Foto | Mărăşti, satul vrâncean erou, la 105 ani de la victoria din Primul Război Mondial
Răcoasa, comună cu locuri de o mare frumuseţe, cu sate pitoreşti în care localnicii - majoritatea în vârstă - îşi duc traiul ca acum 100 si de ani, tulburat doar de clopotul bisericii în zi de sărbătoare. Peste aceste plaiuri, binecuvântate de Dumnezeu, a trecut urgia Primului Război Mondial care a distrus traiul tihnit al omului nici prea sărac, nici prea bogat, a răpit vieţile tinerilor plecaţi la luptă, a îndoliat casele fărâmate de suflul bombelor. Bătrâni, mame cu copii, câţi au mai fost, siliţi să fugă, cu speranţa că vor scăpa cu viaţă. Dintre toate satele aflate sub crucea Primului Război Mondial unul singur a devenit erou. După 105 ani, pe Arcul de Triumf, de la intrare, stă scris: „Câmpul istoric de la Mărăşti”, unde cei de azi au venit să le dea onorul.
Cea mai aprigă bătălie, care avea să rămână nu doar în amintirea supravieţuitorilor şi a urmaşilor lor, ci avea să fie înscrisă în codul nostru genetic, a fost lupta de la Mărăşti, pomenită încă odată, iar şi iar, la 105 de ani, de la cea mai grea bătălie prin care au trecut vrâncenii care şi-au văzut casele distruse, părinţi şi copii ucişi, ori plecaţi în bejenie, dar cea mai mare durere aveau s-o trăiască spre final când, pentru a putea obţine victoria, Biserica, inima satului şi-a credinţei strămoşeşti a fost bombardată... Puţini au fost cei care au crezut că vrâncenii îşi vor ridica fruntea şi, întăriţi de bunul Dumnezeu cu dârzenie, cu sprijinul camarazilor din cele patru colţuri ale României, au izbândit. Ce n-a cunoscut duşmanul a fost arma cea mai puternica a luptătorilor: dorinţa de-a izbândi şi ura împotriva duşmanului care le călca pământul în picioare... şi pe care îl voiau alungat din satul, din casa, de pe bucata de pământ moştenită de la părinţi, de pe prispa pe care ţăranul dormea vara, departe de vitele din grajd şi, mai mult decât orice, departe de copii, cei care aveau să le ia locul mâine, poimâine, generaţie după generaţie, purtând mai departe stindardul...
A fost un chin, spun bătrânii, a fost iadul pe pământ, spuneau cei care au scăpat cu viaţă
Bunica Mărioara Puiu şi-a auzit de nenumărate ori bunicul povestind grozăviile trăite în timpul Primului Război Mondial. I-au rămas atât de bine întipărite în memorie, încât nu-i de mirare că le retrăieşte, cu aceeaşi intensitate, ori de câte ori le povesteşte. Plânge şi acum, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, deşi au trecut 105 ani bătuţi pe muche.
„Tata era de vreo 8 ani, mama lui hiind sângură cu copiii, iar tata la război. Cu armată şi război, la un loc, a făcut vreo 7 ani. Nu era acasă când au venit nemţii, care i-a luat pe toţi şi le-a zis, Hai, hai, sus la Câmpureni...!, adică la Câmpuri. Mama lui, bunica mea, a lăsat porţile deschise şi au ieşit oile, au ieşit vitele afară din curte şi zghierau după ei, Doamne, cum mai zghierau!” povesteşte bunica Mărioara şi ochii i se umplu de lacrimi. I-au pus nemţii, pe toţi într-o căruţă şi i-au dus jos, acolo. Au lăsat şi vite, şi oi, şi cai, iar pe un frate de-a tatălui meu, mai mare, de vreo 16 ani, l-au pus nemţii să aducă răniţii din fundul dealului, de la Mausoleu. Îi punea unul peste altul, morţii cu vii...”
Bunicul bunicii Mărioara a fost un adevărat erou. Îşi făcuse treaba, câştigase războiul alături de nenumăraţii soldaţi care au căzut pe câmpul de luptă, norocoşii reuşind să se întoarcă acasă. Pe drumul de întoarcere şi-a lepădat haina de soldat redevenind tată de copii, cap de familie, gata să ia viaţa de acolo de unde o lăsase. Aşa credea el, realitatea era alta, cumplită. Imaginea din gara Mărăşeşti, pe care n-am putut-o uita, aşa cum n-am uitat-o nici pe bunica Mărioara, nici pe bunica Ioana, cea care a văzut-o - pe când avea 8 ani - pe Regina Maria venită la resfinţirea bisericii din Mărăşti, cum n-am să-l pot uita nici pe profesorul Mihai Broina, din Vizantea - Livezi, stabilit prin căsătorie la Mărăşti, care mi-a povestit, o vară întreagă tot felul de întâmplări... Era OMUL care ştia care e menirea lui pe pământ, iar gestul bunicului care a semănat fasolea adunată din Gara Mărăşeşti acasă, în pământul sfârtecat de bombardamente, spune totul.
