Foștii olimpici vrânceni iau cuvântul: Interviu cu Andreea Al-Afuni, medic rezident psihiatru în Germania, despre sistemul care alungă
Urmăriți un interviu realizat cu Andreea Al-Afuni, fostă olimpică la matematică și informatică în perioada liceului, în prezent medic rezident psihiatru în Berlin. Probabil nu ați auzit de ea, pentru că performanța nu e stridentă, nu țipă, nu cere atenție. Din păcate, contrar recentelor afirmații ale politicienilor, astfel de oameni părăsesc țara definitiv, pentru că actualul sistem nu le permite să se dezvolte în condiții normale.
Andreea a plecat în Germania la două săptămâni după ce a susținut examenul de licență, a lucrat inițial la o cafenea și la un restaurant mexican, experiențe care au ajutat-o să își îmbunătățească germana. Acum este medic psihiatru rezident la spitalul Vivantes Klinikum Neukölln din Berlin și consideră că în România lipsesc programele de reintegrare în societate a bolnavilor psihic, aceștia sfârșind prin a fi marginalizați și stigmatizați, ceea ce le înrăutățește situația. Am vorbit cu ea despre campaniile anti-vaccin, despre psihiatria de la noi, despre experiențele ei ca pacient aici, despre programele medicale de acolo, despre șansele ca ea să revină în țară.
Ca elevă a Colegiului Național “Unirea”, ai participat la numeroase concursuri de matematică și informatică. Poți să ni le amintești pe cele mai importante?
Nu mai țin minte exact, cred că am participat la trei olimpiade naționale de matematică și două de informatică. Și mai multe concursuri interjudețene, la unele din ele cu premiul I.
Cum a fost experiența competițiilor și cum te-a ajutat mai departe?
Experiența în sine nu pot spune că m-a ajutat, dar prieteniile legate acolo m-au ajutat mult.
Cum îți imaginai cariera când erai la vârsta olimpiadelor?
Nu mă gândeam să mă fac medic în niciun caz. Problema e și că nu prea știam ce se poate face, cred că elevii foarte buni într-un anumit domeniu în România nu se gândesc să lucreze în cercetare. Soțul meu a făcut doctoratul în matematică și acum lucrează la o universitate în Berlin, cercetare. Ei, poate sună naiv, dar eu habar nu aveam că poți avea un salariu decent dacă descoperi teoreme și dacă pur și simplu te gândești la ce nu s-au gândit alții. Dacă știam, sigur urmam mai departe ceva legat de matematică. Acum nu știu ce viitor au tinerii care vor să facă cercetare în România...
Cu toate că ai făcut performanță la matematică și informatică, ai hotărât să urmezi cursurile Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București. Ce te-a determinat să faci această alegere?
Am început să fiu interesată de cum gândesc oamenii, ce anume le determină gândurile. Am ajuns să fiu interesată de Psihologie și apoi de Psihiatrie. Și apoi am decis că asta vreau să fac.
„Pacientul român, de când îți intră pe ușă la cabinet, simți că te urăște, că urmează să urle la tine și că trebuie să urli și tu la el ca să te aperi”
După ce ai obținut licența, ai hotărât să pleci definitiv din țară. Cum ai făcut această alegere?
Am decis cu mult înainte să obțin licența. Am început să învăț germana încă din anul 4 de facultate. Pur și simplu mi-am dat seama că eu nu pot lucra în sistemul medical românesc. Prea mulți pacienți pentru prea puțini medici care nu au timp și resurse să se ocupe de toți cum trebuie. Și prin resurse mă refer la lucruri de bază… nu rar am observat medici care strângeau bani să cumpere coli A4 ca să imprime biletele de externare, pentru că spitalul nu avea bani. Sau asistente care cumpărau pansamente pentru bolnavi din banii proprii și apoi era război pe ele, să nu folosească asistenta X pansamentele cumpărate de asistenta Y. Iar pacienții mai “înstăriți” erau rugați să își cumpere pansamente proprii. Apoi am văzut și multi medici care erau atât de scârbiți de sistem, încât nu mai aveau elan, și începea să nu le mai pese de nimic. Și în al treilea rând… frica de pacienți. Faptul că pacientul român, de când îți intră pe ușă la cabinet, simți că te urăște, că urmează să urle la tine și că trebuie să urli și tu la el ca să te aperi. Nu vreau în niciun caz să dau vina pe pacienți, pur și simplu sistemul e de așa natură încât pacienții sunt permanent nervoși pe medici, iar medicii sunt pregătiți de război când intră pacientul. Cel puțin așa mi s-a părut mie în timpul facultății și mi-am zis că eu nu vreau așa.
