Unirea Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859 – desăvârșirea proiectului unei generații cu susținere europeană
„Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa, Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conquistă și, de-aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o, națiunea care a ales un domn pentru ambele țări, cu misiunea de a realiza Unirea”.
(Mihail Kogălniceanu, într-un discurs rostit în 1863, Supliment la „Monitorul Oficial”, nr. 65, 1863)
În istoriografia română și în conștiința națională, actul istoric de la 24 Ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza - este perceput, concomitent, ca un moment de sfârșit și de început în Istoria Modernă a spațiului românesc. Pe de o parte, se încheiau apoteotic eforturile revoluționarilor pașoptiști, constituirea Principatelor Unite de la Dunărea de Jos reprezentând primul eveniment pe plan european încheiat în mod favorabil, din seria formării statelor naționale. Pe de altă parte, se creau premisele interne necesare realizării și a celorlalte revendicări din proiectul politic pașoptist, capabile să ofere o organizare modernă tânărului stat dunărean (adoptarea unei legi fundamentale, acordarea de drepturi și libertăți cetățenești, adoptarea unei legislații generale în spirit european).
Mișcarea de constituire a statului român modern a beneficiat de un context european favorabil, după tratatele ruso-turce de la Adrianopole (1829), UnkiarIskelessi (1833) și Petersburg (1834), în contextul diminuării suzeranității otomane asupra Principatelor, în paralel cu creșterea influenței Rusiei asupra acestora, sub forma așa-numitului „protectorat“. Evident, noua modificare în geopolitica regiunii a produs reacția puterilor europene, mai ales a Franței, nemulțumită de creșterea influenței Rusiei în această zonă a Europei. „Războiul Crimeei“ (1853-1856) și Congresul de Pace de la Paris din 1856 au fost decisive pentru configurarea „problemei românești“ ca problemă europeană.
În timpul Congresului, românii aflați în exil la Paris au desfășurat o susținută propagandă în favoarea unirii, dorință care a fost luată în dezbatere de puterile europene. În perioada anterioară, revoluționarii pașoptiști exilați în Occident au creat asociații cu principii organizatorice francmasonice de afirmare a ideilor de libertate și egalitate a popoarelor europene, având strânse legături cu lumea intelectuală și politică europeană. Printre aceștia s-au aflat Ion Heliade Rădulescu (în 1859, având gradul 18, participă la „aprinderea făcliilor” Lojii „Steaua Dunării”, al cărei Mare Maestru devine în 1861), C. A. Rosetti (admis în 1844 în Loja „Trandafirul Perfectei Tăceri” din Paris, în 1848 participă la înființarea Lojii „Lumina” din București), Christian Tell (în 1843, împreună cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, „aprinde luminile” Lojii „Frăția” din București), Gheorghe Magheru (nu se cunosc locul și data inițierii sale), Ion C. Brătianu (a fost inițiat în 1846 la Paris, în Loja „Ateneul Străinilor”, iar în 1857 participă la fondarea Lojii „Steaua Dunării”), Nicolae Bălcescu (în 1847 era Venerabilul Lojii „Frăția” din București), Grigore Alexandrescu (inițiat în 1848 într-o lojă din București), frații Golești (Ștefan Golescu, în 1848, era Venerabilul Lojii „Frăția”), Mihail Kogălniceanu (în 1844 era Venerabilul unei loji din București), Vasile Alecsandri (în 1857, era membru al unei loji din Iași), Ion Ghica (în 1843, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell „aprinde luminile” Lojii „Frăția” din București), Costache Negri (nu se cunosc locul și data inițierii sale, dar în 1842 era Venerabilul unei loji din Bârlad) (informații din volumul lui Em. M. DOBRESCU, Iluștri francmasoni, Editura Nemira, București, 1999, passim. Informații suplimentare, la H. NESTORESCU-BĂLCEȘTI, Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România, I-III, Editura Phobos, București, 2005).În data de 6 octombrie 1856 are loc aprinderea luminilor în Loja „Steaua Dunării”, a șaptea Lojă din București, aflată sub obediența Marelui Orient al Franței și având ca Venerabil pe Auguste Carence, un negustor francez stabilit în București, având o contribuție decisivă la introducerea și dezvoltarea Francmasoneriei în spațiul românesc. Ca membri fondatori,se regăseau Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Christian Tell, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti și Ion Ghica.
Istoriografia română a neglijat, de cele mai multe ori, poate și din cauza lipsei surselor rolul societăților discrete și secrete în organizarea evenimentelor care au precedat Unirea de la 1859. Intelectualii și oamenii politici menționați au fost inițiați în loji francmasonice franceze și apoi autohtone. În 1833 se înființează o lojă românească, „Societatea Filarmonică“, avându-i ca fondatori pe Ion Heliade Rădulescu și Ion Câmpineanu. În 1842 se constituie Loja „Lumina“ la București și Loja „Fraternitatea“ la Iași, iar în 1843, la inițiativa lui Nicolae Bălcescu apar lojile „Frăția“ și „Asociația Literară“. În anul Unirii sau doi ani mai devreme, după alte surse, apăreau încă trei loji, sub obediența Marelui Orient Francez, toate cu aceeași denumire: „L’ Etoile du Danube“. Una era înființată la București, alta la Iași, iar cea de la Galați îl avea ca Venerabil pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii.
