Cântec de prieten.Închinat vrednicului confrate vrâncean Culiţă Ioan Uşurelu
Şi cu ce zvon de sonuri să-ncepi să amăgeşti bătăile de gong al orologiului solar ce-şi deapănă încet şi limpezit lumina celor opzeci de salve închipuite ca o canonadă celestă, nedesluşită la chip şi la ursire? Adevărat şi totodată, fabulos, de-onor înalt şi de lumină lină statu(r)a de cânt şi împlinire a bardului celui de la Vrancea, pre numele său vrednic de cinstire Culiţă Ioan Uşurelu, cel pre(a)ursit de blândul Semn Ceresc să penduleze neostoit, cu hărnicie, pe drumul fără de istov al groaselor porecle, (negreşit, nobiliare!) de mocan şi de boghiţar , ambele migălite atent de Marele Arhitect sub proiecţia unui destin singular, pe “şuşaua” de aur a literaturii române…
Cum să vă spun… M-am pomenit, într-un septembrie băcăuan de culoarea oftatului “marca” Bacovia, că vine spre mine uşurel şi mă îmbrăţişează cu toată bunătatea zâmbetului său istovit de sinceritate, oferindu-mi, cu autograful de rigoare, nişte (în)semne de carte-cărţoaie, din celea care se pritocesc greu şi se nasc , mai apoi, în (din) durere, numai prin luminatele odihni de-ncântare ale conacelor dintre vii, adesea asemuite hanurilor cu Ancuţe fără vârste şi cu Haramini de bejanie întreruptă doar de durutul istoriei. Adică, poveste bătrână, prăpădită fără nume şi răstignită pe hăţaşurile Mioriţei neduse, încă, la ORACA sau împuşcate la Vadu-Roşca, pentru împotrivire la colhozul preafericitului dr. Petru Groza… Trec peste zâmbete surde şi memorie ruginită de amintiri (s)muncite şi fac aici vorbire cu trimiteri la volumul intitulat “Generaţii – Dialoguri necesare” – care m-a convins/surprins prin tehnica metamorfozărilor împlinirii de sine. Ştiindu-l tare la voroava lui Voltaire, i-am răspuns şi eu cu ce-am avut la-ndemână, c-un pocnet de mirare nestăpânită, tradusă, pe loc, într-o şugubeaţă zicere telefonică: “Alo, Alo!/ N-aţi văzut un cal maro/ Îmbrăcat în kimono,/ Făcând baie-n lavabo/ Şi citind pe Salambo,/ Recenzat de Carlo Bo?” Şi, astfel, l-am recunoscut, îndată, pe mai vechiul meu prieten Nicolae Ruşitoru, cel deghizat în profesor muritor de foame, pentru a nu fi recunoscut de narodnaia meliţia, după ce l-au zăpsit “sursele” că era neam de ceteţ bisericesc şi că putea ascunde, oricând, printr-un colţ de fânărie, sub un lin sau sub o curătoare , faima zapisului din vremea lui Calistrat Callimachi, care dovedea, negru pe alb, că dom’ profesor se trage din neam de “moşinaşi”, ceea ce-ar fi putut să-i cam dăuneze la dosar. Pentru că nu minte domneasca ANAFORA`, atunci când cuvântă, crăieşte, cum că “… încă mai înainte de venirea Râmlenilor în părţileacestea în zilele Împăraţilor Traian şi Dometian pământul Daciei au fost lăcuit de norod, cum şi după ce au intrat substăpânirea Râmlenilor nu puţin norod de lăcuitori pătimea după vreme de năvăliri despre neamuri străine şi dintru aceastăpricină unii năzuiau în părţile munţilor fiind locuri tari spre a se putea apăra… Şi că pământul acesta au fost deapururea lăcuitşi mai ales în părţile munţilor, acestea din istoricii cei mai vestiţi se dovedeşte… pentru că au fost locuri tari şi pentru bărbăţialăcuitorilor singuri erau stăpânitori slobozi pre aceste locuri…”… Aşadar, să ne minunăm!