Evenimente speciale

Galerie foto | Sărbătoare la Liceul Tehnologic „Al. I. Cuza“ din Panciu

Janine VADISLAV
27 ian 2020 2933 vizualizări

Liceul Tehnologic Al. I. Cuza din Panciu a sărbătorit joi, 23 ianuarie, împlinirea a 164 de ani de învăţământ păncean, un deceniu de învăţământ tehnologic şi Unirea Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859. Un moment magic pentru toţi cei care s-au aflat în marea sală a Casei de Cultura „M. Eminescu”, din Panciu, plină la refuz.  Printre cei care au onorat invitaţia de a petrece alături de elevi, de profesori, de pănceni momente speciale, care rămân în amintire, s-au aflat cadre didactice din mediul universitar şi preuniversitar, oameni de presă, oficialităţi locale. Invitaţi speciali  au fost Preotul Ion Croitoru şi profesorul Mihai Broina, de loc din Mărăşti, doi dintre „martorii” care au contribuit, cu relatările lor la realizarea cărţii  „Satul erou Mărăşti în memoria colectivă”, de Janine Vadislav.  

„Zilele Şcolii sunt la fel de importante ca ziua onomastică sau ca cea aniversară. Sunt un prilej de a ne bucura împreună cu elevii, părinţii, comunitatea locală de ceea ce am realizat de-a lungul anilor sau de a construi noi proiecte. Anul acesta am ales un alt format al manifestărilor. Împreună cu domnul director Valeriu Jalbă Bandrabur, am proiectat într-o manieră academică manifestările dedicate României Centenare. Ideea a fost lansată de domnul profesor universitar doctor de la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, Florin Muller, aceea de a cuprinde comunicările invitaţilor în tematica Centenarului. De altfel, comunicarea domniei sale s-a intitulat „Construind România Centenară”. A fost un discurs concentrat pe semnificaţiile Marii Uniri, dar şi o radiografie competentă şi bineînţeles într-o semantică exhaustivă, a proiecţiei Marii Uniri în diferitele perioade ale istoriei contemporane, o analiză a acestui eveniment fundamental în istoria secolului XX din perspectiva istoriografiei.

Şi ceilalţi invitaţi şi-au concentrat discursul pe aceeaşi tematică, aşa cum bine s-a putut observa din programul manifestărilor. Aceste comunicări au  fost cuprinse  în prima ediţie a Conferinţelor Unirii  pe care ne-am propus să le organizăm şi în următorii ani. Acest lucru nu ar fi fost cu putinţă fără aportul invitaţilor noştri, nume cunoscute în peisajul cultural vrâncean, doamna jurnalistă şi scriitoare Janine Vadislav care a evocat amintirile celor care au contribuit în cartea dumneaei la refacerea imaginii satului Mărăşti în vremea Primului Război Mondial, carte intitulată, „Satul erou Mărăşti în memoria colectivă”. Scurt metrajul „Pe urmele Eroilor”, realizat de Vlad Geoge Iliescu, student anul I la Administraţie Europeană SNSPA,  a fost un moment de evocare a importanţei ofensivei de la Mărăşti, un tur virtual al Mausoleului din această localitate istorică, dar şi un îndemn pentru elevii pasionaţi de magistra vitae, să se aplece asupra istoriei locale. Domnul profesor Mihai Adafini a adus din nou în atenţia cadrelor didactice şi a elevilor paginile unei lucrări valoroare, axată pe jurnalul de front al unui caporal sanitar din Panciu, „Ai văzut un rege plângând, cititorule?”. Conferinţa s-a încheiat cu reflecţiile domnului conferenţiar doctor Costică Neagu privind modul în care Primul Război Mondial se oglindea într-una din publicaţiile vremii, „Dumineca Poporului”, almanah editat de marele om de cultură Simion Mehedinţi. Dumnealui a prezentat şi o publicaţie recentă, „Dicţionarul academicienilor vrânceni”, o realizare importantă în peisajul publicisticii.

Ţin să mulţumesc în mod special, Părintelui Ion Croitoru, autor a unor scrieri autobiografice, dar şi de istorie - dumnealui a venit  din comuna Lieşti, judeţul Galaţi - , înflăcărat patriot născut în satul Mărăşti unde, într-o perioadă a copilăriei mele, a avut parohie şi bineînţeles, domnului profesor Mihai Broina, pasionat de istoria locală, autor al unei monografii a Şcolii Mărăşti şi  căruia i-am fost elevă.

