Acest ziar împlinește astăzi 25 de ani
Un tablou cu vrânceni și nu numai, oameni obișnuiți sau VIP-uri, copii deosebiți deveniți adulți apreciați, cu trăirile și faptele lor derulate pe parcursul a 25 de ani. Performanțe și contraperformanțe, escrocherii de proporții, mărire și decădere, bucurii și necazuri. Așa cum e viața. Omenesc și neomenesc pe parcursul a 25 de ani. Dacă e mult sau puțin, ușor sau greu, stoic sau frustrant să mergi mai departe, nu am avut timp prea mult de gândire.
Rigorile unui cotidian impun o cursă contracronometru. În cazul Ziarului de Vrancea, această cursă s-a desfășurat „printre obstacole”, căci de fiecare dată a trebuit să facem față provocărilor și să barăm atacurile generate de franchețea cu care am ales să prezentăm, pe parcursul celor 25 de ani, cele petrecute aici, pe tărâmurile „de baladă” ale „Mioriței”, unde nu am acceptat soarta „baciului moldovan” și nu ne-am resemnat.
Am ales, la ceas aniversar, să parcurgem împreună istoria de un sfert de veac a unui cotidian care a fost mereu alături de cititorii săi, fără jumătăți de măsură și fără compromisuri, dezvăluind de fiecare dată netrunchiat faptele pe care mai marii zilei le-ar fi dorit ascunse.
„Acest Ziar”, titlul editorialului de prezentare al noului ziar care apărea pe piața media din Vrancea pe 18 ianuarie 1997, continua așa: „nu este un moft. Nici încercarea pripită a cuiva de a-şi agăţa la breloc, alături de cheile de la seif sau de la servieta diplomat, un mijloc de informare în masă”.
Acest ziar s-a născut la sfârșit de secol și de mileniu. A fost iubit, urât… dar mai ales citit, atât de oamenii maturi care supraviețuiseră unei alte jumătăți de secol dominat de ură, minciună, dezinformare, dezbinare și propagandă cu menirea de „otrăvire în om a omului dinlăuntrul său”, cât și de tinerii care se săturaseră să tot audă/vadă despre „decenii de împliniri mărețe”.
Eram cu toții încrezători în idealurile unei societăți noi, unde omul se bucură de libertate și de adevăratele ei valori. Eram naivi; candoarea cu care priveam spre zorii unei lumi normale avea să fie distorsionată de interesele obscure ale unor manipulatori de profesie, care nu lăsaseră niciodată „hățurile” din mână. Ei își urmăreau interesele meschine și acaparau într-o frăție generală, transpartinică, totul; căci ei știau ce este economia de piață și mai ales că „banul este unitatea de măsură a tuturor mărfurilor”. Se vindea și se cumpăra totul la prețuri derizorii, cu complicitatea unor instituții publice. Totul devenise o marfă ieftină.
O vorbă din bătrâni spune că atunci când apele se umflă, gunoaiele ies la suprafață. Iar noi, cei care așteptam ca apele să se liniștească iar „gunoaiele” să se ducă „la fund”, constatam că apele se tot umflă, agitate de unii interesați să ridice la suprafața lor gunoaie plutind halucinant, tot mai stridente, în timp ce alții pregătiți „pescuiau” cu spor în „ape tulburi”, vorbindu-ne despre valori, despre Europa… Proprietatea era un „moft” (pentru noi, nu pentru ei, aleșii din Duminica Orbului).
Primii beneficiari ai „capitalismului de cumetrie” pe care noi i-am deranjat la scurtă vreme de la apariția pe piața presei din Vrancea a cotidianului nostru au fost „șmecherii” care se făcuseră peste noapte „ceapiști” și primiseră terenuri pe care funcționaseră fostele CAP-uri și pe care ei își construiau case. Erau în „trend”, deveniseră „capitaliști”, iar apartamentele din blocurile comuniste nu mai corespundeau „noilor standarde”. Asta în timp ce proprietarii de drept așteptau în zadar retrocedarea terenurilor confiscate în timpul regimului comunist.
