Scriitorul vrâncean Ion Apostu: Alterarea conceptelor natural-existențiale ale umanității; evoluția metalului inteligent via ,,mens sana”
Acest material va fi susținut cu ocazia Festivalului Național de Literatură ,,Întâlnirile de la Viișoara”, Piatra Neamț, 22-25 mai 2025.
Din Sfânta Evanghelie după Ioan, aflăm: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum este relevat în Biblie, oferă o viziune clară asupra familiei și a rolului pe care aceasta îl are în planul divin. Dumnezeu a instituit familia încă de la creație, stabilind ordinea naturală a relațiilor dintre bărbat și femeie. În Geneza 1:27-28, se spune: ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. ,,Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”
Putem, dară, să înțelegem că familia este un rezultat al înțelepciunii divine, că bărbatul și femeia, chiar dacă sunt creați diferit, se complinesc întru formarea unei unități sfânte, o unitate rezultată în urma unui act consensual de voință, o unitate formată prin căsătorie și că această instituție a căsătoriei reprezintă o unire indisolubilă din care se nasc copiii ce trebuie crescuți în învățătura Domnului. Orice deviere de la relația firească dintre om și Creator, duce la confuzie existențială, înlesnindu-se astfel apariția unor împrejurări fertile libertinajului, ignoranței față de canoanele religioase și a deciziilor ce contravin moralei creștine.
Credința nu se referă strict la acceptarea existenței unei forțe superioare, nu se limitează la un ceva ce nu poate fi depășit, având un rol extrem de important. Credința înseamnă acea relație dintre om și divinitate, relație bazată pe iubire, speranță, încredere. Este un act liber: nu e impus, ci asumat, ales, este un mod de a trăi. Omul ar trebui să-și trăiască viața după principii morale, spirituale, transcedente.
După cum se apreciază la nivel planetar, poporul român este profund religios, este un popor care ține la tradițiile sale, un popor care, deși își trăiește vremea modernă, încearcă să-și păstreze identitatea și continuitatea. Nu poate fi contestat faptul că credința a fost farul spiritual în cele mai grele momente de cumpănă istorică: ocupație, comunism, exil. Biserica a fost întotdeauna un centru de cultură, limbă și educație, nu doar un loc în care omul s-a rugat. Prin credință, a fost posibilă legătura spirituală între generații, a fost posibilă relația între oraș și sat, între timpul trecut și timpul prezent. Sărbătorile religioase, pelerinajele și ritualurile au contribuit și contribuie la unitatea poporului român, au întărit și întăresc legăturile dintre membrii națiunii române. Credința devine astfel, un reper moral care se raportează la valorile creștine: milostenia, iertarea, iubirea aproapelui, simțul dreptății.
Se afirmă faptul că tradiția încurajează ,,priponirea” progresului, că induce o stare de stagnare a evoluției omului, că prin tradiție ne cramponăm în tărâmul arhaicului. Personal, consider că tradiția este modul prin care putem transpune în prezentul nostru, tot ceea ce a fost remarcabil odinioară, toată înțelepciunea trecutului, trecut care răspunde, alături de alte izvoare, întrebărilor ,,Cine suntem?” și ,,De unde venim?”.
Familia este spațiul unde credința și tradiția prind viață, este prima comunitate în care un copil învață ce înseamnă lumea; este spațiul în care membrii se îmbrățișează, este spațiul în care se cântă colinde, se spun rugăciuni și se trăiește, pentru prima oară, emoția.
Credința oferă sensul profund al tradiției și nu este doar o dogmă, ci o trăire prin care omul acceptă puterea divină, acceptă faptul că există ceva mai mare decât el. Posturile, sărbătorile, nașterea, nunta și moartea sunt evenimente care au rădăcini religioase sau spirituale, sunt evenimente care contribuie la producerea Existenței. Are o influență profundă asupra familiei, atunci când este trăită autentic, nu doar formal. Educația în spiritul credinței formează caractere puternice, sănătoase, pline de răbdare, responsabilitate, respect.
Tradiția este o formă de memorie afectivă, o formă prin care omul retrăiește tandrețea unor întâmplări anterioare, este banca de date a afectivității umane, este capacitatea noastră de a reactiva sentimentele dobândite de-a lungul vieții, sentimente care au fost stocate în ființa noastră și care, în urma unor stimuli, ne plasează instantaneu în jurul mesei de Crăciun, de Paște, ascultând colinde sau ciocnind ouă roșii, alături de cei dragi.
Familia, credința și tradiția formează un triunghi existențial, un triunghi care susține identitatea personală și colectivă. Fără acest triunghi existential, familia devine doar o structură funcțională, iar credința se poate reduce la teorie sau dispariție. Lipsa acestui triunghi, duce la apariția înlocuitorilor: ideologii, identități de consum, ,,spiritualități” rapide, dar fără adâncime. Se instalează dezrădăcinarea, iar omul nu mai știe cine este, de unde vine, ce rost are. În aceste condiții, viitorul va fi unul pleoștit, influențat de o realitate onirică, iluzorie, va fi unul în care conceptele natural-existențiale ale umanității devin alterate.
