Citiți ce spun doi scriitori vrânceni unul despre altul până s-ajungă la o cronică de carte. „Pornind de la o dedicație:Feericul Mocanu”
„Domnului Gh.Neagu
Ofer aceste limpeziri de suflet unui om care mi-a fost mentor şi care şi-a pus amprenta pe tot ce am scris şi am publicat ca scriitor. Sunt cel care recunoaşte că la un moment dat i-am greşit, omul este supus greşelii… Dar ştiu sigur că mă va ierta şi ne vom aminti unul de altul atunci când toţi ceilalţi ne vor uita.
Cu admiraţie şi recunoştinţă,
Gheorghe Mocanu-Focşani – oct. 2024”
Feericul Mocanu
Nu aş fi dat la iveală această dedicaţie, dacă domnul Gheorghe Mocanu, autorul volumului „Din ochiul inimii” , scos la editura PIM Iași, 2014, nu m-ar fi „alintat” în presa locală cu niște spuse nedrepte la adresa mea, de parcă îi eram duşman.
Că nu i-am fost duşman, o recunoaşte şi dumnealui. Ba chiar l-am preţuit peste măsură.
I-am fost alături şi când familia a avut nevoie de sprijin şi când domnia sa mi-a cerut ajutorul.
De aceea, nu mă surprinde dedicaţia şi nici volumul. În mare parte, prozopoemele domniei sale au fost citite şi în Cenaclul „Duiliu Zamfirescu” . Îi remarcasem încă de atunci muzicalitatea rostirii. În special, în prozele scurte, ba chiar şi în romane.
Autorul are şi surprize – noutăţi, cum ar fi: „ Ploaia albastră” de la pagina 7, din care citez „Două șoapte treceau pe drum într-o șaretă trasă de cai, tocmai când tinerețea pleca spre gară, cu sufletul la gură. Una murmura ceva despre lujerul florilor acoperit cu ceață, cealaltă răspundea ca o candelă pusă in cui…Era drumul spre gara mea, unde n am coborât niciodată, ca să mă eliberez de fiecare zi, în care melancolia nu se arată ”. Sau, „ Ascuns în fluxul lucrurilor” la pagina 9 : „Dormeam în iarbă, deasupra satului unde sclipeau licuricii. Stafiile de rouă îmi dădeau târcoale cam prea devreme…” La fel, „Şarpele cu nuiaua de aur” , de la pagina 10, unde imaginea poetică este cu adevărat o lacrimă căzută în păinjenişul soarelui. Am regăsit cu drag, prozopoemul „Ilinca mirosea ca iarba după ploaie” , în care, chiar dacă nu şti cum miroase iarba după ploaie, îţi imaginezi prin ochii autorului, surâsul dat de Ilinca la adăpostul cerului din care curgea ploaia. Frumosul imn dedicat iubirii, te face să vezi aievea toată adolescenţa altui tânăr, înamorat de cine ştie ce altă Ilincă.
De fapt ai putea spune că la fiecare pagină, dai de o dragoste sănătoasă, neaoşă, capabilă să te scoată din ţâţânile citadine şi să te târască pe pajişti sub un cer plin de iubire.
Când te uiţi la un autor care scrutează soarta lumii cu priviri severe, nici nu-ţi vine a crede că a ajuns acolo unde sensibilitatea în „ Noapte arămie” , te duce la Imagini de sidef, pagina 27.
Nici atunci când este „ Singur” , pagina 28, autorul nu se dezminte în măiestria de a aşterne cuvintele, ce pot să-i dea sensibilităţi aparte. Am să redau întocmai un poem scurt unde pana scriitorului este cu adevărat măiestrită.
Naşterea poetului
La facerea lumii, el a cerut să fie gând.
Atunci, Dumnezeu i-a bătut în pleoape şi i-a zis:
- Gata cu înserarea!
La aceste cuvinte şi sparge întunericul cu ele!...
De fapt, în poezia „ Rost” de la pagina 36, autorul continuă dialogul său cu Dumnezeu, reuşind o rostire demnă de fiinţa sa. „Am strigat cuvinte către Tine, Doamne/ Unele au murit pe drum/ Altele au căzut în genunchi/ Și au încolţit…”.
Până şi dragostea dintre un preot şi preoteasa lui, s-a transformat la Gheorghe Mocanu într-un „Poem cu bulină roz” , pagina 45.
În rest, dai şi peste descrieri din lumea literară dar şi peste un poem cu adevărat surprinzător: „După ce am murit/ mi s-a făcut somn/ şi am visat cum/ mă jucam cu stelele/…Până a venit un cal/ cu aripi albe/ şi mi-a spus: /- Urcă pe mine şi/ păzeşte Cerul!”.(„ Soldîngerul” ), pag. 50. Iată o asumare de responsabilitate a mânuitorului de cuvinte conştient de semnificaţia rostirii.
Uneori, figurile de stil galopează prin textele lui Mocanu: ”Cuvintele loveau pământul, şi aerul din jur, iar căprioarele nu călcau încă peste luminişul omeţit ”. Sper că nu este o greşeală de tipar pentru că am înţeles că luminişul era plin de omăt, adică omeţit. Dar chiar dacă ar fi fost ameţiţ tot era o stare de luminiş ce te înfiora. Şi continuă autorul:”Copacii se ridicau în picioare, recitând din Coşbuc un derdeluş cu rimă, peste care fulgerau luminiţe din ochii copiilor netreziţi încă …”. Ar trebui să menţionez şi ”cocoşul care tăia dimineaţa în felii de cântec”. Şi ”omătul se rezema de geamul căsuţei noastre” şi încă multe alte imagini deosebite. „Un altfel unic” …, pagina 51. Strâns legat de glia strămoşească de Milcovul Unirii, autorul descrie o atmosferă din oraşul Odobeşti, atât de idilică încât să-ţi vine să te duci acolo şi să asculţi „clopotele Măgurei”. Ce este ciudat în alcătuirea prozopoemelor sale este că acolo „trosnesc podgoriile ruginii de aroma Dumnezeiască a tămâioasei şi şarbei aduse de pe dealuri ”. Totul freamătă până şi butoaiele prind viaţă iar galopul cailor înhămaţi la căruţe nu mai contenește. Este o feerie sub care te poți preumbla așteptând să vezi aievea viața, locul și oamenii din care- și trage seva creatoare autorul. „La răcoare sub Măgura” , pagina 52. După aceea, urmează o parte distinctă, „Versificații cu zurgălăi” , unde sub forma veselă a sunetului de zurgălăi, tratează fenomene majore din viața nației române dar și din viața de zi cu zi a poetului atent la faptele ce se întâmplă în jurul lui. Aș putea spune că poemele din acest volum sunt pline de simțire si că aștept cu nerăbdare și alte creații, pentru că merită să fie citite.