, primul monument făcut de o comunitate țărănească. A fost mare sărbătoare în 1929, când s-au sărbătorit 25 de ani de la ridicarea Monumentului. Inițiatori Nicolae Jechianu și Ion Mehedinți – Negrilești.

1935: În urma dezastrului vrâncean, sătenii, dascălii, intelectualii vrânceni și nu numai, au rostit un fierbinte Legământ la Monumentul lui Ștefan: ,,Pe cuvântul şi sufletul nostru de creştini şi buni români; În faţa lui Dumnezeu, simbolizat prin tot ce ne înconjoară şi ochii noştri văd; În faţa autorităţilor, ce simbolizează cârmuirea şi gospodăria înţeleaptă a naţiunii române; În faţa viitorilor ingineri silvici ce sim-bolizează speranţa restaurării pădurilor şi apărătorii de mâine ai codrilor româneşti, 

NE LEGĂM că vom da ascultare ca orice jertfă şi trudă ni s-ar cere, să înfăptuim cele ce urmează: 

1). Să apărăm şi să îngrijim pădurile existente… (15.000 ha rămase în picioare din 60.000 ha); 

2). Să protejăm şi să iubim arborii …; 

3). Nu vom distruge pădurile, căci în acest caz, lăsăm solul pradă torenților, iar ruina pădurilor aduce după sine secetă, tristețe și jale…; 

4). Prin plantațiuni, să transformăm coastele triste, pustii și sterpe în frumoase păduri, deoarece salvarea câmpiilor, salvarea râurilor, salvarea pământului, cum și salvarea noastră a tuturor, stă numai în înfăptuiri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

1948:  Preluarea codrului vrâncean de către stat, dar și... inițierea unui program ambițios de împăduriri (75.059 ha împădurite în anii 1948-1990) - ,,În perioada comunistă, pădurea chiar a parcurs o epocă de aur”. (Ing. N. Bogdan)  

1990 – prezent: ● S-au reînființat obștile sătești, care și-au identificat și recuperat patrimoniul, chiar dacă acest lucru s-a făcut cu greutate și cu procese aproape interminabile.

● Credem că Obștiile sătești, dacă vor să fie eficiente, stabile și... morale, trebuie să lucreze în tandem cu statul, să lupte pentru o legislație clară și stabilă. Înainte Judecătorul de ocol certifica toate acțiunile obștiei, asigurând legalitatea și corectitudinea. Prea multe procese și litigii apar în spațiul public...!

● Obștea să aibă în consiliul de administrație un oficial al Primăriei și invers.

● Muntele nu înseamnă numai lemn, ci are și alte bogății la fel de prețioase: vânat, pescuit, pășune, fructe de pădure, apicultură, plantații de nuci etc. 

● Lemnul trebuie înnobilat prin muncă. Vânzare lemnului neprelucrat este păguboasă. Copac tăiat, puiet plantat. Obștile de moșneni să creeze sau să sprijine unități de prelucrare a lemnului și pepiniere etc.

● Ar trebui create unități de prestări servicii, ar trebui create în fiecare comună/ obște, echipe de meșteri care să rezolve problemele comunității.

 ● Educația și cultura ar trebui să fie în atenția obștiei, de dorit în tandem cu primăria, fiecare fiind în slujba săteanului, a generației tinere: bibliotecă (obște, școală, comunitate); centre de creație (copii, tineri, adulți); formații artistice și instrumentale etc.

Costică Neagu – Dumbrava Bârseștilor (7. 07. 2019)