Ne-au onorat cu prezenţa reprezentanţii autorităţii locale, domnul primar Iulian Nica, mereu receptiv la toate manifestările culturale ale liceului nostru, domnul deputat Ciprian Nica, dumnealui având o contribuţie importantă la dotarea laboratorului de gastronomie, fiind cunoscut şi pentru toată susţinerea în desfăşurarea unor activităţi de prestigiu în cadrul Liceului nostru sau al comunităţii. De asemenea, mulţumesc doamnei inspector Eleonora Dărmanescu, din partea ISJ Vrancea”, ne-a spus doamna profesor Luminiţa Iliescu de la Liceul Tehnologic „Al I. Cuza”, din Panciu, care a avut un rol important în organizarea evenimentului.

Tonul sărbătorii a fost dat de către domnul Iulian Nica, edilul - local, cel care a fost, şi este alături de tot ce se-ntâmplă în acest oraş, mai frumos, mai elegant de la un an la altul, alături de păncenii care au înţeles că tot ce gândeşte edilul local împreună cu echipa sa, proiectele finalizate, sunt pentru trai mai bun, mai echilibrat, de care să se bucure întreaga comunitate.  

„Sunt onorat să fim împreună la acest eveniment, care marchează o dublă aniversare: cea a Unirii Principatelor Române, dar şi cea a Liceului Tehnologic, instituţie ce poartă numele domnitorului care a înfăptuit Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza. Cuza este o personalitate importantă a istoriei noastre şi trebuie să fim mândri că, de 10 ani, una dintre şcolile cu tradiţie din oraşul nostru, Liceul Tehnologic, îi poartă numele. Sărbătoarea de astăzi îmi oferă prilejul de a vă adresa tuturor celor prezenţi cele mai sincere urări de sănătate, putere de muncă, împliniri şi satisfacţii profesionale! Să rămâneţi acelaşi colectiv unit şi să continuaţi să ne pregătiţi copiii pentru viaţă! Împreună, să fim o echipă puternică, animată de idealuri comune şi de dorinţa de a păstra viu spiritul, tradiţia şi renumele acestui liceu,“, a spus Iulian Nica, primarul oraşului, elev odinioară în Panciu căruia, directorul Liceului Tehnologc „Al.I. Cuza”, Valeriu Jalbă Bandrabur, i-a oferit placheta aniversară 164 de ani de învăţământ păncean 1856-2020 şi 10 ani de învăţământ tehnologic 2010-2020, plachetă pe care au primit-o şi ceilalţi  invitaţi .

Au urmat „Conferinţele Unirii” deschise de către prof. univ. dr. Florin Müller, de la Facultatea de Istorie a Univesităţii din Bucureşti, cu tema „Construim România Centenară”, o adevărată lecţie de istorie, cu informatii deosebite pentru cei care nu studiază istoria.   

       

Profesorul de istorie Mihail Adafini, a prezentat un Jurnal de front extrem de interesant din punct de vedere istoric, dar şi literar, purtând titlul  „Ai văzut un rege plângând, cititorule? Autorul jurnalului este un caporal sanitar care nu avea decât 4 clase primare.

„În anul 2012 am descoperit Memoriile de Război ale caporalului păncean Vasile Mihăilescu, după aproape un secol de la scrierea lor, aflate în posesia doamnei Mihaela Tiron, nepoata autorului. Valoarea memoriilor este deosebită, pentru că informaţiile privind Primul Război Mondial sunt prezentate la „cald”, cu nume de unităţi militare, ofiţeri subofiţeri, gradaţi, de localităţi şi locuri geografice, cu date calendaristice. Războiul este prezentat, aspect mai rar întâlnit, prin ochii unui sanitar care a avut ocazia să vadă răni inimaginabile, durere nesfârşită, ravagiile tifosului exantematic, foamete şi moarte la tot pasul, atât printre militari cât şi printre civili. Moartea pândea la orice pas, din cauza bombardamentului artileriei.

Vasile Mihăilescu recunoaşte că a fost ocrotit de Dumnezeu căci, în acest război putea să moara de mai multe ori”, a spus, printre altele, profesorul  Mihai Adafini.