Până să devii medic rezident psihiatru acolo, cum a fost viața în Germania ca proaspăt absolvent?
Am plecat la 2 săptămâni după examenul de licență, apoi am stat un an să rezolv problemele cu actele, recunoașterea diplomei, etc. În acest timp, am mai făcut un curs de germană aici și am lucrat câteva luni într-o cafenea, apoi într-un restaurant mexican. Șeful cafenelei, care era extrem de irascibil, îmi zicea: “Oi fi tu medic bun, n-am de unde să știu, dar nu o să faci niciodată un cappuccino cum trebuie!” Și o spunea atât de serios, de parcă ar fi trebuit să mă duc acasă și să plâng în perne. La restaurantul mexican mă mai întrebau clienții de unde vin, ce am de gând și le răspundeam: “Ah, eu sunt medic. Mai vreti niște salsa la burrito?” Se uitau la mine ca și cum aș fi picată din lună. Aceste experiențe m-au ajutat mult să îmi îmbunătățesc germana. Am constatat pe forumuri studenți la medicină care se plâng că spitalele din Germania cer un nivel avansat de limbă, dar din punctul meu de vedere așa și trebuie! Că înțelegi că ”hepatitis” e hepatită, dar când vine echivalentul nemțesc al lui moș Vasile și zice că “îl dor șalele” pe nemțește… nu mai e așa ușor.
„Reintegrarea în societate ajută foarte mult. În România, bolnavii sunt marginalizați și stigmatizați, ceea ce mai rău le face”
În timpul facultății, ai văzut cum funcționeză gărzile în spitalele din București. Cum vezi psihiatria, specialitatea aleasă de tine, în cele două țări?
Personal ca studentă nu am făcut gărzi, dar am mers la spital noaptea când făceau medici pe care îi știam gărzi, ca să văd cum e. La psihiatrie am mers în România doar într-o noapte la gardă și nu e suficient ca să îmi fac o idee. Dar am mai ținut legătura cu foști colegi care au rămas în țară și am impresia că ei nu prea au ce face pentru bolnavii psihic. Repet, e doar o impresie pe care o am de la mii de kilometri distanță, dar din câte am înțeles, e o diferență foarte mare în ceea ce privește privarea de libertate. În România dacă pacientul cu psihoză floridă nu vrea la spital, atunci nu prea îl poți aduce, decât dacă devine violent și e chemată poliția. Și încă ceva care, din câte știu, lipsește în România e integrarea bolnavilor psihic în societate. Aici există multe organizații care ajută aceste persoane să poată lucra în ateliere de mobilă, sere de flori etc. Pentru că reintegrarea în societate ajută foarte mult. Și ei locuiesc în cămine speciale pentru bolnavi psihic cu asistente medicale, care recunosc rapid semnele dacă ceva nu e în regulă și aduc pacienții devreme la spital. În România am impresia că sunt marginalizați și stigmatizați, ceea ce mai rău le face.
Ce anume te-ar motiva să revii ca specialist în țară?
Soțul meu (australian) vrea foarte mult să ne mutăm în România, i se pare o țară de vis. Și eu aș vrea să fiu aproape de familia mea. Dar simt că nu m-aș putea adapta la sistemul medical românesc. Cu cât citesc mai multe știri, cu atât mi se pare că nu se poate face medicină acolo. Și, cum i-am spus și lui, cred că e un om prea corect pentru România și ar putea face marea greșeală să pice vreun student pe singurul criteriu că nu a făcut bine la examen, fără să țină cont că e nepotul vreunuia mai important…
Când ai avut de-a face ultima oară cu sistemul de sănătate de aici în calitate de pacient? Cum a fost?