”Când a venit bunicul acasă de la război, a găsit în gară la Mărăşeşti nişte fasole împrăştiată. S-a pus jos, a pus căciula alături şi a adunat toată fasolea aceea. A luat căciula cu fasole şi a adus-o acasă, că nu avea ce pune în pământ. Era primăvară, o primăvară frumoasă, iar frumuseţea ei nu fusese atinsă de război. Acasă nu a mai găsit nimic, nici boi, nici cai să are... Ce să facă? Ce putea să mai facă?” se întreabă iar şi iar, tanti Mărioara.
Ce imagine extraordinară a omului simplu care forţează limitele posibilului pentru ca neamul lui să nu se piardă. Acest bărbat trecut prin focul pustiitor al războiului, căruia îi şuierase glonţul la tâmplă, avea un adevărat cult pentru viaţa care aştepta să înceapă ciclul învierii în boabele de fasole, muncite, chinuite şi nu avea de gând să le lase risipite în drum. El este un Erou al Neamului pentru că a tras din toate puterile şi n-a lăsat să se piardă sămânţa de român. Şi ca el atâţia alţi supravieţuitori.
Din ce în ce mai puţini cei care povestesc..., din ce în ce mai puţini cei care vin la Mausoleu în ziua în care victoria de la Mărăşti este onorată. Nu mai sunt, nu mai pot face drumul la Mausoleu pentru că puterile i-au lăsat, ori şi-au pierdut speranţa că mai poate fi o viaţă tihnită, frumoasă pentru ei, cum era odată. Chiar dacă multe le lipseau ( le lipsesc şi acum) chiar dacă nu-i lua somnul de griji şi copii îi auzeau punând ţara la cale înainte de a adormi. Dar copii, nepoţii erau aproape, satul era viu, uliţele nu erau pustii, casele nu se năruiau pe tăcute înainte de a dispărea din locul pe care au stat atâta timp şi cărarea dintre grădinile vecinilor era acolo, semn că mai e viaţă de trăit.
Prima mărturie am auzit-o de la un bătrân de 93 de ani. Sunt mai bine de 10 ani de atunci. Nu-mi amintesc numele, ştiu doar că era mic de stat, şi păştea câteva oi pe o margine de drum... Spunea că la terminarea războiului avea câţiva ani, dar a ţinut minte cum s-a întors cu părinţii în satul o ruină tot. Bătrânul, care „păştea” oile pe margine de drum, se împăcase cu toate. Meritul lui era că scăpase viu şi nevătămat din Primul Război Mondial, să-şi ducă neamul mai departe. Supravieţuind foamei, frigului, fricii cumplite şi morţii, devenise un Erou.
Pe tot parcursul cumplitelor evenimente, generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a Română, care a ţinut un jurnal, numit „Note zilnice de război”, nu şi-a pierdut o clipă încrederea în ostaşii lui şi nici credinţa că vor învinge.
9 iulie 1917
„În fine, ziua mult aşteptată, începe. Zi mare căci este în joc reputaţiunea armatei, cel puţin a valoarei soldatului nostru. Sunt convins că acţiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie şi pentru ţară de mândrie. Ne măsurăm în condiţii aproape egale cu cei mai buni soldaţi din lume. Sunt convins că vom învinge.”, scria comandantul Armatei a II-a Română.
Pentru ţinuta sa integră, pentru mâna de fier cu care şi-a condus ostaşii, pentru încrederea în victorie, şi siguranţa avută tot timpul insuflând încredere şi curaj soldaţilor, Mareşalul Alexandru Averescu este Eroul care-şi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşti, alături de ostaşii pe care i-a condus în luptă, acolo unde, în fiecare an persoane publice, reprezentanţi ai Armatei, oameni simpli, urmaşi ai ţăranilor eroi care au murit pentru pământul strămoşesc, dar şi mulţi copii, vin să-şi omagieze Eroii.
