Însemnări despre vizita scriitorului vrâncean Gheorghe Adrei Neagu la Paris: „Blitz Paris”
Într-una din zile, m-am trezit în birou cu o echipă de tineri veniţi să mă ajute în îngrijirea celor internaţi. Erau de la Medicine Sans Frontiere, care îşi exprimaseră dorinţa de a fi voluntari la mine în unitate. Prezenţa lor m-a surprins. Abia aşteptam o infuzie venită de la oameni pricepuţi care să-i ajute şi pe oamenii mei în tehnica folosită de occidentali în îngrijirea handicapaţilor. După ce ne-am pus de acord cu modalitatea de lucru, am purces să ne apucăm de lucru. Eram curios de impactul pe care aveau să-l aibă asupra metodelor noastre.
După câteva zile m-am trezit şi cu un camion venit cu tot felul de ajutoare. Erau binevenite. Păcat că o parte din medicamente aveau termenul expirat chiar şi de un an de zile.
După vreo două săptămâni, cele trei persoane ce veniseră chitite să ne ajute, s-au retras. Pe urmă am aflat eu că asociaţia lor intrase într-un scandal ce părea să zdruncine încrederea în organizaţie.
Apoi, după vreo două luni de zile, m-am trezit cu o invitaţie în Franţa, să văd modul lor de a se îngriji de persoanele cu handicap.
Mi-am luat viză de la Ambasada Franţei din Bucureşti. Invitaţia fusese semnată de un secretar de stat de la Ministerul Sănătăţii. Și nu eram singurul. Mai erau încă vreo cinci invitaţi, din Oltenia, Moldova şi Bucureşti. Până când am ajuns la Paris, am şi încercat să ne cunoaştem mai bine. Eram cu toţii în funcţii de conducere în diverse unităţi de ocrotire sociale din România..
La aeroport, ne aştepta o maşină. Ne-a dus la Ministerul Sănătăţii. Am fost surprins să constat că ministrul avea informaţii suficiente despre fiecare în parte.
- Despre dumneavoastră ştiu că scrieţi. De aceea îmi permit să vă ofer o carte apărută recent ce poartă numele meu. Sper să se ridice la nivelul pretenţiilor dumneavoastră, mi-a zis ministrul întinzându-mi cartea.
Am văzut că avea şi o dedicaţie destul de măgulitoare pentru mine:”domnului director Gheorghe Neagu de la care sper să învăţ şi eu câte ceva din metodele sale”. N-am zis nimic. Ce puteam să zic ca să nu greşesc? „O fi ştiind el ceva”, mi-am zis luând act despre cele auzite. Cred că aveam o mutră de bleg în faţa domniei sale. I-am mulţumit într-o limbă franceză destul de cursivă. Cu engleza stăteam mai slab. Dar franceza şi rusa erau acolo unde trebuiau. După ce ne-am firitisit reciproc, am fost repartizaţi unor francezi ce fuseseră probabil pregătiţi să ne însoţească. Eu şi cu un oltean am fost repartizaţi unei franţuzoaice, al cărei soţ decedase într-un accident stupid, după cum aveam să aflu mai târziu.
Cred că ministrul a făcut o glumă cu mine. Doamna respectivă avea un castel şi se numea după numele de tată Negu, al cărui strămoş fusese mareşal francez fidel împăratului Napoleon ce primiseră în dar castelul plus o sută hectare de vie.
Când am ajuns cu franţuzoaica ce conducea maşina cu viteză şi eleganţă, mi-am dat seama că aşa-zisul castel nu era chiar castel. Avea nişte ziduri, ce nu mai fusese reparate de mai multă vreme, în care aveam să găsesc tot felul de obiecte chiar dinainte de Napoleon, cum ar fi o mănuşă din zale, ce aparţinuse unui cavaler pe care aş fi vrut s-o iau în România. Dar sunt sigur că aş fi avut probleme la vamă. Franţuzoaica era extrem de comunicativă, mai ales cu olteanu. Am dedus asta când am ajuns a doua zi la micul dejun. Era veseli şi el şi franţuzoaica. Îşi aruncau ocheade crezând că eu nu le văd. Aş fi vrut să-mi fie ciudă, dar nu mi-a fost. Eram prea obosit.
Este greu să vii direct de la volanul maşinii din România în postura de pieton în Franţa. Ar fi trebuit să fac o pregătire a picioarelor. Ne-am urcat după micul dejun în maşina doamnei şi am plecat la un cămin din apropiere. Pe drum am aflat că unitatea fusese înfiinţată după mari insistenţe şi după ce generalul De Gaule nu mai era preşedinte. El nu şi-a dorit niciodată unităţile specializate în ocrotirea persoanelor cu handicap. Părinţii, văzând că nu se bucură de înţelegere, au pus mână de la mână şi au început a construi o casă după mintea lor angajând şi nişte bone pentru a fi atente cu odraslele lor măcar în timpul cât erau la serviciu. Abia după aceea a fost convins şi statul francez să contribuie la crearea şi dezvoltarea unei reţele de ocrotire socială.
