Foto | De vorbă cu meșteri, ucenici și vizitatori ai ediției a IV-a a „Zilelor Satului Vrâncean”
Ziua frumoasă, de final de septembrie, a atras puzderie de copii cu mămici şi tătici, copii cu bunici, care au petrecut, celebrând împreună tradiţiile locale. Totul s-a desfăşurat în satul din Crângul Petreşti, aflat la doar 2 km de mun. Focşani. Vremea frumoasa i-a pornit de acasă şi pe renumiţii meşteri populari din zona de munte a Vrancei, cunoscuţi şi apreciaţi pentru frumuseţea costumelor, măştilor purtate de sărbători, a obiectelor din lemn împodobite cu tot felul de modele ancestrale, ţesăturilor care împodobesc căsuţele ca din poveşti. Este atât de aievea totul încât, din clipă -n clipă, aştepţi să se deschidă o uşa şi, din interiorul aflat în penumbră, să iasă o fată purtând hainele de odinioară, sau să auzi, cât ţine uşa deschisă, războiul de ţesut la care lucră o bunică.
Dar totul este o părere, un vis, care ar putea prinde din nou viaţă, nu doar de sărbători ...
Câteva doamne cu mâini măiestre, departe de zgomotul şi zarva lumii, chiar duc mai departe aceste îndeletniciri care, pentru mamele şi bunicile lor însemnau viaţa de zi cu zi, pregătind, după „călindar”, cele necesare diferitelor evenimente care le marcau existenţa...
Muzeul din Crâng, care este imaginea aproape ideală a satului din bătrâni, devine încet, încet, emblema acestor locuri cuprinse între graniţele Vrancei Arhaice, realitatea zilei de azi şi amintiri.
Cei care s-au bucurat cel mai mult au fost copii care deja se simt ca acasă, ori de câte ori vin în Crângul dăruit de Carol I focşănenilor. Iată, îl pomenim încă, este alături de noi, aşa cum a fost alături de generaţiile trecute. Copil fiind, pe la 11-12 ani, veneam în Crâng cu verii mei şi prietenii noştri, în vacanţa de primăvară, să culegem viorele. Veneam peste câmp şi ne întâlneam cu căprioarele care păşteau până aproape de marginea Focşani-ului. Când ne întorceam acasă, Mama - mare ne aştepta cu „lapte de pasăre”, un desert delicios, de care şi-ar aminti şi vărul meu, Mihai, care priveşte acum din cer...
Dar, să revenim la ale noastre, cele de azi, parcă mai frumoase, încă...
Ce-au făcut copii în satul vrâncean? Copii cu ale lor, au modelat lutul adus din albia Râului Putna, au decupat din lemn diferite obiecte de folosinţă în gospodărie, din lut au iscat o frumuseţe de oală, sau căni împodobite cu flori albe. Miracolul s-a petrecut între lutul special adus din deal şi mânuţurile delicate ale copiilor.
Meşterul Dorel Fecioraş, din satul Ireşti - Vrancea - le-a arătat şi i-a învăţat cum poate prinde viaţă, dintre degetele lor magice, o căniţă...
„El, lutul, trebuie prelucrat la mână, spune meşterul, călcat la picior...”
- Ce-i faceţi acum?
„Îl batem, ca să-l pregătim...”
- Adică?
„Îl căutăm să nu aibă impurităţi, gunoaie, piatră...Lutul trebuie frământat bine, ca să iasă oala bună.”
- De cât timp facei treaba asta?
„Am făcut de la 10 ani până pe la 20-21 de ani, de-acoalea m-am apucat de altă treabă, n-a mai mers olăritul,” spune domnul Fecioraş, meşterul olar aflat acum „sub umbrela” Centrului Cultural Vrancea.
Meşterul spune că tradiţia s-a transmis în familie, olar a fost tatăl lui, dar şi bunicii din partea tatălui au fost. Cu oalele mergeau prin sate, unde le vindeau pe bani, sau le dădeau la schimb, pe porumb. Acum meşterul Dorel este profesor pentru copii care vin la Centrul Cultural Vrancea.
- Copiilor, le place? întreb
„Foarte mult le place, vin şi acasă... ”
- Cât trebuie să stea la ars oala?
„4 ore...”
În satul de poveste din Crâng, copii au făcut roată în jurul lui. Primul „ucenic” este o fată.
- Ce faci cu căniţa? întreb
„Pun flori în ea”.
Prima lecţie, pare grea.
„Întâi batem lutul, îl frământăm bine, bine, ca pe plastilină. Apoi facem o oală frumoasă ca asta, sau ca asta? Ce zici?”
„Ca aceasta”, alege fetiţa.
„Uite, aşa se face, modelăm la roata olarului, cu amândouă mâinile... Aşa se face...”
- Maria, ce simţi? întreb.
„Emoţii. să nu stric, dar şi plăcere. Sunt fericită că pot să fac aşa ceva.”
Mai mulţi copii au făcut roată în jurul meşteriţei Tudoriţa Lupaşc, din comuna Nereju, renumită pentru minunatele obiecte de artă tradiţională, aşa cum a învăţat să le facă de la tatăl său, care a fost onorat cu titlul de Tezaur Uman Viu. Copii sunt curioşi, vor să înveţe.