Cum „am făcut cunoștință” cu Justiția - Primele procese
Într-unul din primele materiale documentate de reporterii acestui ziar, aveam să aflăm și noi despre Justiția care apără proprietatea și pe proprietarii „șmecheri”. Toți ne-au dat în judecată. Proprietarii în drept mai au de așteptat mult și bine. Mulți au murit, așteptând să-și recapete proprietățile. Nici cei care mai așteaptă nu-și vor vedea prea curând proprietățile, istoviți de hățișul legislativ și de cel birocratic, dacă nu au avut „norocul” să le apară în cale un „descurcăreț”, „cunoscător al labirintului” care să le cumpere pe nimic drepturile litigioase, pe care să le valorifice apoi la adevărata lor valoare. Acesta a fost un alt prilej de „cunoștință” cu Justiția. Iar „minunații oameni de afaceri” demolau și construiau într-o frenezie continuă, la „prețuri fără concurență”. Cine avea „curajul” să-i concureze pe ei?
Am avut noi „inconștiența” de a scrie. A fost demolată vechea Gară a Focșanilor, o clădire extraordinară, inaugurată de regele Carol I în 1891, care a rezistat bombardamentelor din cele două războaie mondiale, dar n-a mai rezistat „priceperii” aleșilor. S-a construit în locul ei, pe bani „fără număr”, o hardughie sinistră și pustie prin care trece fără „piedică” ploaia. Poporul era „distrat” și „mândru că e vrâncean”, în „festivaluri” ocazionate de imaginația „organizatorilor” (tot din bani publici, dar cine să verifice detaliile?), transformând în bâlci învăluit în băutură, fum, tiribombe și muzică stridentă centrul orașului (municipiu reședință de județ). Grătarele și mesele unde se servea băutură ajungeau până în ușa bisericii din Piața Unirii (monument istoric), căreia i-au dărâmat o turlă cu ocazia încheierii (cum altfel, decât cu un imens foc de artificii) unei astfel de paranghelii.
„Ocazia și nu cauza” - „Găselnița” în baza căreia Cumetrii s-au dezlănțuit „umăr la umăr”, „tâmplă fierbinte lângă tâmplă fierbinte” împotriva ziarului care nu răspundea la ordin
În aceeași perioadă a apărut într-un cotidian central un articol în care un fost ofițer de Securitate povestea despre un turnător care se numea „Alin” și care turna cu greșeli gramaticale. Ni s-a cerut să nu mai distribuim în rețeaua noastră de difuzare acel număr al cotidianului central în care fusese publicat articolul. Nu ne-am conformat „cerințelor”.
Au mai apărut și alte articole pe aceeași temă, în cotidianele centrale, despre același personaj care se numea și „Renato”, iar noi am continuat să le difuzăm, așa cum difuzam alături de Ziar întreaga presă centrală, cu care aveam contracte de difuzare.
A venit altă „rugăminte”: să-i dăm afară pe redactorii bănuiți a fi corespondenți ai cotidianelor centrale. Faptul că unele din informațiile apărute în respectivele cotidiane centrale coincideau cu cele din arhiva noastră - repetăm, doar unele! - nu constituie dovada că aceiași jurnaliști ar fi scris respectivele articole în presa centrală despre trecutul președintelui CJ. Nu ne-am conformat nici de această dată. Cu această ocazie, am aflat și despre „libertatea de exprimare”, deoarece fost ultima „rugăminte” adresată nouă. Era „prea de tot”. „Cumetrii” nu mai suportau asemenea „afronturi” și au trecut la represalii. Cine să-i opresacă? Pe atunci România nu era membră a Uniunii Europene, iar baronii locali erau stăpânii absoluți.
Represalii
Ni s-a interzis dreptul de a publica sub titlul de până atunci, reziliindu-ni-se unilateral contractul de franciză (culmea, francizorul nu deținea titlul, care nici măcar nu era înregistrat la OSIM) și ni s-a făcut dosar penal.
Casa de Cultură a Sindicatelor s-a „executat”. Contractul de închiriere a spațiului în care ne desfășuram activitatea a fost și el reziliat unilateral și a fost trimis imediat un executor judecătoresc să ne evacueze.
Racolări. În acest timp, redactorii și coordonatorii principalelor departamente erau chemați într-un spațiu al Consiliului Județean recent renovat și dotat cu cele necesare (nu se știe cum, pus la dispoziția unei societăți comerciale), în vederea „continuării” activității ziarului sub același „titlu”. Oamenii erau „convinși” de președintele CJ și de cumătrul său, prefectul de atunci al județului (la rândul său fost ziarist), desenându-li-se bărci: una, cea în care se aflau, urma să se scufunde în câteva zile, iar alta se ridica „măreață” și se oferea să-i salveze de „naufragiu”.