Urbanizarea excesivă, consumerismul și tehnologia îndepărtează omul de natura care va deveni un simplu decor. Obsesia pentru tinerețe, distracția reprimă partea profundă și tragică a vieții, moartea și suferința vor fi negate, graba va fi omniprezentă, vom trăi în prezenturi successive, fără rădăcini. Relațiile între oameni vor deveni efemere, utilitare astfel că va apărea individualismul extrem, comunitatea dizolvându-se în rețele virtuale. Sacrul va fi marginalizat, transformat în spectacol, se va încerca depășirea limitelor biologice, cognitive, morale, pământul va fi tratat doar ca resursă, nu ca o entitate sacră, efectele vor duce la anxietate existențială, la depresie: Bine ai venit, dezumanizare!
Observăm, constatăm... și cam atât. Ce facem pentru a ne regăsi, pentru a ne vindeca? Luăm măsuri concrete... sau găsim soluții paliative, soluții care nu vor suprima cauza? Umanitatea ar trebui să se implice concret, ar trebui să conștientizeze pericolul, să acționeze împotriva dezumanizării. Avem nevoie de o educație ecologică autentică, de practici care respectă solul, apa, ritmurile pământului, de ritualuri și sărbători legate de ciclurile naturale. Avem nevoie de spații de reflecție, departe de zgomotul tehnologiei, avem nevoie de întoarcerea la povești, la basme, este necesară reinterpretarea, nu abandonarea lor. Este obligatorie cunoașterea propriei genealogii, a locului natal, avem nevoie de identitate relațională, nu doar individuală.
Avem nevoie de meditație, contemplație și rugăciune, de sacralizarea actelor trăite conștient. Am ajuns dependenți de tehnologie, suntem absorbiți de aceasta, uitând că avem nevoie de zile fără device-uri, de ieșiri în natură, că trebuie să ne însănătoșim mințile vizualizând clorofila, să atingem copacii, să umblăm pe cărări de munte, să bem apă de la izvor, nu doar din PET-uri. Ne vom usca aidoma plantelor lipsite de fotosinteză și chimiosinteză. Trăim într-o libertate denaturată, falsă. Trăim nu ceea ce ne dorim, trăim ceea ce ni se dă, trăim bucurându-ne de un confort ce va duce la abandonul de sine, vom înfuleca hrană concepută în laboratoare, copiii noștri ne vor denunța pentru joarda aplicată ca măsură de îndreptare, judecătoriile vor hotărî decăderea noastră din drepturile părintești. Prin noi înșine, conceptele natural-existențiale se vor transforma, vor suferi modificări, cu acordul nostru, prin acțiune, dar - mai ales - prin inacțiune. Noi, oamenii, suntem contributori la procesul alterării conceptelor natural-existențiale ale umanității, suntem vinovați de interpretarea eronată, de aplicarea greșită a acestor concepte.
În epoca actuală, în care inteligența artificială și tehnologia avansată modelează nu doar mediul înconjurător, ci și structura gândirii umane, devine esențială o reflecție asupra raportului dintre om și creația sa: metalul inteligent. Acest concept, încărcat de semnificații tehnice și simbolice, implică o explorare a modului în care tehnologia devine extensia – sau poate substitutul - minții umane. Dacă în Antichitate, ,,mens sana in corpore sano” exprima idealul armoniei dintre minte și trup, în timpurile noastre devine legitimă întrebarea: Ce înseamnă o ,,minte sănătoasă” într-un corp de metal?
Între om și tehnologie există o relație arhetipală, care nu este nicidecum una recentă. Ea pornește din nevoia umană de a depăși limitele naturii. Martin Heidegger, în ,,Întrebarea privitoare la tehnică”, ne avertizează că Esența tehnicii nu este nimic tehnic. Putem înțelege faptul că tehnologia nu este doar unelte și circuite, ci o manieră de a concepe lumea. Omul modern nu mai privește natura ca pe un loc plin de mister, ci ca pe o resursă, o resursă exploatată haotic, astfel că metalul devine purtător de inteligență, iar omul riscă să fie încorporat într-un sistem pe care nu-l mai controlează.
Karl Jaspers adâncește acest gând, afirmând: Tehnica a devenit o putere care scapă controlului individual. Această constatare se resimte în modul în care inteligența artificială avansează dincolo de capacitățile etice ale societății. Inteligența, odinioară apanajul spiritului, devine programabilă. Astfel, ,,mens sana” este chemată nu doar să se mențină într-un trup, ci să supraviețuiască unei lumi în care metalul gândește, simulează și poate înlocui funcții mentale esențiale.