Practic, sistemul francez are o vechime de doar câteva decenii. Nu pot să mă laud cu sistemul românesc, decât în măsura experimentelor făcute în nume personal la Odobeşti. Poate să sune a infatuare, ceea ce am spus. Dar nici nu pot să trec sub tăcere munca mea de ani de zile. De aceea mă aflu aici. Dacă n-aş fi avut rezultate, organizaţia franţuzească ar fi invitat pe altcineva să le facă o vizită. Dacă francezii au văzut ceva meritoriu în munca mea, eu de ce să fac pe modestul?
Ani de zile am slujit pe ogoarele modestiei. Şi nu m-am ales decât cu frumuseţea gestului de a sta cu fruntea sus. Dar asta, în tăcere bineînţeles. Aşa că o să încerc să fiu mai puţin modest. Să văd ce iese.
Am intrat în ceea ce de regulă în România se cheamă a fi secretariat. Un bărbat cu un handicap locomotor trebăluia la ceva ce părea a fi un calculator. Uite, asta în România încă nu aveam. Uşor, uşor mi-am dat seama că în unitate erau internaţi un fel de adolescenţi ce contribuiau sla igienizarea oraşului Bourg en Bresse. Oraşul era vestit pentru creşterea cocoşului galic şi în consecinţă erau o sumedenie de crescătorii ce-şi câştigau existenţa de pe urma galinaceelor. De aceea au acceptat să facă o echipă din adolescenţii cazaţi în această unitate care să se ocupe de tăiatul ciocurilor şi al ghearelor puilor ce-şi încercau puterile prin lupte permanente în ferme. Bineînţeles că primeau bani pentru acest lucru.
Mai mult, o echipă formată tot din cei găzduiţi în această unitate se ocupau de spălarea salopetelor şi a echipamentelor de protecţie folosite de muncitori în activităţile de la ferme. O bună parte din tinerii de acolo, se ocupau cu îngrijirea gardurilor vii din oraş. Aşa mi-am putut explica urâţenia oraşului şi pseudofrumuseţea căpătată de formele globulare ale lemnului câinesc ce alcătuia gardul viu. Ceilalţi românaşi nu păreau a fi impresionaţi când le-am spus că gardul este făcut din lemn câinesc. Au râs strâmb, crezând că vreau să le fac o glumă. Cu greu au acceptat că nu era nicio glumă. Dar ce importanţă mai avea, pentru unii dintre ei? Se aflau în Franţa şi erau fericiţi. Altfel, n-ar fi ajuns vreodată.
I-am lăsat în plata Domnului şi am aflat că un mare venit îl realizau din lucrul la un hotel restaurant minune. Şi într-adevăr, era o minune. De cum intrai, un domn în livrea cum numai în filme mai văzusem, îţi deschidea poarta în spatele căruia aştepta un alt tânăr gata să te conducă până la recepţie, unde erai aşteptat de o doamnă zâmbitoare ce-ţi întindea un registru cu nişte coperți imperiale în care trebuia să te înscrii cu nume şi prenume şi să aştepţi să fi preluat de un alt personaj ce trebuia să-ţi ia bagajul şi să te conducă la camera ce-ţi fusese repartizată. Am aflat că doamna de la recepţie era patroana hotelului. Un strămoş de-al ei luptase alături de Napoleon şi primise în dar hotelul în semn de respect pentru vitejie. Mobilierul era neschimbat. Din când în când îl reparau şi-i dădea faţă comercială. Mi-am exprimat dorinţa de a mă caza în hotel. Voiam să văd aievea cum se poate organiza aşa ceva. Am luat cina în micuţul restaurant de la parter. Vesela din porţelan de Sevre părea să fie tot de pe vremea lui Napoleon. Mi s-a adus un meniu de către un ospătar mut. Am arătat cu degetul ce anume vroiam. El şi-a notat conştiincios într-un carneţel. A dus comanda la un bucătar care nu avea niciun fel de handicap. Mi s-a părut firesc pentru că el răspundea de calitatea şi integritatea alimentelor. Ajutoarele sale erau dintre adolescenţii internaţi. Am mâncat ieftin şi copios. Când m-am dezbrăcat de haine, cineva a bătut la uşă şi mi-a cerut costumul şi pantofii. Pantofii trebuia să-i las la intrare în camera unde urma să dorm. Pe franţuzoaică n-am mai văzut-o de la prânz. A doua zi aveam să găsesc costumul periat şi cu pantalonii la dungă. Iar pantofii proaspăt făcuţi. Când am întrebat cât costă, mi s-a replicat că intră în atribuţiile lor. Proaspăt călcat şi cu pantofii lustruiţi am fost luat de către un bărbat cu un Renaut luxos, unde încăpeam comod. Urma să vedem un nou aşezământ din comitatul Ain.