Am fost cu fiul meu (pe atunci în vârstă de 7 luni) cu febră la pediatrie la spitalul județean din Focșani. Doamna doctor îmi dădea senzația că am deranjat-o pentru că i-am intrat în cabinet. Mi-a zis că are gastroenterită și îi prescrie antiviral. Să fie clar: nu există medicamente antivirale decât cu câteva excepții, oricum, în niciun caz împotriva virusurilor care fac gastroenterită. Am zis „prescrieți, doamnă!” și am fost în farmacie și l-am cumpărat, că tare curioasă eram ce antiviral știe ea. Era un stimulator de imunitate, contraindicat copiilor sub 2 ani. În spital era un singur termometru pentru toți copiii, care abia funcționa. Oricum, nu toate experiențele au fost negative. Am fost – tot cu copilul, care face febră mereu când venim în vizită – la alți pediatri și a fost totul ok. În mare, la clinicile private.
Ce fel de cazuri tratezi în Germania?
De toate. Depresii, schizofrenii, tulburări de personalitate… dar uneori sunt și altfel de cazuri. Am avut în gardă, chiar în noaptea de Crăciun, un pacient (cu un ușor retard mental), care a mâncat prea mult, i s-a făcut rău, s-a speriat că o fi bolnav, a chemat salvarea și le-a zis că moare. A fost adus direct la psihiatrie.
„Campaniile anti-vaccin sunt despre dreptul la libera exprimare, dar folosit prost”
În ultimul timp, au apărut în mai multe orașe din țară panouri publicitare cu mesaje împotriva vaccinării. De aftfel, există campanii internaționale anti-vaccin. Ce părere ai despre aceste inițiative?
E dreptul la libera exprimare, dar folosit prost. Nu vreau să intru în polemică, menționez doar atât: un astfel de grup de “antivaxxers” a finanțat un studiu pe cimpanzei ca să arate o dată pentru totdeauna că vaccinul cauzează autismul. În final, studiul a demonstrat că în mod clar nu există nicio legătură. Merită menționat și faptul că autismul se poate diagnostica abia începând de la vârsta de 2 ani, adică după ce majoritatea vaccinurilor sunt deja făcute, deci e mai ușor de zis “uite, s-a îmbolnăvit după ce l-am vaccinat”. Totodată, “explozia” de copii autiști e datorată și faptului că s-au schimbat criteriile de diagnostic pe parcursul ultimilor ani. Să dau un exemplu simplu: dacă schimbi criteriul de diagnostic pentru hipertensiune de la “peste 150/100” la “peste 130/90”, o să ai dintr-o dată mult mai mulți bolnavi de hipertensiune. Sunt aceiași oameni cu aceleași probleme ca și înainte, dar acum îi “numeri” diferit.
Ce fel de programe privind sănătatea mintală există în Germania, comparativ cu cele din România?
Există cămine speciale, programe de integrare în societate, asistență psihiatrică ambulatorie, pentru bolnavii care reușesc totuși să se descurce singuri și nu stau în cămine, cu asistente medicale care îi vizitează acasă (depinde de pacient cât de des). Sunt și proiecte ale primăriilor, “oferte pentru seniori”, unde se oferă excursii, picnicuri, întâlniri în cafenele pentru bătrâneii care se simt singuri, să nu “cadă în depresie”. Există centre cu specialiști care sfătuiesc gratuit persoanele cu dependență și le organizează internarea în centre de reabilitare…
Ce măsuri se iau în Germania în cazul unei persoane care a comis infracțiuni și ulterior este dovedită în instanță ca fiind bolnavă psihic? Sunt și acolo cazuri în care sunt eliberate în 2-3 ani?
Există spital-închisoare pentru bolnavi psihic. Cei cu dependență de droguri pot ieși după minim 2 ani din câte știu, restul stau mai mult. Din păcate nu știu mai multe despre ele, pentru că nu am lucrat într-un astfel de spital, însă scopul e mereu reintegrarea lor în societate.
