Ghici ghicitoarea mea! Câte persoane încap într-un microbuz cu 16 locuri?
Este ora 12 „trecute fix”. Microbuzul ce efectuează ruta Adjud-Focşani este aşteptat la fel ca pâinea caldă. În staţie, 13 persoane se îmbrâncesc pentru a fi sigure că pot prinde un loc. Şoferul, un bărbat trecut de prima tinereţe, încasează plictisit banii de la pasagerii gălăgioşi. Expresia feţei lui dă de înţeles că astfel de scene se petrec în fiecare zi. Cu toate că nici bine de la plecarea din autogară maşina era plină, acest lucru nu l-a făcut pe bărbat să îi refuze pe ceilalţi pasageri care aşteptau în staţii. Fiecare oprire făcea ca microbuzul să se transforme într-o cutie de conserve. „Sardinele” fierbeau în suc propriu la 28 de grade. Pe lângă faptul că stăteau înghesuiţi şi abia se puteau ţine pe picioare, călătorii erau nevoiţi să suporte şi căldura din interiorul maşinii. La insistenţele unei doamne, şoferul îşi repede mâna pe buton şi deschide aerul condiţionat. Câteva murmureli şi drumul continuă. După jumătate de oră de mers, microbuzul ajunge în Mărăşeşti. Pentru câteva clipe, un sfert dintre pasageri coboară. Mulţumirea celor rămaşi că pot sta în voie până la destinaţie este risipită pe dată. Microbuzul se umple la loc. Călătoria continuă.
Abia la intrarea în Focşani, oamenii pot fi mai relaxaţi. Fiecare stă pe locul plătit. Profit de faptul că stau pe bancheta de lângă şofer, aşa că îi adresez câteva întrebări în legătură cu transportul pe care îl efectua. Culoarea roşie a semaforului mă făcea să înţeleg că este un moment propice pentru dialog.
– Aveţi voie să luaţi atât de multe persoane în microbuz?
Întrebarea pare să îl ia prin surprindere pe bărbat. Mă fixează cu privirea şi preţ de câteva secunde evită să îmi răspundă. Răspuns vine sec.
– Nu.
– Şi nu vă este frică să circulaţi aşa?
– Ba da.
Neliniştea şoferului putea fi uşor observată din gesturile pe care le făcea.
– Da’ ce-s cu întrebările astea?, îmi replică acesta.
– Vă întreb în calitate de pasager, pentru că nu mi se pare normal să luaţi călători de două ori mai mult decât prevede microbuzul. Şeful dumneavoastră ce părere are despre situaţia asta?
Un surâs nervos şi un clătinat din cap îl trădează.
– Domnişoară, nu mă mai întrebaţi nimic. Găsiţi pe site-ul firmei tot ce aveţi nevoie. Nu mă mai întrebaţi pe mine. Vorbiţi cu şeful meu.
– Înţeleg, dar eu v-am întrebat pe dumneavoastră ce părere aveţi. Nu este normal să expuneţi vieţile atâtor persoane. Nu este prima dată când circul cu microbuzul şi văd că sunt nereguli. Un coleg de-al dumneavoastră conducea în timp ce scria mesaje. Cu mâna stângă ţinea telefonul şi cu mâna dreaptă conducea.
– Domnişoară, dacă nu vă convine, nu mai circulaţi cu acest mijloc de transport. Există alternative. Nu vă convine, nu mai mergeţi cu microbuzul.
– Asta este soluţia? Să găsesc alternative? Şi ceilalţi pasageri ce ar trebui să facă?
– Haideţi să încheiem. Sunt obosit şi nu am chef de astfel de discuţii.
– Am înţeles, dar până la urmă, tot călătorii au de suferit. Condiţiile din microbuz nu valorează atât cât costă biletul.
– V-am mai spus că sunt alternative. Haideţi să încheiem. Şi în fond, de ce vă agitaţi? Că dumneavoastră aţi avut loc.
– Şi dacă nu aveam loc eram în măsură să întreb?
Răspunsul s-a lăsat aşteptat, dar cel puţin eram mulţumită că am putut să îi spun şoferului ce am avut de spus. Poate nu schimb nimic prin ceea ce am făcut, dar atât timp cât am stat pe bancheta din faţă, am putut afla numele administratorului firmei. Este şi acesta un pas înainte.
În ceea ce îl priveşte pe şofer, acesta nu face nimic altceva decât să îndeplinească nişte ordine. Când ai familie, guri de hrănit şi datorii de plătit, nu mai ţii cont de riscurile la care te expui.
Aşadar, vă mai întreb încă o dată: Câte persoane încap într-un microbuz cu 16 locuri?
Răspuns: Cât vrea şoferul!
Diana Gabriela Dediu
Diana Gabriela Dediu este studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării şi este membră a Clubul de Jurnalism Tineret în (re)acţiune al Ziarului de Vrancea