Prietenie și CULORI ÎNGEMÂNATE la lansarea volumului de poezii al Claudiei Vornicu, profesor la Școala Gimnazială ,,Ion Basgan" din Focșani
„A avea un prieten este mai vital (sau la fel de vital, aș spune) decât a avea un înger", precizează o cugetare a lui Nichita Stănescu, atât de adevărată, că am simțit-o concretizată la întâlnirea de duminică, în data de 11 decembrie, găzduită de Universitatea din Focșani.
Într-un spațiu primitor, al culturii care este confirmată și de arhitectura măiestrită, a avut loc lansarea volumului de poezii, CULORI ÎNGEMĂNATE, scris de un om drag inimii mele, Claudia Vornicu, profesor pentru învătământul primar la Școala Gimnazială ,,Ion Basgan" din Focșani. Acest eveniment cultural a fost o surpriză realizată de prietena autoarei, d-na Corina Simionescu, informatician la C.C.D și profesor de matematică-informatică. Invitații, prieteni și cititori ai textelor autoarei, au fost cu toții complicii realizatoarei acestei întâlniri ( care a avut grijă de cele mai mici detalii legate de spațiul și de atmosfera desfășurării lansării cărții la care poeta a fost pusă în fața faptului împlinit ). Această inițiativă a însemnat atât prețuirea din partea prietenilor pentru actul de a scrie (căruia autoarea nu i-ar fi conferit niciodată însemnătatea meritată, prin reunirea într-o carte a creațiilor lirice de până acum) , cât și imboldul transmis poetei de a continua să compună și să publice.
Tripleta - PRIETENIE, EMOȚIE, BUCURIE - a fost cea care a caracterizat întâlnirea de duminică. Eu, personal, nu am știut cum să-mi ponderez emotivitatea, astfel că nu am putut să glăsuiesc prea multe. Însă prietenia are un limbaj care nu este despre cuvinte, ci despre înțelesuri; iar ele, sensurile, au ajuns la invitații prezenți, după cum a menționat domnul profesor dr. Costică Neagu, prin elementele paraverbale și nonverbale. Alături de dumnealui s-au aflat dnul prof. dr. Ion Gr. Cherciu, scriitorul și publicistul Adrian Matei, poetul Ion Apostu, poeta Simona Tudorache, profesor la Școala Gimnazială ,,Oana Diana Renea". Dumnealor au realizat o prezentare a volumului de versuri ,, Culori îngemănate", menționând temele prezente ( precum natura, dragostea, timpul, destinul implacabil, creația, familia, sacrificiul, destrămarea), dar și motivele literare ( anotimpurile, speranța, virtuțile, oglinda, stihuitorul, ceasornicul, cuplul originar, visul, amintirea). Domnul Neagu a menționat că punctul de plecare în actul de creație literară este ideea. Ea reprezintă fundamentul pentru ,,țeserea" poeziei și trebuie să se lase înveșmântată în straiul expresiei verbale.
Discursul scriitorului și publicistului Adrian Matei a captat atenția invitaților, încă de la anunțarea titlului inspirat pe care l-a dat acestuia: Copilul DOR(it) al naturii. Demersul apreciativ al dumnealui a pornit de la un citat concis, dar extrem de grăitor, al poetului Grigore Vieru: Poeții sunt copiii naturii, identificând în opera Claudiei Vornicu influențe din ,,nemuritorii noștri clasici: Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, autoarea neîndepărtându-se de teme poetice precum timpul, dragoatea, natura și de simboluri ca dorul, cele patru anotimpuri, metamorfozarea etc. . Am găsit-o pe poetă, parcurgându-i textele, în mijlocul naturii, cuibărită la sânul ei, descătușându-se de problemele cotidiene și, pare-se, aflându-și liniștea, transfigurată în acel sentiment de siguranță care face să dispară teama, amărăciunea și toate derivatele lor. Autoarea face tot ce este posibil pentru a decontamina atmosfera lirică de tot ce îi este necongruent sau îi aduce suferință. Care ar fi scopul dumneaei? Cu siguranță, acela de a așeza în mijlocul versurilor cel mai pur sentiment din lume – iubirea. Acest simțământ e metamorfozat într-un destin emenat de veșnicie. (Meri înfiorați) Cultivând o gândire trepidantă, metaforică, deschisă spre înnoire spirituală, poeta tinde spre o tiranie a eului absolut, dar și spre un narcisism poetic, acompaniat de elemente folclorice și etnografice. ( Sonată de dor)
Chiar dacă actualul context e mai mult o sfadă între neomodernism și postmodernism, Claudia Vornicu nu se sfiește să folosească rima clasică și să respecte canoanele prozodiei.Am curajul să afirm că poeta scrie. Muzele îi sunt alături și nu va mai trece mult, sper eu, până când le va îmblânzi în totalitate și își va bătători cărarea literară pe care ne va purta pentru a descoperi și noi liniștea transfigurată în acel sentiment de siguranță. ‘’ .
