În trecut, ținutul Putna a reprezentat terenul disputat de către domnitorii Moldovei și cei ai Țării Românești, iar în urma unor lupte aprige între frații moldoveni și cei valahi, s-a ajuns ca în jurul anului 1482, pe vremea lui Ștefan cel Mare, pământurile începând din zona Adjudului până la mijlocul orașului Focșani și un fost curs al Milcovului să intre, din posesia voievodului  valah, în stăpânirea domnitorului moldovean și așa au rămas până la Unirea de la 1859.

Practic, ținutul Putna a primit acest nume de la râul care o străbătea de la vest la est, fără a avea nicio legătură cu celebra mănăstire Putna din județul Suceava, edificată de același domnitor, unde a fost și înmormântat. Fiind o unitate teritorială din zona de graniță, nu doar cu Țara Românească și Transilvania, ci și cu regatul Ungar, Imperiul Austriac, apoi Austro Ungar, spre munți, a fost în atenția voievozilor moldoveni, care pentru liniște si fidelitate au întărit drepturile colective de stăpânire deplină ale vrâncenilor în munții Vrancei, iar spre Siret, pe cât posibil, au păstrat și o puternică comunitate de răzeși în care, cu greu, vechii mari proprietari de terenuri au reușit să se infiltreze și unde abia au reușit uneori să rupă câte o bucată de moșie mai semnificativă.

Așa a decurs viața românilor de la Curbura Carpaților sute de ani, cu necazuri si bucurii mai mari sau mai mici (invazii, cutremure, inundații, nedreptăti, dar uneori și răsplătiți de puternicii zilei ca la procesul obștilor cu ministrul de finanțe de atunci, vistiernicul Iordache Rosseti Roznovanu), până la data de 23 august 1944, când lucrurile s-au stricat mai rău ca niciodată. 

A venit peste toți și toate cel mai parșiv regim din câte a cunoscut istoria, când minciuna a devenit adevăr, bogăția a adus blestem, iar turnătoria a fost pusă la loc de cinste, când cică conduceau muncitorii și hotărau țăranii, dar de fapt nu era așa. Realizările înfăptuite în acea perioadă nu au fost puține, dar ele pălesc în fața nedreptăților, josniciilor și dezamăgirilor acelor vremuri. În fine, toate acestea au fost și vor mai fi analizate de diverse persoane mai pricepute, așa că, de această dată, să vedem cum s-a desfășurat prima reformă administrativă comunistă, de la care se vor împlini anul acesta 70 de ani. Este vorba de raionarea adminstrativ teritorială a R.P.R după model sovietic. În anul 1950, a fost adoptat de M.A.N primul act normativ de acest fel. Județul Putna s-a transformat pentru doi ani în Regiunea Putna cu raioanele aferente și a primit în jurisdicție de la fostele județe vecine raionul Tecuci și raionul Măicănești. Această împărțire nu a plăcut Prezidiului național al vremii, în care decideau persoane ca C.I Parhon sau Mihail Sadoveanu și pentru anii 1952-1956 regiunea Putna, dispărută pentru totdeauna în 1952, a intrat în componența fostei Regiuni Bârlad.

Nici așa nu a mers mai bine, problemele de funcționare fiind de două tipuri: colectarea și repartizarea resurselor, precum și distanțele față de centrul regional. Așa că în 1956 s-a dispus înființarea Regiunii Galați cu raioanele Focșani, Panciu și Vrancea în subordine. Această organizare a rezistat cu unele modificări, precum cea din 1960 când a fost desființat raionul Vrancea, teritoriul fiind împărțit la cele două raioane vecine, Focșani și Panciu. Tot în acel an, raionul Adjud a migrat de la Regiunea Bacău la Regiunea Galați, până la începutul anului 1968.

Atunci, figura tot mai vizibilă a lui Nicolae Ceaușescu a hotărât că treaba cu raioanele ca în U.R.S.S nu mai merge și trebuie revenit la împărțirea pe județe, dar nu ca pe vremea regilor, ci așa cum trebuie. Astfel, a apărut o primă hartă în care Vrancea avea cu 1000 de km pătrați mai mult decât deține în prezent, adică o parte din actualul județ Galați spre Matca și în sud până aproape de Râmnicu Sărat. Un nomenclaturist cu origini brăilene, văzând că această zonă nu mai este organizată ca județ, totul fiind înglobat județului Galați, a început să agite apele la București, iar atunci tovarășul Ceaușescu, care nu deținea încă puterea deplină în R.S.R a acceptat să se facă și un județ Brăila, însă județul Galați rămânea prea mic. Așa că s-a rupt de la prognozatul județ Vrancea un teritoriu vast până la Siret, cu care a fost realizat actualul județ Galați.

 Astfel s-a terminat cu formarea județelor, cel puțin pe zona noastră geografică, deși în țară au mai fost schimbări în vremea regimului comunist, precum înființarea județului Giurgiu după 1980, dar asta nu ne interesează, cel puțin pe noi, vrâncenii. Problema este că, după 1990, județul Vrancea a început să aibă dispute teritoriale în interior, pe granițe de localități, dar mai ales a ajuns la neînțelegeri cu județele vecine, care nu s-au încheiat nici până azi și asta nu e deloc bine pentru că spre vest sunt în litigiu munții Vrancei, cu aurul lor verde și în est apele Siretului cu hidrocentralele de azi și cele care vor fi construite în viitor, sursă inepuizabilă de energie ecologică, mult căutată în aceste timpuri.