Reporterul Janine Vadislav a vorbit despre cartea scrisă chiar în timpul festivităţilor desfăşurate la Mărăşti în iulie 2017, când se împlineau 100 de ani de la bătălia decisivă care a întors soarta războiului, duşmanul fiind înfrânt.

„N-am avut pe nimeni în familie care să fi luptat în Primul sau al Doilea Război Mondial, dar s-au întâmplat alte fapte îngrozitoare care i-au forţat pe bunicii mei  s-o ia de la capăt în altă parte, iar şi iar, dacă voiau să rămână în viaţă. Familia mea a pierdut tot ce-a avut în timpul refugiului în România - nu odată, ci de două ori, în 1941 şi 1944 - ajungând, din gospodari înstăriţi în Cernăuţi, cu o boccea pe mână în Focşani. Dar şi aşa, a fost norocul lor pentru că, dacă ajungeau la Braşov, unde erau aşteptaţi refugiaţii, în scurt timp ar fi fost trimişi pe Bărăgan, unde sora mai mare a bunicii mele şi-a îngropat fiul, bărbatul şi a trăit 20 de ani... Am crescut între două scrisori aşteptate de la cei dragi, cu veştile care veneau de peste Siret şi lacrimile care urmau. Când s-a pierdut bunica mea, apoi mama, mi-au mai rămas doar amintirile şi poveştile bunicii, pe care încerc să le duc mai departe...

M-am gândit  de multe, oamenii din Mărăşti, generaţie după generaţie, au făcut acelaşi lucru, au îndurat, au suferit, au sperat numai că amintirile lor atât de dureroase, imposibil de uitat, au fost înscrise în codul genetic al copiilor, nepoţilor şi stă-nepoţilor lor.

Acum 2 ani, când au început manifestările la Mărăşti, mi-am dat seama că acest fenomen se produce peste tot in lume, mai ales după evenimente capitale, de violenţă extremă, greu de imaginat, când cei care suferă sunt oamenii simpli, femei fără apărare, copii vulnerabili în faţa bolilor, foamei, frigului. Este greu de imaginat, aproape imposibil, cât de mult au avut de suferit  familiile celor plecaţi pe front, cât chin au îndurat, câtă sărăcie lucie, cum şi-au îngropat mamele copiii în cimitir străin de satul lor, câtă groază au trăit, cu moartea deasupra capului, fără nici o speranţă la un moment dat. Ascultând toate mărturiile, citind, cutreierând locurile unde artileria a făcut una cu pământul viaţa cea de toate zilele, la un moment dat am simţit că în jurul satului Mărăşti se face dintr-o dată un gol imens în care nu se poate intra, din care nu se poate ieşi... şi nimic în afară de Mărăşti nu mai există...

Mărăşti este locul magic în care o mână de viteji au deschis drumul Armatei Române spre victorie. Să nu credeţi că le-a fost uşor, să nu credeţi că nu s-au temut, să nu credeţi că aşteptau moartea cu bucurie... Ştiau un „secret”, asta era karma lor, soarta. Eu cred că s-au îmbărbătat unii pe alţi sperând din toata inima că măcar câţiva dintre ei se vor întoarce acasă şi vor povesti, iar si iar, să nu fie uitaţi, ci pomeniţi, in veci, să fie mereu în biserică o lumânare aprinsă pentru sufletul lor. Gândul li s-a împlinit, n-au fost uitaţi, sunt plânşi la a 4, a 5 generaţie, urmaşii îi pomenesc în fiecare zi căci,  Ultimul lor gând a fost la pământul strămoşesc, la familie, la soţie şi copiii..., asta i-a ţinut în luptă, iar ultimul cuvânt rostit, înainte de a cădea seceraţi la pământ, a fost mama. Urmaşii, cei care mai trăiesc în Mărăşti, şi-au povestit în fiecare zi ce-au auzit  de la taţii şi bunicii lor, soldaţii plecaţi, din care puţini s-au mai întors, continuând să trăiască în sufletele lor.