… Ne-a bucurat revederea! Nu ne-am mai văzut de pe vremea când se bea vinul cu … burta! Trei lei burta… şi condiţia – obrazul – să returnezi, măcar, butoiul, dacă nu puteai să plăteşti… Cam ăştia erau nepoţii Babei Vrâncioaia! După ce ne-am cercetat, cu luare aminte, ne-am amintit, cu rândul, cum umblam cu buzunarele pline de cioburi şi de vârfuri de săgeţi culese , pe dealuri, la Nacu, de berea cea bună şi rece din hanul de la Obrejiţa, atunci când nu dam la peşte în balta de peste drum, de cum puţeau cizmele lui Suvorov (de te trăsnea!), când dădeam să mergem la cramă, la Cândeştii lui nea Avram sau pe Dealu Tojanului, la haiducul Bahnă, ca să-l bem de-o merge-o moară şi să ne-nveţe să zicem, pe de rost, repede şi gâjâit, Rapangaliţa sau Bidineaua, după caz. Și după preacinstitele obraze însoţitoare, cu urechi ciulite, mai mult sau mai puţin subţiri, ce ni s-or nimeri alături, la spartul chefului, pe la chindie. Pudibonderia, chestie de atitudine! Apoi, prietenul meu s-apucă să-mi spună de Măriuca Zaharia şi de Ecaterina de la Jii, de zbaterile disperate ale tinereţilor îngropate în unda însângerată a Zabalei, unde păunaşii codrului erau, cel mai adesea, înveşniciţi la ceruri şi convinşi s-adoarmă pentru neam şi pentru ţară cu argumentele calibrului 7,62. Nea Nicuţă, baladistul de la Paltin, îşi convoca auditoriul ad-hoc şi ne băga în legendă, lui Culiţă îi plăcea să se deghizeze în prea haiducul Bahnă,(îi şi stătea!), eu mă băgam în seamă, cam cu fereală, drept tovarăşul său de arme şi-mi negociam, c-un oier abraş, ceasul rusesc (tocmai primit drept premiu literar), pe-o căciulă ţurcană, frigeam caş pe jar, dădeam cep la burduşel de fetească galbenă şi mama Maria, centenara , povestea , s-audă tot natu’, cum s-a-ntâmplat să cadă brigandul sub zaplazurile căsuţei sale, în tunet de puşcoace funerare: “Slobzea el, slobozeau şi jândarii, iar slobozea el (din puşcoci, vezi bine!), slobozeau şi jândarii”… şi-o ţineam tot aşa, ascultând, “la sursă”, cântecul cel cu Mioara, în care năpăstuitul şi crucificatul pe osia amărăciunilor fără de număr ale neamului românesc era, negreşit, baciul vrâncean – adică, fratele de cruce, prin mii de ani, cu bunul meu prieten Culiţă Uşurelu, “psaltul” de la catedră, convins de amăreala deznădejdilor înecate tot în cerneala unor ziceri numai de el ştiute şi suspinate amarnic în Singurătatea scrisului cu care l-a robit Domnul. Şi-o ţineam aşa până la amurgit, când, musai, trebuia pomenit în purluiala dondănitului nostru şi osebitul vlăjgan Temelie, cel ce juca, la zaiafet, cu masa ţinută-ntre dinţi. Bădia cu pricina ar fi fost o variantă de uscat a băltăreţului Terente cel preagospodar, pomenit în veci în patria lui Codin istratianul, ot Brăiliţa. Iată-l, aşadar, în toată măreţia sa voievodală pe vrednicul domn Trandafir din sufletul meu, cel care-şi făcea saltul calitativ de la costumul “pe puncte” sau cumpărat la Taica Lazăr şi purtat de către învăţătorul anilor cincizeci – şaizeci, , cu demnitatea foamei parşiv muiată-n ritmuri săltăreţe de kazacioc şi de katiuşă (vezi Joia tineretului de la căminul cultural!), la lodenul prevestitor de senioriale demnităţi, în singurătatea canţelariei şcolare, cufundată în podele date cu gaz şi mirosind a prăvălie sătească, populată cu gazete de