Vrancea și memoria istoriei sângeroase: asasinarea ultimului țar al Rusiei, într-o cronică semnată de Radu Borcea
O analiză documentată și incomodă, publicată în Ziarul de Vrancea, despre crimele care au zguduit Rusia și ecourile lor tulburătoare în prezent
Cronica unui volum despre fapte sinistre:Asasinarea cu cruzime a familiei ultimului țar al Rusiei
În spațiul geografic ocupat, în timp, de Rusia Țaristă, de URSS și, în prezent, de Federația Rusă nu a existat niciodată democrație. Dimpotrivă, oamenii din clasele de jos care au locuit și locuiesc în acest imens areal geografic nu au simțit niciodată gustul libertății, ci doar pe cel al robiei, astfel că mujicul rus a fost tot timpul sclavul latifundiarilor, ținut în lesă și învățat să se închine/supună numai Țarului și lui Dumnezeu (pe la anul 1859, iobăgia în Rusia număra 23.000.000 de suflete, fiind abolită abia în anul 1861). Momentele în care el s-a răzvrătit au fost rare în istoria acestui popor, însă fără sorți de izbândă deoarece puterea autocrată țaristă, apoi bolșevicii și actuala conducere de la Sankt Petersburg și Moskova au lichidat cu o cruzime nemaiîntâlnită orice urmă de împotrivire.
Despre asasinatele care au zguduit Rusia în diferite etape ale istorie sale au fost scrise tomuri întregi, îndeosebi de către emigrația rusă (că în patria lor acest curaj era egal cu surghiunul în pustiurile Siberiei). Au apărut, astfel, scrieri despre cruzimea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic - primul cneaz care și-a luat titlul de „Țar” și care și-a ucis și fiul -, despre masacrarea cazacilor care s-au răsculat în anul 1667, despre „Răscoala streliților”, de la anul 1725, când Petru cel Mare i-a ars de vii, în Piața Roșie, pe răzvrătiți, sau despre masacrul din „duminica însângerată” din ianuarie 1905.
Perioada de după anul revoluționar 1905 a fost zguduită permanent de revolte ale muncitorilor din marile orașe, însă nici acestea nu au avut sorți de izbândă. Nemulțumirile s-au acutizat abia în timpul Primului Război Mondial (declanșat de cei doi verișori războinici, Wilhelm al II-lea al Germaniei și Nikolae al II-lea al Rusiei), când celor două categorii sociale sărace li s-au alăturat detașamente întregi de tineri țărani în majoritate absolută proveniți din aceste familii năpăstuite. Atunci, în februarie-martie 1917, după ce Rusia pierduse pe front 1/3 din teritoriul pe care îl ocupa în Europa, în favoarea Germaniei, iar soldații ei erau mânați să moară pentru „Mama Rusia”, masele populare nu au mai putut fi ținute în frâu și „Împăratul tuturor rușilor” (cum se autointitula) s-a văzut nevoit să abdice. Fac o paranteză pentru o precizare interesantă: Nikolae al II-lea al Rusiei, Kaizerul Wilhelm al II-lea al Germaniei și Regele George al II-lea al Angliei erau veri primari și semănau între ei ca niște tripleți, însă când a fost vorba de lupta pentru supremația mondială acest lucru nu a mai contat!
Prin abdicarea lui Nikolae al II-lea, la 3 martie 1917, în Rusia (și URSS) a început un șir de asasinate care au durat până aproape de izbucnirea celui de Al Doilea Războiu Mondial. Au fost crime de o cruzime barbară. Din vârful puterii i-a căzut victimă întreaga familie a ultimului țar din dinastia Romanov (1612-1917), urmată, după unele surse demne de crezare, de alte vreo 20.000.000 din rândul populației, la ordinul călăilor Lenin și Stalin.