În iulie 2017, când au fost comemoraţi eroii, ziarele, radioul,  televiziunea, au vorbit, au scris, au arătat imagini de la Mausoleul din Mărăşti, depunerile de coroane, feţele îndoliate ale oficialităţilor care, după ce s-au închinat în faţa celor nevăzuţi, aflaţi în cripte, au dat mâna cu urmaşii, sau nu, apoi au plecat... Pe nimeni n-a interesat ce gândesc bătrânii din sat care duc după ei povara trecutului, atât de viu încă. Nu mi s-a părut corect nici atitudinea lor, nici a mea, ştiam că-mi scapă esenţialul şi am început să întreb prin sat, la întâmplare. Unii au spus că nu-şi mai amintesc, că sunt prea bătrâni, sunt bolnavi, poate nici nu doreau să retrăiască momentul... Am încercat altă variantă, pornind pe urma caselor construite după război de către Armată şi Regina Maria...  Aşa am ajuns la tanti Marioara, al cărei frate, părintele Ion Croitoru - a scris despre cele petrecute la Mărăşti.  Ascultând-o pe tanti Marioara, care a plâns tot timpul, mi-am dat seama de ce nu vor să povestească oamenii, pentru că durerea lor este la fel de mare, parcă ieri s-ar fi petrecut totul. Acest amănunt scăpase tuturor, pentru cei care au scăpat şi urmaşii lor, AZI e de fapt tot IERI, pentru că nu pot uita...

„Când au venit nemţii, spune tanti Marioara, i-a luat pe toţi şi le-a zis, Hai, hai, sus la Cîmpureni...!, adică la Cîmpuri. Bunica a deschis larg porţile şi au ieşit pe uliţă oile, au ieşit vitele şi zghierau după căruţa în care bunica, tânără mamă, işi ducea copii departe de iadul dezlănţuit de nemţi. Au ajuns în Gogoi şi din Gogoi în Cîmpuri unde au stat un an de zile, refugiaţi. N-aveau ce mânca, n-aveau nici de unele... Au luat doar ceaunul de mămăligă şi nişte castroane, să aivă  în ce mânca. Din cauza foamei, a frigului  doi dintre copiii bunicii, gemenii, au murit”. 

Tot tanti Marioara mai spune că, după război: „Prima data a venit acasă bunica cu cei 5 copii. Când a venit bunicul din război, nu l-au cunoscut, s-au speriat de el. Avea un pantalon din foaie de cort, era îmbrăcat foarte sărăcăcios. Bunica le-a spus copiilor:„Uite mamă, ăsta e tatăl vostru.” S-au uitat cam  speriaţi apoi, cu timpul, s-au obişnuit”.

„Când a venit bunicu acasă, a găsit la o gară nişte fasole împrăştiată. S-a pus jos, a pus căciula alături şi a adunat toată fasolea aceea. A luat căciula cu fasole şi a adus-o acasă, că nu avea ce pune în pământ. Era primăvară, nu avea nici boi, nici cai să are..., ce să facă? N-avea ce să dea de mâncare la copii. S-a pus tata şi cu bunica şi făceau în felul următor, cum nu aveau cu ce ara, unul  făcea o gropiţă, aşa, şi unul punea sămânţa de porumb, boabe. Au început ei să puie şi când au terminat bucata, din urmă răsăreau. De-acoalea, s-au luat de prăşit şi lumea toată s-a crucit, când a văzut.  Şi aşa a umplut podul de porumb,” a spus tanti Marioara.

Şi aşa am început să scriu  „Satul erou Mărăşti în memoria colectivă”.

L-am cunoscut apoi pe părintele Ion Croitoru, care este foarte mândru de familia sa.