La sufletul auditoriului au ajuns și cuvintele domnului profesor dr. Ion Cherciu, care ne-a amintit tuturor că o operă poetică este receptată în mod diferit, în funcție de experiența de cititor pe care o are fiecare. O persoană desprinde un anumit mesaj la vârsta adolescenței, dar un cu totul alt înțeles îi parvine din aceeași poezie, citită de această dată la maturitate. Așadar, etapa de viață în care ne aflăm, starea noastră lăuntrică, experiența de lector, puterea de înțelegere, emotivitatea, experiențele existențiale sunt tot atâtea chei de decriptare a înțelesurilor operelor integrate la arta cuvântului. Întotdeauna, însă, în artă rămâne ,,un spațiu’’ nedescifrat, farmecul ei fiind multitudinea de interpretări.
În alocuțiunea mea, pe care am înjumătățit-o, neputând să să-mi controlez tremolo-ul din glas ori lacrimile, am spus că poeta Claudia Vornicu scrie tot așa cum trăiește: echilibrat, onest, plină de iubire pentru semeni, fiind o întrupare a generozității și a gracilității. Poetul Ion Avram a remarcat că arta poetică așezată la începutul cărții, al cărei titlu a fost conferit întregului volum, începe atât de curat, de lipsit de egotism, cu verbul ,,suntem", la persoana I, plural, ceea ce-l face pe cititor să se identifice cu eul creator, să-l completeze: ,, Suntem culori îngemănate/ Ce-alunecă pe foi uscate/(...) Un trup avem, din alb curat, / Nici griul sumbru, înmuiat, / Schițat dintr-un cărbune sferic, / Nu ni s-așază periferic. " . Tot dumnealui a făcut observația că volumul lansat se încheie cu o proză lirică, având temă religioasă, conținând speranța într-o lume a purității, a esențelor. Poetei i s-a făcut urarea ca scrisul să îi rămână un act de credință în puterea vrăjită a artei.
Fiindcă talentul este ,,o boală congenitală" (formula îi aparține unui coleg de facultate, scriitor ieșean), nu poți și nu trebuie să-l stăvilești atunci când irumpe spre lume. Trebuie să i te supui, dar și să-l ,,supui" totodată, să afli calea de a-l așeza în formula tămăduitoare și binecuvântată a artei. Autoarea a precizat, în dialogul purtat cu invitații, că a început a scrie într-un moment al vieții în care trebuia să găsească trăirilor sale o cale de a se manifesta. Poezia a fost un act prin care s-a eliberat de suferință, s-a înțeles pe sine, dând expresiei o valoare cathartică. De altfel ,,Cuvântul înainte", pe care l-am scris ca prezentare a volumului Culori îngemănate, se numește Despre har și gracilitate și este dedicat atât autoarei, cât și celorlalți stihuitori. Îl redau în întregime în rândurile care urmează, dorind tuturor cititorilor care parcurg aceste rânduri să trăiască multe zile de sărbătoare cum a fost cea din 11 ale lui Undrea ( ce stranie legătură ca până și luna lansării acestei cărți să poarte, în popor, un nume religios, cel al recent sărbătoritului Sf. Andrei!) din anul care se încheie cu poezie de prietenie!