Împăratul Franței, Napoleon al III-lea, era venerabilul unei loji pariziene și astfel se explică atașamentul său față de idealurile românilor. Putem avansa, evident, o ipoteză de lucru: problema românească a fost difuzată în cercurile europene tocmai pe baza apartenenței oamenilor politici români la lojile europene. Fără sprijinul fratern și dezinteresat al oamenilor de stat occidentali, probabil că strădaniile românilor ar fi rămas la stadiul unui proiect. Pe acest fundal, în timpul lucrărilor Congresului de la Paris din 1856, reprezentantul Franței, contele Walewski, a propus unirea Principatelor de la Dunărea de Jos sub un principe străin.
Un veritabil „război din urmă” pentru unirea celor două Principate l-a dus consulul Franței la Iași, în perioada 1855-1863, Victor Place. Ajutat de cancelarul său, Louis Castaing, Place va trece imediat la elaborarea unor planuri ample, implicându-se chiar mai mult decât îi permitea funcţia în făurirea şi consolidarea mişcării unioniste.
În anul 2009, istoricii Abel Douay şi Gérard Hertault, scoteau la lumină, în cartea lor intitulată Napoléon III et la Roumanie. Influence de la Franc-maçonnerie(lucrare tradusă în limba română, în 2014), un document descoperit în arhivele manuscrise ale României de la Academia Română. Documentul, nedatat şi nesemnat, era emis de Ministerul francez al Casei Imperiale şi al Artelor Frumoase şi este adresat diplomatului român Ion Bălăceanu, însărcinat cu afacerile Țării Românești la Paris. Deşi autorii francezi recomandă prudenţă în legătură cu sursa textului, ei îl pun pe seama contelui Alexandre Walewski, care a condus Ministerul Casei Imperiale şi al Artelor Frumoase între anii 1860-1863. El este, aşadar, posterior alegerii lui Cuza ca domn şi oferă o explicaţie foarte coerentă a evenimentelor care au condus la respectiva alegere: „Ideea de a pune un domn la conducerea Principatelor pentro o perioadă de trei sau patru ani vine direct de la împărat. Iată motivele pentru care i-a fost sugerată: guvernul francez dorește sincer unirea Principatelor sub domn străin; dar combinația nu are nicio șansă de reușită, deoarece Turcia, Rusia, Anglia și Austria se opun. Singurul mod de a îndeplini, mai devreme sau mai târziu, voința poporului român este soluția provizorie. Se numește un domn pentru patru ani și se păstrează în rezervă alternativa prințului străin. Marile Puteri care se opun sistemului au timp să se gândească pe îndelete și poate să se ralieze. Între timp, unirea Principatelor este menținută și liniștea asigurată prin dezarmarea ambițiilor rivale care se ceartă pentru putere; în loc să se coalizeze împotriva unui domn ales pe viață, se vor mulțumi să-și amâne speranțele“ (A. DOUAY, G. HERTAULT, Napoleon al III-lea și România. Influența Francmasoneriei, Editura Balcanic, Timișoara, 2014, p. 185).
Din această perspectivă, evenimentele se înțeleg altfel. Noutatea vine din faptul că mandatul lui Cuza ar fi fost limitat la patru ani sau până când puterile opuse Unirii ar fi recunoscut-o. Cuza era doar soluţia de moment înainte de a aduce un domn străin.
Academicianul Dan Berindei respinge aserțiunea istoricului Gérard Șerbănesco (G. ȘERBĂNESCO, Histoire de la Franc-maçonnerie universelle. Son rituel. Son symbolisme, III, Paris, 1966, p. 341), conform căreia alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza s-a datorat faptului că acesta ar fi fost Venerabilul Lojii „Steaua Dunăreană” din Galați: „În cunoscuta lucrare a lui Gérard Șerbănesco au fost lansate și unele informații care nu corespund realității. Neîndoielnic, o parte dintre personalitățile epocii Unirii din 1859 au fost legate de Francmasonerie, dar, în același timp, teza lui Șerbănesco privind alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza pentru faptul că acesta ar fi fost Venerabilul Lojii «Steaua Dunăreană» din Galați nu corespunde adevărului istoric. Până în prezent, n-au putut fi identificate devezi istorice concrete referitoare la această presupusă lojă din Galați, oraș de care, cum se știe, Cuza a fost foarte legat în perioada respectivă, ocupând aici funcția de cârmuitor și apoi fiind ales, în toamna anului 1857m deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei” (D. BERINDEI, Românii și Francmasoneria, Editura Teșu, București, 2009, pp. 49-50). O opinie pe care nici nu o putem respinge, dar nici nu o putem accepta a priori...
Astfel, lovitura de stat din 1864 şi conflictul violent izbucnit între Cuza şi masonii care-l sprijiniseră pot fi „citite“ acum ca o încercare a domnitorului de a rămâne pe tron dincolo de limitele mandatului său. Scrisorile către Napoleon al III-lea în care îşi propunea demisia, ori imediata acceptare a abdicării pot fi „citite“ ca expresii ale unei conştiinţe vinovate. Alexandru Ioan Cuza, în mesajul către Adunările legiuitoare din decembrie 1865: „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic, la a cărui așezare am fost fericit a contribui“.
Iată de ce istoria mai puțin cunoscută și accesibilă a Unirii de la 1859 este departe de a fi scrisă!
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea
Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
Text reluat din ediția 24.01.2021 a Ziarului de Vrancea
Citiți și: 24 ianuarie 1859-Unirea Principatelor Române. Reformele şi meritele domnitorului Alexandru Ioan Cuza