„Străbunicul  meu a murit la 1877, iar bunica a făcut prin notariat  de stat un fel de act cu ceea ce i-a rămas după război. Este extraordinar, a trecut  acolo ce avere avea. Străbunicul, mort la 1877 a fost decorat. Bunicul după mamă a murit in 1917 iar în urma lui a lăsat de asemeni avere. Bunicul după tată, când a venit după război, a găsit totul dărâmat. A venit o comisie din Vidra şi a evaluat pierderile, se ridicau la vreo 17.000 lei. După un an de zile bunica mea a murit şi a lăsat 5 copii. Doi s-au pierdut în timpul cât au fost alungaţi din sat -  cei mai mici. Tot atunci a murit şi bunicul după mama, la Vizantea, iar cei care s-au întors acasă, s-au aşezat  pe un loc pustiu, după război tot satul era la pământ. Casa era dărâmată. Nu mai aveau nimic decât o plasă  pe care au pus-o într-o rână şi s-au băgat de ploaie sub aceasta. În partea de nord, unde este casa de astăzi, a făcut un fel de colibă până când Societatea „Mărăşti” i-a ajutat şi le-a ridicat o casă din cărămidă cu o deosebită frumuseţe... Bunica a mai trăit un an  cu bunicul  aicea. Când bunica şi-a simţit moartea, i-a spus bunicului: „Bărbate, când ai plecat tu în război m-ai lăsat cu 7 copii, toţi minori. Doi i-am pierdut pe drum, acum îţi las ţie pe ceilalţi  5 să-i duci mai departe AŞA CUM AM CREZUT ŞI NE-AM FĂCUT NOI PLANURILE  CÂND NE-AM CĂSĂTORIT...” ( Vedeţi, nimeni şi nimic nu poate spune mai mult de-atât, soţii nu plecau la drum la întâmplare, chiar dacă se luau din dragoste. Totul era rânduit astfel încât, după cununie viaţa lor curgea după datina străbună.) Într-adevăr, bunica a murit, spune părintele Croitoru cu ochii in lacrimi, a fost înmormântată la cimitirul de lângă biserica de azi. Bunicul a mai trăit mult timp, dar n-a putut face faţă greutăţilor celor 5 copii. Ne având casa, ne având animale, au  trăit foarte greu, mai ales că duceau lipsă de haine, de mâncare. ”

Tatăl părintelui Ion Croitoru, care la începutul Primului Război Mondial avea 9 ani, a fost concentrat şi a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. S-a întors beteag acasă, dar viu, s-a căsătorit cu o fată frumoasă, harnică pe care a iubit-o mult.

„Relaţiile între părinţi erau de înţelegere, nu de supunerea femeii, a mai povestit părintele Croitoru. Femeia însă era, într-un anume fel, ascultătoare. Ţin minte, când eram copil, cum stăteau mama cu tata, dormeau în patul de-alăturea, câteodată mă trezeam şi-i auzeam vorbind: „Măi Ioane,  ce facem mâine, unde ne ducem?” Şi tata îi spunea, „Păi tu rămâi acasă şi ai grijă de copii, eu mă duc la deal, Neculai se duce cu oile, Ion se duce cu vitele, caii ...”  Sau, spunea tata: „Mă duc şi tai la deal, curăţ muşuroaiele de cârtiţă”. Aşa se planificau unul pe altul, fără divergenţe”.

Domnului Gheorghe Matei, acum în vârstă de 80 de ani, are multe amintiri pe care nu le-a păstrat doar pentru sine. Bunicul lui luptase în Primul Război Mondial, din care a scăpat doar cu sperietura cum se spune, dar tatăl domnului Matei a căzut la Cotul Donului, în al Doilea Război Mondial. Avea doar 4 ani când mama lui a primit înştiinţarea de moarte...  De supărare s-a îmbolnăvit şi bunicul, doi fii i se prăpădiseră în război. Nu-l mai lega nimic de viaţa care, dintr-o dată, devenise pustie. Domnul Matei avea 4 ani, pe moment nu a înţeles ce înseamnă să rămâi fără tată, dar mai târziu a avut de suferit, a dus o viaţă foarte grea, cu tată vitreg şi fraţi vitregi, care i-a năruit sănătatea. A simţit pe propria-i piele ce înseamnă viaţa unui orfan de război...  Bunicul îl mai lua pe lângă el, dar nu voia să-i vorbească despre ceea ce trăise în Primul Război Mondial. Mai multe i-au povestit oamenii din sat. Iată ce mi-a spus:

„Rămâneau fără mâncare, nemţii le otrăveau fântânile lăsându-i fără apă. Spunea că se rugau unul de altul - mă scuzaţi de expresie - se urinau în gamelă să bea unul de la altul urină. Am lucrat cu oameni din sat, care povesteau, după ani buni, tot cu teamă, cât de greu le-a fost...”

- De ce le-a fost greu? Am întrebat.