Eroii au fost omagiaţi şi în acest an de politicieni, reprezentaţi ai Consiliului Judeţean Vrancea, Prefecturii Vrancea, directori de instituţii, care au venit pentru a-şi aduce omagiul celor care s-au jertfit acum 105 ani pentru România, pentru generaţiile care s-au succedat, care şi-au adus contribuţia, după puteri, la prosperitatea şi unitatea Vrancei, a ţării întregi.
Primul mesaj a fost transmis de cdr (r). dr. Jenică Tănase - preş. Asociaţiei Mărăşti „General Averescu”, care a spus:
„Aici s-a produs renaşterea României şi pentru asta noi ne-am zbătut, pentru ca acest eveniment să fie comemorat aşa cum se cuvine. Eroii merită toată stima noastră, iar tinerii au nevoie de astfel de valori. Semnificaţia momentului? Să fim împreună uniţi, armata, biserica, administraţia, societatea civilă, pentru ca împreună să construim şi să mergem mai departe”.
Despre semnificaţia zilei şi a momentului emoţionant au vorbit domnul Ionel Cel Mare, vicepreşedintele C.J. Vrancea şi prefectul judeţului domnul Nicuşor Halici, care au subliniat momentul de cotitură şi importanţa copleşitoare a victoriei câştigată de Armata Română, care a dat jertfa de sânge pentru schimbare, pentru un trai mai bun pentru familiile lor, pentru întregul popor.
Vrâncenii au avut alături şi pe Junii Dorobanţi din Scheii Braşovului, prima localitate românească din afara Cetăţii Braşovului, locuită de saşi şi maghiari, români care şi-au păstrat cultura şi tradiţiile datorită izolării la care au fost supuşi de celelalte două naţiuni.
„Societatea noastră s-a înfiinţat în 1923, insă Junii din Scheii Braşovului sunt undeva de la 1400. Au fost menţionaţi prima data la 1600 când a fost Mihai Viteazul în Cetatea Braşovului”.
- Aţi mai fost la Mărăşti? întreb
„Am venit acum pentru a cinsti memoria eroilor români care s-au manifestat peste tot în aceasta ţară, iar noi suntem mândri că înaintaşi de-ai noştri au luptat şi în această zonă, în Armata Română, chiar dacă le-a fost interzis de către regimul ungar. Românii din „Junii Dorobanţi” au trecut graniţa ilegal şi s-au înrolat în Armata Română”.
Ce semnifică aceste cuvinte pentru dumneavoastră? întreb
„Vă vorbesc acum în calitate de fost ofiţer al Armatei Române, simt un lucru extraordinar, este ultima zonă în care patriotismul iese la iveală si se manifestă ca o forţă a României”, a mai spus Mircea Vodă, membru în „Junii Dorobanţi, din Scheii Braşovului.
Ultimul cuvânt l--a avut domnul Vladimir Păun, primarul comunei Răcoasa.
„De fiecare dată mă încearcă aceleaşi emoţii, ceea ce mă face să cred că sunt de-acum de-al locului. Mă consider ca parte importantă a acestei comunităţi în care trăiesc, îmi desfăşor activitatea, am întemeiat o familie şi îmi cresc copii care trebuie să ştie cât de important este să fii dintr-o localitate încărcată de atâta istorie şi devotament de care au dat dovadă soldaţii noştri în Primul Război Mondial. A fost un test foarte mare pentru Armata căreia nu i se dădeau mari şanse de câştig şi a fost Armata care a câştigat războiul. Ne rugăm şi-i pomenim pe cei care au căzut pe pământul Mărăştiului sau pe alte câmpuri de luptă şi aprindem cu pioşenie o lumânare la căpătâiul lor. Datorită lor, astăzi trăim o viaţă la care ei doar au visat.”, a spus domnul Vladimir Păun, primarul comunei Răcoasa.
Ultimul, dar nu cel din urmă este domnul Costică Tecuceanu, custodele Mausoleului Mărăşti. După 36 de ani se va retrage la pensia binemeritată. Nu ştiu cum va fi, dar eu nu văd un alt custode ( după tatăl său), atât de devotat acestui loc încărcat de legendă, care a învăţat ceea ce ştie un istoric pregătit anume deşi, domnia sa este un simplu muncitor, după cum declară. Pentru acest om modest, plin de bun simţ, atent cu cei care trec pragul Mausoleului, va fi greu să privească de pe margine, de pe prispa casei, peste gard, cum vin şi pleacă vizitatorii. Mie îmi va lipsi tocmai silueta sa din uşa larg deschisă care, pentru cei mai mulţi a însemnat o vorbă frumoasă şi zâmbetul plin de bunătate... Să-i dea Dumnezeu sănătate şi bucurii.( Janine VADISLAV )
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Evenimente speciale