Despre har și gracilitate
Ce altceva este poezia, dacă nu o reflexie a celui care scrie, sufletul acelui om concentrat în câteva rânduri? În lirică nu poți ,,să te ascunzi" în spatele personajelor sau îndărătul întâmplărilor. Spațiul alb al filei pe care ,,tălmăcești" este, de fapt, planșeul pe care te întâlnești tu cu tine. Din punctul meu de vedere, poezia este un stigăt ca o rugăciune cu buzele pecetluite, dar cu glasul lăuntric vibrant, onest, căruia să nu-i răspundă numai ecoul. Ai curajul să eliberezi această rugă spre lumea de care te-ai îndepărtat ( rugă mută și totuși auzită ) , spre a o chema înapoi la tine.
Mircea Cărtărescu a spus atât de nimerit: ,, Un autor scrie pentru a fi iubit". De aceea, poetul lansează, cum lansează puștii avioane de hârtie pe geam, versul lui înaripat, care poposește pe ,,pajiștea sufletului". Cine scrie cu adevărat bine? Care din creațiile lirice pot să-și găsească locul, fixându-se definitiv, pe o pagină de carte, transformând-o în fereastră, în portal sau petic de vindecat rănile pe care le purtăm în noi? Răspunsul e cât se poate de simplu: când ți-a fost ostoită o durere, când ți s-a dat o speranță ori ți s-a creat setea de iubire. Atunci și numai atunci, peticul a fost pe potriva fisurii ființei tale, constituind întregirea, regenerându-te ofidian sau transformându-te, metamorfic. Poeziile, care te provoacă să te descoperi pe tine în timp ce descoperi lumea, sunt mantre: le rostești șoptit, altă dată strigi cu ele și spargi cupola singurătății; le citești ,,pe sărite", la fel cum citești din Biblie, lăsând inima să aleagă pagina la care să faci popas. Iar dacă poetul sau poeta a reușit să te facă să crezi că tu ai scris rândurile, deși nu-ți mai amintești când, înseamnă că actul de confesiune și-a obținut dreptul de a fi.
Am cunoscut, înainte de a o întâlni pe autoarea însăși, poeziile de mare emoție, provocând un cutremur lăuntric, ale Claudiei Vornicu. Apoi, după ce descoperi că autoarea este întruchiparea gracilității și a harului, îi parcurgi textele subjugat de reprezentarea făpturii ei serafice. Acestea trebuie lecturate și printre rândurile stihuite, după cum rezultă din arta sa poetică, opera care dă titlul volumului de debut: ,, Pigmentul fără nicio urmă/ Hârtia pe un colț o scurmă,/ Fluidizează-ntr-o culoare/ Cu pensula apăsătoare. ‘’ ( ,,Culori îngemănate’’ ) . Un atare lucru se întâmplă fiindcă versurile conțin atât ceea ce a putut fi cuprins în cuvinte, dar mai ales inefabilul trăirilor sfâșietoare, al celor pline de duioșie filială ori de torentul celui mai puternic și mai devorator simțământ omenesc, iubirea. Tot ce nu găsește o expresie care să se toarne în tiparul metric al stihului se strecoară în spațiile dintre vocabule, se suprapune peste șiragul literelor ori a rămas agățat în genele celei care le-a scris, a șiroit și a format o mare: aceea a trăirilor. Unduirile ei fac vii poeziile din prezentul volum, iar vibrația aceasta existențială se strecoară și în cititor, purificând întreaga lui ființă. De altfel, dovada cea mai grăitoare a faptului că prețuiești un scriitor și că nu-l lași în izolarea turnului său de fildeș este că îi citești opera, că vibrezi alături de el, că înțelegi ( sau măcar încerci ) , că știi.
Sufletul nostru e un pocal ca un cristal de Bohemia. Cunoscând-o pe Claudia Vornicu, realizezi că trebuie să te apropii cu sfială de textele sale emoționante, fie că sunt pe tema iubirii, a naturii ori a destinului omenesc ( neîndurător) . Vei sorbi nectarul poeziilor care poartă amprenta fragilității autoarei și, deopotrivă, vei primi puterea lor care irumpe spre lume.
Poetul? Însingurată santinelă într-un far la rădăcina căruia se izbesc și bolborosesc valurile, îndurând briza înverșunată ori calmul de oglindă al mării, așteptând navele să sfarme sticla ei argintată și să ancoreze acolo unde cuvântul e nadă.
Profesor Ionelia Burghelea, Școala Gimnazială Oana Diana Renea Focșani colaborator al Ziarului de Vrancea