Dacă metalul a fost cândva un simbol al durității și al rigidității, astăzi, el devine un purtător al gândirii. Se naște o nouă formă de viață: semi-vie, semi-programată, cu reflexe aproape umane, dar fără memorie afectivă, fără suferință și, poate, fără înțelepciune.
Este o perioadă de criză. Inteligența artificială va depăși capacitatea umană. Atunci caracterul va fi mai important decât cunoștințele, atenționa Albert Einstein. Această frază aduce în prim-plan ideea că dezvoltarea tehnologică trebuie însoțită de o dezvoltare morală pe măsură. Altfel, metalul devine nu doar inteligent, ci și periculos. Este absolut necesar să nu facem din metal inteligent un rival, ci un posibil partener în redefinirea umanului. Întrebarea nu este ,,ce putem crea?”, ci și ,,ce fel de ființe devenim prin ceea ce creăm?”.
Omenirea pășește acum pe o punte subțire între expansiune si autodistrugere, așa că luciditatea trebuie să însoțească fiecare algoritm, fiecare linie de cod, fiecare piesă de metal ce prinde viață în laboratoare.
Evoluția metalului inteligent este, în esență, o oglindă a evoluției minții umane. Progresul nu este un drum unidirectional, ci o spirală în care fiecare salt tehnologic ne obligă la o reevaluare a ceea ce înseamnă a fi om. ,,Mens sana” nu mai este doar o virtute personală, ci o necesitate colectivă, un ideal civilizațional, un filtru moral care trebuie aplicat oricărui salt în necunoscutul digital. Doar astfel putem spera că metalul va rămâne o creație umană, nu un stăpân al omenirii.
Este destul de plauzibil faptul că, în viitor, nu vom mai vorbi despre om vs. mașină, ci despre o simbioză - o conștiință hibridă, în care metalul învață umanitatea, iar omul reînvață modestia în fața creației sale. Dar, la fel de plauzibil, fără o ,,mens sana”, un nucleu de conștiință echilibrată, poate exista riscul ca tehnologia să aducă sfârșitul umanității.
Într-o lume în care metalul a devenit inteligent, omul rămâne totuși legat de ceea ce nu poate fi programat: familia, credința în Dumnezeu și rădăcinile sale populare. Metalul inteligent – întruchiparea progresului tehnologic - pătrunde încet-încet în viața domestică, în casă, în școală, în biserică, în ritualurile zilnice. Dar, se lovește adesea, de o forță tăcută, greu de înțeles pentru algoritmi: duhul viu al tradiției. În familia românească, transmiterea valorilor se face prin gesturile simple: împărțitul merindelor, lumina aprinsă în timpul Sărbătorilor Pascale, colindul cântat în perioada Crăciunului. Acestea sunt forme de inteligență afectivă pe care niciun metal, oricât de inteligent, nu le poate reproduce autentic.
Credința în Dumnezeu nu e doar metafizică, ci o limbă a sufletului. Acolo unde inteligența tehnologiei întreabă ,,care este sensul?”, credinciosul răspunde: ,,Nu știu, dar simt!”. În acest sentiment, în această neștiință încrezătoare, se naște o rezistență spirituală la dezumanizare. Tradițiile populare, dansul, doina, obiceiurile de nuntă și de înmormântare nu sunt doar folclor, ci un izvor viu de înțelepciune, un izvor în care trăiește o formă de memorie sufletească, o memorie care nu poate fi comprimată în biți. Dacă metalul inteligent va învăța să respecte sacralitatea legăturilor omenești, atunci poate deveni o unealtă sacră. În caz contrar, nu rămâne altceva decât o materie insensibilă, un idol rece, cu ochi de cameră și inimă de siliciu.
În inima istoriei române, metalul devine firul nevăzut ce leagă trecutul de prezent. Pentru țăranul român, sapa de metal, coasa, secera, toporul nu sunt doar niște instrumente, ci reprezintă un simbol al dăruirii pământului și al moștenirii străbune; pentru ostașii români, armele și cămășile din zale din metal vestesc vitejia și sacrificiul în luptele pentru apărarea hotarelor, pentru apărarea libertății. Sabia lui Ștefan cel Mare, forjată din metal, a tăiat din întunericul invadatorilor, iar coroana de oțel a Regelui Ferdinand Întregitorul strălucește ca o măreață realizare a unității naționale. Glasul clopotului de metal, răsunător în bisericile noastre, aduce ecoul credinței și al tradițiilor ce pulsează în inimile credincioșilor. Coroanele purtate în ziua căsătoriei devin mărturie a legământului sacru.
În această țesătură de simboluri, chiar și cei 30 de arginți - prețul trădării - își găsesc locul ca amintire a sacrificiului suprem și a vindecării spirituale.
La aceste vremuri, să ne dea Dumnezeu minți sănătoase în corpuri sănătoase, putere de înfăptuire a păcii și înțelepciunea de a struni metalul inteligent.
Ion Apostu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Evenimente speciale
