Răsmerița și procesul cel mare al vrâncenilor
Această răsmeriță a vrâncenilor a dus la „Procesul cel mare” împotriva domniei ( 1801 – 1814 ).
Astfel, de exemplu, în secolul al XIX-lea, noul domn al Moldovei, Vodă Constantin Al. Ipsilanti (1799 – 1801) se hotărăște să cotropească un ocol întreg: Vrancea. Pentru aceasta, recurge la un nou truc, mai ascuns, și anume să recupereze pe seama domniei Moșia Vrancei pentru a nu intra însă domnia direct în conflict cu răzeșii de aici. Astfel, întocmește un hrisov fictiv, în ianuarie 1801, prin care făcea o pretinsă danie vistiernicului Iordache Ruset, poreclit Rosnovanul, întregul ocol al Vrancei „ce iaste cu sate pe dânsul…, care a rămas (zice izvodul domnesc) din vremi, dreapta moșie domnească, nedată danie nimănui”.
Donația făcută abuziv de domnitor a fost o înțelegere necinstită cu Rosnovanul, deoarece satele Vrancei fuseseră date de voievozi încă din secolele al XIV-lea și al XV-lea unor războinici din serviciul domniei. Moștenitorii acestor beneficiari ai donațiilor, întărite cu urice, au devenit răzeșii vrânceni din veacul al XVII-lea și până în veacul al XX-lea. În fapt, dania lui Ipsilanti din 1801 era o înțelegere ascunsă dintre el și Roset Rosnovanul, prin care domnitorul și-a însușit jumătate din pământul donat, boierul urmând să lucreze pentru domn, iar „… când domnul ar vrea să ia jumătatea vistiernicului, acesta să nu pretindă nimic” ( Arhivele Naționale, București A,N.,CCXL/ 15). Succesorul lui Constantin Ipsilanti, domnitorul Alexandru Moruzzi (1802 – 1806), întărește în 1803 hrisovul fictiv de donație a lui Ipsilanti, dar numai după ce el însuși devine coproprietar pe pământurile Vrancei împreună cu ceilalți doi falsificatori și profitori. Vistiernicul Ruset sprijinit de actul de danie viclean din ianuarie 1801, porni o vajnică asuprire asupra poporului vrâncean, pe care încearcă să-l îngenuncheze.
Dar iată că, în vara lui 1803, adevărații răzeși, oameni dârji și dornici de libertate, la îndemnul unui vrednic bărbat – cunoscutul prieten al răzeșimii cinstite, preotul Șerban Bălan din Năruja, încep lupta pentru drepturile lor asupra munților, implicându-se „într – un proces uriaș […] , unic în istoria noastră, sub numele de «Procesul cel mare»”. Îndelungatul proces de la Iași împotriva lui Rosnovanu a însemnat mari eforturi și cheltuieli pentru vrânceni.
Procesul vrâncenilor a luat proporții de epopee. Dar după multe amânări și prezentări de probe, procesul se încheie în favoarea vrâncenilor. Divanul din Iași, la 1 martie 1813, sub domnia lui Scarlat Calimah, reușește să dea o anaforă prin care se recunoștea dreptatea vrâncenilor, hotărârea fiind aprobata și întărită cu hrisovul domnesc din decembrie 1814, prin considerațiunea că „toate moșiile din Ocolul Vrancei au fost dintru vechime drepte moșteniri a răzeșilor iară nu moșii domnești”. Și mai departe, încheie: „Domnia me în puterea vechiul (ui) țării și a pravilelor, hotărâm ca numiții răzeși să-și stăpânească moșiile din cuprinsul ocolului Vrancei în toate hotarele lor din tot locul, cu tot venitul, cu deplina stăpânire în pace și nesupărați mai mult, întărindu-se anafora aceasta cu a noastră domnească iscalitură și pecete”.
Prin această anaforă se sfârșea un act de dreptate. Lungul proces a evidențiat dârzenia și solidaritatea vrâncenilor în apărarea și susținerea libertății, demnității și a drepturilor lor asupra pământului strămoșesc. Multe detalii se găsesc în monografia „Năruja, inima Vrancei”.
Putem concluziona cum străvechea „republică” (așa cum era numită de D. Cantemir) a încăput între anii 1801-1814, pe mâna a trei… coproprietari. Cel dintâi, Constantin Ipsilanti, al doilea Alexandru Moruzzi și vistiernicul Iordache Ruset, poreclit Rosnovanul, fiindcă a slujit cu credință celor doi domnitori. Dar dârzenia vrâncenilor pentru apărarea drepturilor lor le-a creat un meritos și cunoscut prestijiu în decursul vremurilior. Așadar, să-i omagiem în această lună de ianuarie când se împlinesc 220 de ani de la răsmerița și sacrificiul lor împotriva domnilor Moldovei de atunci.
Titel-Toader Chirilă-Năruja
Citiți și:Povestea Vrancei Legenda
De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.
Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.
Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.
Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.
După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.
Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.
– Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.
– Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.
– Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.
Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.
Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.
Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea.
Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.
Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.
Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.
Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.
De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.
Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise:
– Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână.
Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.
– Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?
– Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.
Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:
– Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară. Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:
– Dar cum te numeşti, bătrâno?
– Tudora Vrâncioaia.
– Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.
Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.
Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:
– Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.
Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului.
Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.
Extras din www.stefancelmare.ro
Text informații:muzeulvrancei.ro
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