„Căutau opinci prin pod, le frigeau şi le mâncau. Au fost chinuiţi, trudiţi tare. Un moş, Ioan Băeşu, mi-a povestit că a fost pe şareta lui Averescu. Se vedea de la noi unde avea Averescu bordeiul. Mackensen, care fusese coleg  la Şcoala Militară cu mareşalul nostru, cobora până aproape cu avionul şi-i spunea: „ Averescule, predă-te, până-n trei zile sunt la Iaşi”. Cică ar fi fost ceva între ei, se spunea că Mackensen îl ura foarte tare pe mareşalul Averescu pentru că  era  foarte deştept şi i-a dat o palmă. Colegii i-au cerut să-i întoarcă palma, dar Averescu a refuzat spunând „Palma asta o va plăti ţara lui.” Când Mackensen trecea  cu avionul, îi spunea, „Nu mă predau. Fii atent că a venit timpul  să plăteşti palma.”

În noaptea atacului, care avea să schimbe soarta războiului, Averescu a umblat prin tranşee până sus, la Ecaterina Teodoroiu. Acolo a venit şi Ieremia Grigorescu. „La 7 dăm atacul!” ar  fi spus Averescu. La 7 românii i-a luat la baionetă. Când i-a văzut nemţii în cămaşă şi izmene, s-au speriat de i-a gătit. O bătrână mi-a povestit că era ascunsă cu feciorii ei în beci şi-i auzeau când mureau. Ai noştri ziceau „Of, mamă!”

Cei mai mulţi s-au întors bolnavi de la război, au murit degrabă.”

- Cum li s-a părut când au aflat că s-au întors într-un sat care devenise erou? l-am întrebat pe domnul Matei?

„Noi am zis că li s-a părut normal, dar numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul lor. Şi-a reluat fiecare traiul. Mi-a povestit directorul şcolii care era pe-atunci, că au sărbătorit victoria obţinută şi la un moment dat s-a terminat vinul.  Atunci, Averescu l-a întrebat pe un prieten din Panciu, aflat de faţă, „Nistore, mai ai vin?

„Am, domnule Mareşal. vreţi şi sifon?”

„Nu fă din două treburi bune una rea. Vinu-i vin şi apa-i apă!”, ar fi spus Averescu.

Un  adolescent de 19 ani aduce un elogiu  stră- străbunicului, care a luptat în Primul Război Mondial. Numele său este Vlad- George Iliescu şi este nepotul domnului Matei. Mi-a spus: „Mărăştiul a rămas în inima mea pentru că acolo mi-am petrecut mare parte din copilărie, iar mersul de mână cu bunicii, sau părinţii, la Mausoleul Eroilor îl privesc acum ca pe un drum iniţiatic, un drum al cunoaşterii căci, peste ani, pasiunea pentru istorie - transpusă în realizarea unor filme documentare, dar şi în participarea la Olimpiada Naţională de Istorie -  a fost un mod de a mă legitima, de a demonstra că pentru mine cunoaşterea istoriei este o datorie nobilă, o datorie morală. Poate că nu aş fi ţintit  atât de sus, dacă nu aş fi fost atât de intim legat de acest loc, unde s-a dat una dintre cele mai crâncene lupte din vara anului 1917, lupta care a decis victoria finală”.

Vlad nu este doar nepotul domnului Matei, el este şi fiul doamnei profesor Luminiţa Iliescu, a cărei carieră în viaţă a fost decisă tot de acest loc miraculos, care a schimbat multe destine, a luat şi multe jertfe, dar a salvat o ţară.

Am să închei cu tanti Ioana Cristian, care împlinea 95 de ani în septembrie 2017. S-a născut la trei ani de la încetarea războiului. Au fost 9 copii în casă, dintre care 5 erau încă în viaţă. A muncit pe brânci, şi-a crescut singură fetele şi credea că măcar la bătrâneţe îi va fi mai bine. Cu trecerea anilor i-au slăbit puterile, iar dureri de tot felul au ţintuit-o la pat, dar  are o minte sclipitoare, iar memoria nu-i joacă feste. Povesteşte calm, cum s-a petrecut totul, cum familia ei a fost mutată, pe furiş, că era graniţă, întâi la Vizantea şi de acolo la Cornăţălu.