Era în 2002. 31 martie. Așteptaseră prea mult și nu mai suportau ca un ziar să tot scrie despre afacerile lor cu bani publici. Preocupați cu „acumularea primitivă a capitalului” în timp ce coaliția aflată la putere până in 2000 se tot certa, pierduseră din vedere presa, care nu trebuia să-i „deranjeze” în „nobila” lor misiune pe cei care schimbaseră „schimbarea”. Era „epoca de împliniri mărețe” Năstase.
Ristea Priboi („ca ofițer de informații, Ristea Priboi a fost, între altele, adjunctul șefului departamentului din Direcția de Informații Externe care se ocupa de postul de radio «Europa Liberă», fiind colaborator apropiat al generalului Nicolae Pleșiță, în perioada în care spionajul românesc a organizat, printre altele, atentatul cu bombă la sediul din München al postului, atentat condus de Carlos Șacalul și coordonat de Securitate, dar și tentative de asasinare a unor angajați ai postului Radio Europa Liberă sau a scriitorului dizident Paul Goma.” - Wikipedia) era consilierul lui Adrian Năstase și parlamentar de Vrancea, informația din presa locală ajungea foarte greu în presa centrală care începea să se „clatine” sub talpa „noii puteri”. Pagini întregi de publicitate plătită generos din bani publici prezentau „ctitorii mărețe” numai în presa „binevoitoare”, „fratele” Miron (Mitrea, și el parlamentar de Vrancea, după ce se afirmase ca aprig sindicalist) era mare „ctitor” și „seducător” deopotrivă, în timp ce „presa ostilă” era marginalizată. Gândindu-se ei că nu e de ajuns, au trecut la măsuri mai ferme, căci aveau și „specialist în presă” pe măsură – Ristea Priboi, parlamentar de Vrancea. Numai că aici nu au mai pus bombe, realizând între timp că asasinatul nu este o soluție, ci au folosit din plin metode de hărțuire numai de ei imaginate, sperând în ticăloșia lor că „dușmanul” o să cedeze, spre a spune apoi, afectați, că „era, bietul de el, nebun”; așa cum îi învățase pe ei „tovărășul” la unul dintre congresele PCR (numai un nebun își poate imagina că „Rumânia” va putea fi întoarsă din „gloriosul drum” spre comunism).
Pasivitatea Clubului Român de Presă
Ne-am adresat Clubului Român de Presă, căruia i-am prezentat abuzurile la care suntem supuși. În timp ce „cumetrii” se străduiau să-i convingă pe colegii noștri să li se alăture, Oprișan le flutura batjocoritor sesizarea pe care noi o trimiseserăm Clubului Român de Presă. A doua zi a apărut în presa prietenă și ascultătoare un document prezentat ca fiind o „desolidarizare” de cotidianul nostru a celorlalte canale media din Vrancea. În baza acestei „desolidarizări”, jurnaliștilor cotidianului nostru acreditați la instituțiile statului din județ nu li se mai furnizau informații publice (ce mai, îi deprofesionalizaseră „profesioniștii în arta manipulării”).
Acțiuni ale autorităților statului de interzicere a Ziarului
Apariția Ziarului după o noapte halucinantă
Ziarul a apărut a doua zi, prezentând abuzurile la care eram supuși. Au apărut două ziare cu aproximativ același titlu, dar cu conținut diferit. Era 1 aprilie, iar cititorii au crezut că este o farsă.
Prima instituție care a răspuns „Prezent”: Garda Financiară - Conform planului, ziarul trebuia să dispară imediat
Așa că a fost trimis în punctul de control de la Tișița un „desant” format din trei comisari de la Garda Financiară și un echipaj de poliție alcătuit la rândul său din polițiști de la Rutieră și de la Poliția Economică. Polițistul de la Rutieră a oprit mașina care aducea ziarele de la tipografie, iar un comisar de la Garda Financiară l-a intrebat pe șofer ce transportă și dacă are documente de însoțire a mărfii, cerând să i le prezinte. Șoferul i le-a prezentat, iar polițistul de la circulație a vrut să vadă și el actele mașinii și permisul de conducere. În timp ce șoferul s-a întors la mașină pentru a-i prezenta polițistului actele solicitate, comisarul de la Garda Financiară a urcat într-o mașină și a plecat cu tot cu aviz, timp în care celălalt coleg al lui îi solicita autoritar șoferului actele de însoțire a ziarelor, încercând să-l intimideze cu confiscarea mașinii, a ziarelor, dosar penal de contrabandă - că asta înseamnă transportul mărfii fără documente, etc. Între timp, l-am sunat pe șofer, așa cum făceam de obicei, să-l întrebăm pe unde este, cum e drumul, dacă el este bine, el striga: „mi-au furat avizul, acum vor să ia mașina cu tot cu ziare”. Disperarea din glasul lui ne-a făcut să credem că nu este o farsă și ne temeam să nu fi fost ținta unor hoți, deși nu înțelegeam ce ar fi făcut ei cu ziarele. Cineva din „echipa de control” ne-a expus sec „gravitatea situației”. Am solicitat prin fax o copie a avizului din tipografie cu care ne-am prezentat imediat la „locul faptei”, unde șoferul îngrozit de cele întâmplate spunea mereu ce ne spusese și la telefon: „mi-au furat avizul”.