perete şi colţ organizatoric, obligatoriu. Şi, mai dihai, cu icoanele lor (de partid şi de stat) atârnate şui, spânzurate în alb-negrul unei atmosfere neîncălzite cu anii (sau cu surcele de bogdaproste de la şcolerii miloşi)), în timpul mult aşteptatului dezgheţ de după Ana, Luca şi cu Dej, cei ce-“au băgat spaima-n burgheji”… Nicio grijă, vor apărea, inevitabil, twist-ul, nechezolul , învăţământul politico-ideologic , fâşul de contrabandă şi pantalonii de tergal pe care, prin anii ’60 şi-un pic, dascăl fiind, ţi se făcea o favoare şi puteai să-i cumperi şi-n rate, da’ nu mai mult de două perechi, că bătea la ochi! Şi puteai fi băgat la chiaburi! Tocmai se auzise la Europa Liberă, spuneau unii, că-ntr-o ţară comunistă fusese împuşcat în piaţa publică un nene prins c-ar fi avut în debara vreo trei perechi de pantofi peticiţi, nedeclaraţi la partid … Îl revăd, prin ani, pe cel cu nume de sfinţi, mai întâi flăcăoaş cam şturlubatic, cu dedulciri la cele bucoavne buiestre, purtător de plete domneşti cât pop-rock-ul zurbagiilor de Beatles(i) electronici , daţi cu odicolon din “bobetă” de nailon şi recent apăruţi pe meniurile tranzistorului Electronica (în trei butoane!), cu perciunii-pişcot marca Tom Jones, cel cu Delilah lui, cu tot… Mai “trecu” anii şi maturizarea cizelată, inevitabil, prin rafturi grele de biblioteci fecunde, ne-nfăţişează în cadră cu ştaif, scornită la pozograf poznaş, un tânăr nonconformist, purtător de barbă castristă, asortată la sacou de satin şi pantaloni de velur, evazaţi (şi-n picioare cu bascheţi chinezeşti), fapt ce dădea, precis, fiori inspectorilor de la cadre care-l priveau cu multă luare aminte şi clătinau din cap cu dezaprobare, gândindu-se că to’aşu’ profesor nu se va mai face bine niciodată… Şi când te gândeşti (gândeau ei!) că „băietu’ ista” stă în mijlocul elevilor, citeşte şi comentează cărţi drăceşti ascunse în buzunarele hanoracului său de doc gălbejit, dând bătaie de cap până şi „organilor” care-l expediaseră, probabil, în grija Cooperativei “Ochiu’ şi Urechea”… Ba mai mult, se zvonea printre “purtătorii de cuvânt” c-ar fi având şi porniri scriitoriceşti, total nepotrivite momentului, că însăila şi poezii, aşa şi pe dincolo…, semn de degenerescenţă biologică, băi tovilor! P(ă)isdaiseama? A se vedea “cazu’ ” Eminescu, ce dracu’! Cam tot în vremea aceea, zeloşii miliţieni din Târgul Ocnei îl tundeau de plete, în centrul oraşului, pe flăcăoandrul Dan Sandu şi-i tăiau, cu foarfeca, evazaţii din piele de drac, pentru a-i scoate din cap ideile că “s-ar crede în Franţia”! Chiar aşa i-au şi spus! …
Talent înnăscut (of, mămucă, of!), efort peste efort şi sisifică muncă de felah egipţian pe maluri de Nil, putem spune. ‘Nalt la stat, mare la făptură şi la scriitură, dom’profesor cel purtător licit de baltag literar şi de călimări încăpătoare la brăcinarele harului său aparte, rămâne în veşnicia toposului cultural vrâncean maestrul de ceremonii incontestabil care şi-a făcut troiţă încă din timpul vieţuirii pământeşti, topind în herbul său măestru dulceaţa şfichiului de bici atent agrementată/ argumentată cu pulberea de stele generos presărată, şi nu ca din greşeală, pe osatura singularului GPS cu care l-au hutuchit în lumea cea lumească nebunele de ursitoare, arzoaicele