După decembrie 1989, despre aceste crime s-a încumetat să scrie și românul Ștefan Cotoros, născut la Tg. Neamț. A făcut-o cu o acribie rar întâlnită, dezvăluirile sale fiind găzduite, cu generozitate, de Ziarul de Vrancea într-o cronică a sus-semnatului. M-am referit, atunci, la volumele „Biografii reale ale revoluției bolșevice” și „Asasinatele care au scufundat Rusia. Masacrul Casei Imperiale a Romanovilor”, publicate în urmă cu mai bine de 10 ani.
Referindu-se la asasinatele din Rusia și URSS, marele scriitor și om de cultură romașcan Lucian Strochi (membru al Uniunii Scriitorilor, Uniunii Artiștilor Plastici și Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, critic literar și de artă, având publicate peste 100 de cărți) a comentat elogios aceste cărți, autorul fiind onorat cu un premiu important.
Spre sfârșitul anului recent încheiat am primit spre lectură, pe aceeași filieră (Ștefan Cotoros – Culiță Ioan Ușurelu, fondatorul prestigioasei reviste Salonul literar și editurii omonime), alte două volume ale scriitorul nemțean, licențiat în știința Dreptului. Beneficiind de stăpânirea la perfecție a limbii ruse și de accesul în arhivele rusești, autorul a completat volumele anterioare cu o altă bogăție de informații până la amănunt cuprinse într-o lucrare monumentală intitulată „Documente originale privind asasinarea țarului Nikolae al II-lea Romanov și a familiei sale” și o anexă cu planșe și fotocopii (traduceri din Raportul a doi procurori criminaliști ruși, anchetatorii asasinatului), ambele însumând circa 700 de pagini.
În rândurile care urmează nu mi-am propus să „croșetez” o cronică a celor două volume, dintr-un motiv simplu: numărul impresionant de mare al „actorilor” (cu nume și prenume de lideri bolșevici și albgardiști, precum și de simpli militari care au asigurat paza familiei imperiale, în perioada 3 martie 1917 până în noaptea de 17/18 iulie 1918), implicați în așa-zisa revoluție în timpul căreia țarul, țarina, cele 4 fiice și un fiu, 4 slujitori ai tronului, 8 prinți, duci și ducese, dar și apropiați ai palatului imperial (medic, profesorii copiilor, cameriste etc.), au fost asasinați și trupurile lor batjocorite în mod barbar. Însă am considerat de interes să scot în evidență, pe scurt, două realități înspăimântătoare: sadismul asasinilor, pe de o parte, și profilul „revoluționarului” rus îndoctrinat, pe de altă parte: mincinos, setos de sânge, hoț, necioplit, bețivan, violator. Și enumerarea poate continua.
Sadismul asasinilor s-a manifestat astfel: 11 persoane din familia și anturajul țarului găzduite în casa inginerului Ipatiev din orașul Ecaterinburg ( numită „casă cu destinație specială”) au fost trezite în miezul nopții de 17 spre 18 iulie 1918 și conduse la subsolul clădirii sub pretextul că vor fi apărate de presupuse comandouri care doreau să le răpească, dar asupra lor s-a dezlănțuit iadul. În același timp au fost împușcate și cele 8 rude apropiate, dar la Sankt Petersburg, în apropierea sinistrei închisori Trubețkoi (unde în decursul timpului și-a găsit sfârșitul mii de ruși, inclusiv un frate al lui Lenin). După masacru, trupurile tuturor victimelor au fost duse într-o pădure din apropiere, stropite cu acid sulfuric și incendiate cu kerosen apoi aruncate într-o mină părăsită, la adâncimea de 28 m, gura minei fiind astupată cu dulapi de lemn putred pentru a lăsa impresia prăbușirii ei.
Pe timpul detenției, toți ostaticii au fost umiliți, buzunăriți și deposedați de toate valorile pe care au avut voie să le ea cu ei în surghiun: bani, diamante, bijuterii scumpe, ceasuri de aur, icoane, cărți etc., găsite la asasini după comiterea crimelor. Scriitorul menționează că aceste capturi de mare preț au umplut un camion!