Depășind această „barieră”, ziarul a ajuns la destinație, dar nu a mai ajuns la abonați, deoarece Poșta a refuzat să-l distribuie, invocând motive aiuritoare. La fel și Rodipet, societatea de difuzare cu capital de stat la vremea respectivă. Ziarul a fost difuzat însă numai prin rețeaua proprie.
La scurt timp, am primit somație de la Primărie să ridicăm chioșcurile, pe motiv că nu am fi plătit taxele. Un control ulterior avea să demonstreze că achitaserăm sume în plus în contul taxelor clamate. Am atacat în Justiție somația, iar Instanța a dispus sistarea operațiunii de ridicare a chioșcurilor. Cu toate acestea, chioșcurile au fost ridicate cu tot cu marfă, bani și case de marcat și au fost depozitate pe un câmp de la marginea Focșaniului. Au fost antrenate forțe de ordine pentru încălcarea unei hotărâri judecătorești; polițiști, jandarmi, forțe speciale, iar dube cu care Poliția fusese dotată printr-un program al UE au desăvârșit „nobila acțiune”.
Asaltul autorităților locale - au continuat cu rețeaua de difuzare, conform „planului”
Imagini din timpul distrugerii rețelei proprii de difuzare - un impresionant desant de forțe fusese mobilizat pentru a încălca o Hotărâre judecătorească
Acești oameni fuseseră „mobilizați” pentru a încălca o Hotărâre judecătorească. Și o făceau „la ordin” („unde-i ordin, cu plăcere!”)
Corneliu Condurache încercând în van să le explice că încalcă legea - Alice, Vica, Ciprian și Doru sunt alături de el
Oamenii care veniseră să ne susțină au fost amendați de cei care încălcau o hotărâre judecătorească
Cei care se evidențiaseră în abuzurile de mai sus avea să fie promovați în funcții publice. Magistratul care pronunțase Hotărârea încălcată de ei a fost reclamat tot de ei la CSM, cu scopul de a-l intimida pe el și pe colegii care pe viitor ar fi „îndrăznit” să le încurce planurile. Ministru al Justiției era atunci Rodica Stănoiu. Prim ministru, Adrian Năstase al cărui consilier și parlamentar de Vrancea era un „specialist în materie” (Ristea Priboi). După ce am fost săltați cu macaraua împreună cu chioșcurile de care ne legaserăm, protestând împotriva abuzurilor dezlănțuite împotriva noastră, am fost și amendați de Primărie cu sume foarte mari (câte 75 de milioane pentru fiecare chioșc). Ne-am trezit apoi în fața unui tăvălug în care instituții ale statului răspundeau cu frenezie „la ordin”, căutând „măcar un temei legal” pentru a ne reduce la tăcere. Veneau în „controale tematice”, după care urmau amenințările: „cum de nu are Condurache dosar penal? Vă dau afară pe toți!” Au urmat dosare cu nemiluita: peste 200. 64 dintre ele aveau termen în aceeași zi.
S-a ajuns inclusiv la aberația de a se încerca interzicerea apariției cotidianului nostru prin intermediul Protecției Consumatorului. Dar această instituție nu avea atribuții în domeniul presei, iar inspectorului șef al OPC nu i-a fost ușor Un singur avocat a avut curajul să ne apere: Domnul Bratu. Cei cu care colaboraserăm până atunci erau rezervați, evazivi, etc., făcându-ne să înțelegem că evită confruntarea cu „sistemul”. Cu conturile blocate sistematic, cu rate la credite, cu instrumente de plată scadente (file CEC, bilete la ordin), cu zeci de controale „tematice” care se adăugau sutelor de procese, cu rețeaua de difuzare distrusă în timp ce societățile cu capital de stat refuzau să onoreze contractele de difuzare, vindeam ziarul cu ajutorul volanților.