prevestitoare de aprigi izbânzi literare. Şi iată-l, astfel, uşurel înscăunat în Olimpul spiritelor fără de tăgadă: pedagog cu nevoinţă, dascăl cu simbrie costelivă, poet damnat, prozator cu ochean – caleidoscop, dramaturg de nevoie, fugar fugărit de (ne)prieteni cu târnul (dez)nădejdii prin cele cotloane şi unghere ale ogrăzii literare, eseist şi moralizator fără scăpare, şef de revistă, general generos în armia gradaţilor- confraţi autentici şi blând-punitiv cu răcanii culturii române daţi, zor-nevoie, în strechea scrisului de trei parale, adică, tot ce-i lipsea unui ”pui golaş de ciocârlie”, ca să devină un incorigibil SINGURATIC înscris, fără scăpare, pe orbita unei lumi agonice, răstignite şi ea pe crucea speranţei şi a incertitudinii vestitoare de piscuri. Îi adună pe toţi şi nu îi dezbină. Îi împacă şi-i împărtăşeşte cu sfânta lacrimă a concordiei. Scoate revista şi sponsorizează en tipărituri pe banii săi leşinaţi de foame, sub formă de pensie deloc nesimţită. Parcă-l văd pe trupeşul şi gureşul confrate, paralizat, pe jumătate, de fiorul indicibil al emoţiunii lirice care-l caracterizează, la zile de mare festin literar, cel mai adesea, trecând, mai apoi, la concreteţuri lucide, adevărate drame de idei altoite blajin, sub forma dialogului serios sau de-a surda, pe bruma logos-ului divin înfăţoşat nouă cu chip de pui de om recent ieşit în lumea bună-rea, de unică folosinţă, adesea purtătoare in nuce de biruinţi numai de noi bănuite… Poate şi pentru faptul că Magistrul de la Cotul Carpaţilor vine, cu sau fără de voire, din cartea de cetire a neamului, ştiuta şi neştiuta carte cu râmleni, cu dachi şi cu dochii, cu slavoni şi cu komani, cu kogai şi cu răzeşi… Cuvintele sunt la el!
De-a călare pe galopul celor opt decenii de „majorat” cu care s-a pricopsit fratele meu mai mare, cu amurgul anilor vălurit în plete, C.I. U. lapădă amintiri, scutură stejarul poruncilor viguroase, împarte dulci anateme pe fruntea celor cu două ciubote-n picioare şi cu una trasă pe cap, semnează, autorizat, cerificate de talent (acolo unde e cazul! ), se-nluminează de unul singur când se vede căzut şi, părelnic, astrucat sub ţărâna indiferenţei, se-nchină crucilor din ţintirim purtătoare de pasere-suflet şi crescute nefiresc sub formă de moşi-strămoşi (ne)răzbunaţi pentru îngenuncherile lor. Şi toate acestea, sub pecetea unui Tragism pe care-l plineşte ca Destin, inevitabil, numai Omul pământului încrustat pentru eternitate cu amărăciunea propriilor rădăcini identitare.
Şi-am cutezat aceste vorbe noduroase eu, gândindu-mă să-mi frâng sireapa himeră a condeiului pe muchea de genunchi a scrisului nedat păcatelor mai mult sau mai puţin închipuite! Drept pentru care depun, în veci, mărturie:
“O, brad frumos…”
glasuri de copii desenate
discret
pe gheaţa ferestrei,
analfabeţi pionierii ghicind în cafea
(“e ger cumplit, e drumul greu”
DESIGUR
Somnul făcut ţăndări la
primul cânt de cocoş –
veţi zice
primul amurg scuipându-şi în sân:
- manuale alternative;
- şoimi bine struniţi;
- banchet la grupa mică;
- învăţământ politico…
- ă şi astăzi…)
- biblioteci virtuale…
(“mai daţi-i dracului, că prea mănâncă!”) – ei, pensionarii, vezi bine!...
Dan Sandu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Evenimente speciale