 „Nemţii se localizaseră în Mărăşti, îşi făcuseră câte o căsuţă  de stăteau ei. Aveau cazemate şi băteau către Cornăţălu, spre Muşunoaie. După ce s-a încheiat armistiţiu, a fugit fiecare pe la casele lor. Când au ajuns, au găsit  satul tot trântit jos. Nu mai era casă în picioare. Care cum a avut o căsuţă, a reparat-o, să aibă unde sta. Tata şi  mama a găsit casa noastră toată cu acoperişu jos. Era un păr..., lângă el o căsuţă numai din bârne şi paie. A lipit-o, a făcut-o de-a stat în ea,  până a ridicat o casă nouă. În căsuţa aceea a născut-o mama pe sora mea şi pe mine, trei ani mai târziu.  Abia după aceea ne-am mutat în casa mare.  Mama povestea mereu cât  a fost de greu, cum au plecat cu ce aveau pe ei, n-au luat nica. Mama venea noaptea în sat,  pe sub gloanţe. Îngropase un sac de grăunţe în casă, venea să ia din ele, să dea de mâncare la copii... În refugiu mi-au murit doi fraţi, unul de 2-3 ani, celălalt de 1 an şi jumătate, unul în Vizantea, celălalt în Cornăţălu. Au murit  mulţi copii atunci, eu m-am născut pe 2 septembrie 1922....”

 - Pe Regina Maria, aţi văzut-o? am întrebat-o

 „Am văzut-o la sfinţirea bisericii, în 1928. Era foarte frumoasă. I-au pus covor de la maşină până la altar. Era cu regele Mihai.”.

Tanti Ioana, a rămas cu amintirea bunei şi frumoasei Regine toata viaţa, dar cercul îl închide bunica mea, Leontina care, în timpul Primului Război Mondial a văzut-o pe Regina Maria copil fiind, la Cernăuţi, la spitalul în care se aflau răniţii aduşi de pe front. Nu ştiu cum de-au lăsat-o pe bunica mea acolo, n-am întrebat-o niciodată şi nici ea nu mi-a spus, dar cât a trăit şi-a amintit de Regina mult iubită, aşa cum era, purtând straie de infirmieră şi cu testemeaua pe care era brodată cu roşu o cruce mică, pe mijlocul frunţii, aplecându-se deasupra fiecărui pat, spunând câteva cuvinte de mângâiere celor aflaţi în suferinţă.

Iată de ce am scris această carte..

.”Ultimul, dar nu cel din urma, dl  prof. Costică Neagu a prezentat  „Dumineca Poporului”, cea mai originală publicaţie de publicistică românească, de la începuturile sale şi până azi, apărută la 14 septembrie 1914.

„Mehedinţi îşi propusese să editeze o revista de educaţie a poporului după sângerosul an 1907, dar cum se apropia uraganul Primului Război Mondial, înţelegând ce pericole pasc România a hotărât să lanseze această revistă  a cărei paradigmă  era: „Un neam, un suflet, un hotar”. Cel care, după modelul biblic, îşi crease propriul  „decalog”, cel pentru care munca era sensul adevărat al existenţei umane - „o nevoie a omului  ca respiraţia, circulaţia şi alte activităţi ale organismului”  -, spune că, „Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte- te cu gândul la ceea ce ai muncit şi, mai ales la ce-ţi rămâne de muncit”. Şi, pentru că duminica este zi de odihnă, dar şi de reflecţie, Mehedinţi a hotărât să dea poporului acest „tovarăş” - foaie săptămânală, care să-l însoţească toată săptămâna şi să-l ajute să-şi organizeze munca şi viaţa. (...) Fără trufia de a-şi aroga întâietatea absolută în demersul său, fondatorul „Duminecii” precizează că „Au mai încercat şi alţii, dar mulţi au căzut la fund. Pe unii i-a ademenit câştigul bănesc, pe alţii i-a ispitit proasta mândrie de sine, iar pe alţii i-a muşcat  de inimă şarpele politicei de căpătuială şi de aceea s-au rătăcit şi de cei dimprejur”, a spus, printre altele, dl prof. conf. dr. Costică Neagu. 

Manifestările din ziua de 23 ianuarie au fost completate de un frumos spectacol dedicat muncii educatorului, învăţător/profesor, dar şi Unirii Principatelor, pregătit cu multă dăruire de d-ra prof. Georgescu Mirela, d-na prof. Paraschiva Buzatu şi d-nele învăţător Dorina    Pricop şi  Anişoara Vizitiu.  ( Janine VADISLAV )


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.