În timp ce la sediul Ziarului nostru se afla o delegație a unei ambasade occidentale, volanții care vindeau ziarul într-o intersecție au venit plini de sânge, bătuți fiind de către niște „oameni de bine”. Ne-am deplasat împreună la „locul faptei” și am aflat că respectivii „oameni de bine” se ocupau de fapt cu paza anumitor instituții, printre care și Consiliul Județean. Au încercat să ne aplice și nouă același „tratament”, dar la apariția unui echipaj de la Poliție n-au mai avut timp decât să încerce „confiscarea” camerei cu care unul dintre ziariști imortalizase „momentul”, dar nereușind, unul dintre ei s-a adresat Poliției cu o plângere prin care aducea la cunoștința autorităților faptul că „o doamnă în vârstă cu ochelari” l-a agresat rău de tot. Am fost „săltați” cu toții și duși la Poliție pentru a da declarații; trebuia să facem ediția de a doua zi a ziarului, dar mai înainte de toate trebuia să declarăm cum l-a „atacat” doamna în vârstă cu ochelari pe coordonatorul oamenilor „de bine”.
Izolarea
După semnarea scrisorii prin care celelalte canale media se desolidarizau de colegii de la Ziarul de Vrancea, au urmat și altele. Purtătorii de cuvânt ai instituțiilor publice și ai celor din subordinea autorităților locale nu le mai ofereau ziariștilor de la Ziarul de Vrancea informații cu caracter public, invocând cele mai penibile motive. Oameni cu care interacționaserăm și care ne cunoșteau de peste 20 de ani (unii din facultate, alții din fabricile unde lucraserăm timp de 15 ani, sau de la liceele unde predaserăm) aflați în funcții publice sau ale căror rude ocupau astfel de posturi, ne evitau de teama consecințelor pe care le-ar fi avut de suportat ca urmare a „expunerii”. Nu ne mai cunoșteau atunci când ne întâlneam pe stradă, treceau pe lângă noi privind tot înainte, nu ne mai răspundeau la telefon, sau îngăimau niște scuze penibile. Aveam să aflăm că instituțiile publice trecuseră „pe persoană fizică”. Urma să aflăm și că „Partidul e-n toate”.
Atacul asupra bazei economice
Poșta refuza în continuare să difuzeze Ziarul în baza vechiului contract, iar încheierea unui alt contract se arăta a fi o procedură extrem de greoaie. La fel și Rodipet-ul, societatea de difuzare cu capital de stat de la acea vreme. Rând pe rând, instituțiile publice și cele aflate în subordinea autorităților locale reziliau contractele de publicitate încheiate cu societatea care edita Ziarul și dirijau publicitatea către presa „de partid și de stat”, nemaiachitând reclama apărută în Ziarul de Vrancea. Ca orice societate comercială, aveam credite și leasinguri, inclusiv pentru achiziționarea caselor de marcat care zăceau pe câmp împreună cu chioșcurile ridicate abuziv de autorități.
Cu conturile blocate sistematic și cu sute de procese pe rol, în care ni se solicitau daune morale de ordinul miliardelor, pretinzând că le afectăm imaginea atunci când publicam anchete jurnalistice despre abuzuri ale autorităților și despre afacerile cu bani publici, am mers înainte. Nevoiți să ne apărăm într-o luptă nedreaptă cu autoritățile aflate sub „ocupație” politică.
Citiți ce scria presa centrală de la acea vreme despre acest subiect accesând titlul alăturat: Capii PSD Vrancea terorizeaza presa
Sesizarea organizațiilor de apărare a libertății presei
Corespondenții din presa centrală trimiteau materiale, începuseră să apară informații în presă și să fim invitați la televiziunile centrale care nu se temeau încă, neînțelegând ce se întâmplă. „Suntem la mai puțin de 200 km de capitala țării, iar ce ni se întâmplă nouă, un ziar local din provincie, vi se poate întâmpla și vouă, presa centrală, dacă nu strângem rândurile”, spunea Corneliu Condurache, directorul general al ziarului în una din emisiunile la care fusese invitat împreună cu ziariștii. Ce a urmat și cu presa centrală, s-a văzut.