Interesantă (și surprinzătoare) este și următoarea precizare a scriitorului nemțean: după abdicarea țarului și amplificarea revoltelor proletariatului și ale sutelor de mii de ostași care au părăsit Frontul de Răsărit, deci când se profila tragerea la răspundere a țarului pentru prăbușirea Rusiei din punct de vedere militar, economic și al crizei alimentare, camarila sa a început tatonările pentru plecarea familiei imperiale în exil, ca să nu cadă în mâinile bolșevicilor. A fost luată în calcul Anglia, pe tronul căreia se afla vărul său George al II-lea. Tratativele avansase. Însă după un timp Casa Regală britanică a lăsat de înțeles că țarul nu trebuie să-și părăsească țara și să abandoneze lupta (inclusiv frontul, deci Antanta din care mai făceau parte Franța, Italia și România - n.m.).
Din partea Angliei s-a instalat tăcerea în privința acordării exilului, spre satisfacția bolșevicilor care urmăreau un scop precis: răzbunare pentru domnia absolutistă, odioasă a lui Nikolae al II-lea întrucât, după anul 1905 (dar și până atunci), Ohrana țaristă (securitatea imperială) a trimis la moarte mii de ruși care visau la o societate democratică, în timp ce învățătura țarului către supușii săi avea un mesaj-avertisment pentru toți supușii săi: fără libertatea cuvântului, fără libertatea presei, ură față de democrație, constituție și sistem parlamentar.
Surprinzător este faptul că nici ideologii stângii radicale din Rusia nu vedeau diferit organizare vieții social-politice și economice pe întinsul imperiului. Bakunin, de exemplu, considera că „Occidentul este decadent” și că numai o revoluție reușită în Rusia poate duce la construirea unei societăți prospere, cu păstrarea tradițiilor, a credinței ortodoxe și a naționalismului autentic.
După transferul familiei imperiale la Ekaterinburg, noul „țar roșu”, parșiv de felul său, poza în lider democrat: „Calculați pagubele umane și materiale pe care autocratul le-a provocat țării în anii domniei sale, vedeți câți revoluționari au fost spânzurați, câți au murit în muncă grea, într-un război de care nimeni nu avea nevoie. Să răspundă în fața tuturor oamenilor”.
Cu alte cuvinte, celor capturați li s-ar fi asigurat, chipurile, un proces public și dreptul la apărare. În realitate el transmisese organizației de la Ekaterinburg ordinul de lichidare a familiei imperiale. Se spălase pe mâini ca Pilat din Pont, ca să nu fie el acela considerat criminal la propriu. Altfel spus, cei din teritoriu aveau informații că albgardiștii pregătiseră extragerea deținuților din Casa Ipatiev, iar ca să împiedice evadarea lor au fost nevoiți să-i lichideze!
Lecturând cu atenție și interes cele 700 de pagini, m-au frapat câteva formulări ale propagandei bolșevice ruse de acum mai bine de 100 de ani, asemănătoare cu ale lui Putin și ideologilor săi de astăzi, Dughin și Karaganov. Casa Ipatiev în care a trăit (în disprețul gardienilor) familia imperială rusă a fost denumită atunci „Casă cu destinație specială”. În prezent, războiul veritabil declanșat de Putin în Ucraina este denumit „operațiune specială”. În vremurile trecute, Bakunin vorbea/scria despre „decadența Occidentului”. Astăzi, în discursurile lui Putin, Dughin și Karaganov se vorbește/scrie în aceiași termeni.
Ce urmări a avut „operațiune specială” la Bucha și la Mariupol, în Ucraina, a văzut o lume întreagă. Cât de „decadent” a fost și este Occidentul, în comparație cu „Raiul” din fosta URSS și din actuala Federație Rusă, am aflat citind romanul autobiografic „Arhipelagul Gulag” al lui Soljenițân, iar în zilele noastre asistăm la o nouă formă a „revoluției” ruse pe care analiștii cu umor au numit-o „Ferestroica”. Rușii cu funcții înalte, care dețin secrete de stat și nu-și țin gura, să stea departe de ferestre; nu pentru că i-ar trage curentul, ci pentru că…îi împinge în hău…
Articol de Radu BORCEA
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Pe urmele istoriei