„... Uite, aşa se face ..., acum întoarcem lingura invers...,” spune meşterul popular.
- Câţi elevi aveţi la Nereju? întreb
„ Avem 24 de elevi şi tot mai vin. Nereju este încă un sat cu potenţial, cu formaţie şi cu meşteşugari”, spune doamna Tudoriţa Lupaşc.
Satul din Crângul Petreşti nu ar fi existat dacă Regele Carol I nu ar fi dăruit această pădure focşănenilor, dacă oameni cu putere de decizie nu ar fi hotărât să aducă la un loc toate aceste case vechi şi obiecte cu o mare valoare patrimonială, un sat in miniatură, cu mori de apa şi de vânt, o troiţă, o căsuţă pentru păsări, toate având o vechime de 200-300 de ani şi poate chiar mai mult.
Focşănenii vin, se plimbă, admiră, se minunează de mintea sclipitoare a moşilor care au avut ce ne lăsa, participă la evenimente dar, mai ales, îşi obişnuiesc copii care, într-o zi, vor prelua acest patrimoniu fragil, care trebuie gestionat cu grijă.
Părinţii, care îşi însoţesc copii, sunt impresionaţi de ceea ce văd aici căci şi pentru ei este, într-un anume fel, o noutate. Până prin anii 1950 - 1955 locuitorii satelor din jur mai vedeau lupii la drumul mare, iar tatăl meu, care administra o fermă la marginea Crângului, venea acasă seara, pe jos 2 km, sau cu şareta şi nu s-a întâmplat să-i sară vreun lup în faţă.
Acum, cei care vin aici, găsesc un altfel de Crâng, „domesticit.”
„E frumos, mai ales că e în aer liber, e curat, e îngrijit. Ieşim cu nepoţii, la plimbare, avem unde veni”, spune o doamnă cu o nepoţică drăgălaşă.
Altă vizitatoare spune că vine pentru prima oara şi este impresionată de tot ce vede.
„Am venit cu nepoţeii, cu frate-meu, cu cumnata-mea, să văd şi eu minunea...”
- Şi cum e? întreb
„Foarte frumos, te plimbi, admiri, copii se joacă, stăm la aer, la umbră... Pentru mine e o minune!”
În căsuţa din Nereju se află câteva păpuşare de caş, magice am putea spune. Cu acest păpuşar, care servea pentru a da forma caşului, fetele de măritat erau peţite de flăcăii din sat.
„Dacă fata îl accepta, acest păpuşar de caş era prins la prispa casei”, spune meşteriţa Tudoriţa Lupaşc, din Nereju.
„Muzeul acesta este un muzeu viu şi cine vine aici găseşte ţăranul vrâncean la el acasă şi ăsta este lucrul cel mai important”, adaugă Alina Ulmeanu, şefa Secţiei de Etnografie - Muzeul Vrancei.
Suntem invitaţi în căsuţa din Nereju unde, pe o poliţă, vedem câteva păpuşare foarte vechi. Dacă nu ştiţi, păpuşarele sunt tiparele de lemn în care caşul primea formă, fată/băiat, semne numai de cei care le făceau ştiute: linii. puncte, stele, soarele şi luna... Dar nu erau folosite doar la a da formă caşului, menirea lor era una foarte importantă.
„Acest păpuşar era lucrat de flăcăi pentru a-și cere prietena de soţie. Flăcăul îşi lucra păpuşarul de caş şi mergea seara în peţit... Doar seara. Dacă fata accepta păpuşarul de caş, îl punea la stâlpul casei.Peţitul se făcea în anumite zile faste, nu se mergea în peţit miercurea şi vinerea, spune meşteriţa Tudoriţa Lupaşc, din comuna Nereju. Lunea se strângea de la munte, de la câmp, se adunau acasă, se vorbeau, <<mergem în peţit la a lui cutare şi, odată stabilit, băiatul lucra păpuşarul de caş...>>”
„Uite aşa a apărut arta populară, spune Alina Ulmeanu, şefa Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Vrancea, Artă populară care trebuie înţeleasă ca un univers de obiecte funcţionale conţinând anumite decoraţiuni şi ornamente, realizate de ţărani pentru propriile lor trebuinţe”.
N-au lipsit nici meşterii care fac adevărate minuni din răchită. Odinioară erau mai mulţi meşteri la Vadu-Roşca, Bilieşti ori Suraia... , în satul din Crâng a venit doar unul...
Un singur meşter olar este şi la Ireşti, care lucrează ceramică albă, ceramică neagră şi roşie, un meşter la Garoafa, care lucrează ceramică neagră. La un loc, toate aceste minuni, care există încă, pot fi admirate la „Muzeul din Crâng”, un muzeu viu, unde îl puteţi găsi pe Ţăranul Vrâncean la el acasă... Şi acesta este lucrul cel mai important, de care ne mai putem bucura, încă.. ( Janine VADISLAV )
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Evenimente speciale