Am sesizat organizațiile naționale și internaționale de apărare a libertății presei. Au venit, nu le venea să creadă ce văd; au întocmit rapoarte, imaginile au fost difuzate de posturile românești și străine de radio și televiziune (BBC, CNN), făcând înconjurul lumii. Atacurile împotriva Ziarului de Vrancea au fost menționate doi ani la rând în Raportul Departamentului de Stat al SUA la capitolul „abuzuri împotriva presei independente”. În tot acest timp, ziarul a apărut zilnic, iar dumneavoastră, dragi cititori, ați fost cei care ne-ați încurajat și ne-ați dat puterea de a merge mai departe.
Ei estimau că ne vor spulbera în câteva zile
Au trecut 20 de ani de la debutul acelui abuz fără precedent săvârșit împotriva presei independente – experimentat împotriva unui ziar local, extins apoi la scară națională. Autorii acestui abuz sunt bine-mersi, trăiesc bine, cocoțați în continuare pe funcții publice, alții s-au pensionat pe uriașe pensii speciale, fiind promovați sau avansați pentru „mărețe fapte de vitejie”. Vitejie împotriva democrației, a libertății presei, a economiei de piață, a oamenilor onești care așteaptă în liniște să se schimbe ceva în bine și pentru ei. Dezamăgiți mereu, unii nu mai votează, alții votează plini de speranță pentru a fi dezamăgiți din nou de politicieni aflați într-o „frăție” transpartinică având la bază numai prosperitatea lor și a apropiaților. „Viteji” care odată ajunși „la butoane” se cred mai presus de orice, căci sunt protejați de legi făcute numai pentru ei și răsplătiți numai pentru ticăloșie.
În timp ce unele domenii ale societății românești rămân subfinanțate, în altele se tot „pompează” bani cu nemiluita, în „Agenții” cu nume pompoase, în partidele politice și „anexele” lor, toate finanțate generos de Statul Român. Cei care au muncit o viață și chiar și-au iubit țara sunt lăsați să trăiască în mizerie, în timp ce alții (torționari, incompetenți obedienți, ticăloși) sunt răsplătiți împărătește în instituții create special pentru ei, unde cumulează pensii cu salarii uriașe ca recunoaștere a „mărețelor fapte de vitejie”. „Vitejia” împotriva poporului –„Onoare și respect”.
În tot acest timp, am fost percepuți de multe ori și ca societate civilă, menită a transmite mesaje și a face dreptate dincolo de instituțiile în drept, chiar dacă unii au incercat să ne reducă la tăcere.
Trebuie să știți, dragi cititori, că în țara noastră nu se mai produce hârtie de ziar, deși avem materie primă, iar până în urmă cu ceva timp am avut și industrie prelucrătoare. „Letea”, fabrica de la Bacău care producea și hârtie de ziar, a dispărut de aproape 20 de ani. De atunci, ziarele se tipăresc pe hârtie adusă din import, plătită în euro. Se pare că vor mai fi probleme legate și de rentabilitatea producătorilor externi care își vor reorienta producția. Mană cerească pentru cei care vor „înmormântată” presa scrisă. Vom trăi și vom vedea. Până atunci, alții și-au reevaluat rentabilitatea: Poșta Română a mărit tarifele de difuzare astfel încât, la rândul nostru, nu am mai avut resurse de a susține abonamentele la nivelul de până acum. Pe de altă parte, „migrarea” spre online, unde unii cititori cred că editarea conținutului este gratuită din moment ce ei plătesc abonamentul la furnizorul de internet, reprezintă o altă problemă a edițiilor tipărite. Mulți își „freacă mâinile” așteptând dispariția acestora; dar o vorbă din bătrâni spune că „nu mor caii când vor câinii”, așa cum „nu există faptă fără plată”.
Acest ziar împlinește astăzi 25 de ani. Vom merge înainte, împreună, dragi cititori, căci „Acest ziar nu este un moft”. „Acest ziar” este Ziarul de Vrancea.
La mulți ani, Ziarul de Vrancea!
Citiți și:
Capii PSD Vrancea terorizeaza presa;
Mesaj de felicitare pentru Ziarul de Vrancea la a XXIV-a aniversare;
Mesajul profesorului odobeștean Vasile Tarciniu pentru Ziarul de Vrancea, la ceas aniversar!;