Cică, de aici veneau „delfinii” ce urmau a fi urcaţi pe tronul regal francez. Facem un popas la o mănăstire. Intrăm în holul bisericii, un fel de pronaus. Câţiva tineri cu ţigara în gură se hârjonesc fără nicio reţinere cu nişte tinere blonde. M-au surprins neplăcut, mai ales că şi ele fumau. Am intrat în biserica propriu zisă de teamă să nu mă împingă necuratul să aprind şi eu o ţigară. Mănăstirea propriu zisă fusese desfiinţată din lipsă de clienţi. Am văzut că francezul meu, pe care-l chema Gerard a plătit taxă de intrare primind în schimb un fel de telefon gros cu o antenă de vreo jumătate de metru, de se bâţâia caraghios la fiecare mişcare a mâinii. Mi-a dat şi mie și m-a îndemnat să-l pun la ureche. Era făcut pentru momentul în care când ajungeam în dreptul unui mormânt sau al unui tablou, să pot auzi într-una din limbile franceză, rusă, chineză, engleză sau spaniolă, explicaţii despre ce se afla în faţa ta. Am setat pe limba franceză. O cunoşteam mai bine decât limba rusă din cele învăţate la liceul din Roman. Aşa am aflat că acolo era un fel de necropolă a celor mai iluştri monarhi din îndelungata istorie a aşezământului. Erau şi câteva morminte ale unor delfini care n-au mai ajuns să fie urcaţi pe tronul Franţei. Am avut parte de o frumoasă lecţie de istorie pentru care nu puteam fi decât recunoscător domnului care mi-au oferit această posibilitate. Am ajuns după vreo două ore de vizitat şi la aşezământul despre care trebuia să mă documentez în perioada următoare.
Când am ajuns să văd cu ce se ocupau cei internaţi, mi-am dat seama de ce a ţinut francezul să văd aşezământul. Era vorba despre o colaborare cu uzinele Renault care aducea avantaje serioase şi unora şi altora. Practic, tinerii împleteau cabluri pentru instalaţia autocamioanelor, înfăşurându-le cu o bandă protectoare adezivă. Bineînţeles că firma ar fi putut face ea singură acest lucru. Dar spre cinstea ei a preferat să aranjeze cumva o formă de întrajutorare practic de sponsorizare a aşezământului.
Oare când vor înţelege şi românii că este nevoie de aşa ceva şi în România?
Totul era într-o atmosferă curată. Se vedea preocuparea organizatorului şi interesul acestuia pentru starea celor internaţi şi încredinţaţi spre îngrijire.
De aici am crezut că merg la un restaurant să mănânc ceva. Îmi era foame. Directoarea aşezământului, o franţuzoaică sulemenită, ne-a invitat la sala de mese, unde să luăm masa împreună cu toată lumea. Am mâncat o porţie zdravănă de carne de vită friptă înăbuşit pe un pat de legume, mai puţin cunoscute gustului meu. Directoarea se uita la mine cu mult interes. Probabil că-şi dorea să fie cât mai amabilă cu omul acesta venit din răsăritul Europei, din apropierea ruşilor, ca să vadă şi el cum e cu viaţa în Franţa imperială cândva. După ce am terminat masa cu o clătită şi o îngheţată trăgând cu coada ochiului la ceilalţi comeseni, am mulţumit şi am plecat, încântat de ce văzusem.
Mi-am dat seama că ministrul lor a fost foarte amabil când a scris pe cartea ce mi-a dăruit-o cu dedicaţie, că a avut ce învăţa de la mine. Cred că mai mult am învăţat eu de la ei. Nu mi-am imaginat că aş putea să le dau vreodată oamenilor internaţi la Odobeşti desert aidoma celui servit în Franţa.
- Vrei să mergi în Elveţia? m-a făcut să înţeleg Gerard.
M-a surprins. Cum să ajung eu în Elveţia fără viză?
- N-am viză! i-am replicat scurt.
- Nu-i o problemă. Putem trece graniţa uşor.
- Nu risc, nu-mi permit.
- Atunci, am să-ţi arăt altceva, mi-a zis el pornind spre ieşirea din comitat.
După vreun sfert de oră de mers, am ajuns într-un defileu ce părea a avea cioplit în stâncă un oraş.
Şi într-adevăr era un oraş ce fusese cioplit în stâncă cu o măiestrie desăvârşită. Era făcut de pe vremea când Franţa devenise cel mai mare producător de broderii din lume. Apoi odată cu trecerea timpului şi modernizarea procesului de producţie, muncitorii s-au văzut şomeri. Au plecat rând pe rând spre alte zări, iar locuinţele s-au golit atât de mult încât astăzi mai erau din doar vreo cinci -şase ocupate de nişte bătrâni sărmani ce n-au mai avut curajul să plece în căutarea norocului. Mai era un post de poliţie şi un oficiu poştal. Era sinistru.
- Mai avem zece minute până la graniţă! mi-a spus Gerard.
- Foarte bine. Putem să ne întoarcem am rostit eu arătând că sunt hotărât să nu trec graniţa.
Ne-am întors fără nicio urmă de regret. În curând urma să mă întorc în ţară cu regretul de a nu fi văzut Parisul cu adevărat.
***
