Nu ne-am propus să tratăm desfăşurarea operaţiunilor militare, întrucât acest lucru au făcut-o, de-a lungul timpului, specialişti în arta militară şi cercetători ce au studiat istoria războaielor mondiale şi a celor de mai mică anvergură. Dintre multele lucrări dedicate participării României la prima conflagraţie mondială am aminti două remarcabile contribuţii aparţinând mareşalului Alexandru Averescu şi lui Constantin Kiriţescu[1] bazate pe o documentaţie desprinsă din realităţile evenimentelor trăite de autori. Peste veac au rămas şi s-au păstrat numeroase alte mărturii ale vremii, care dovedesc că în vara anului 1917 fiinţa naţională a fost salvată de la pieire prin jertfa „generaţiei marelui război (care) şi-a făcut datoria faţă de neamul său"[2]. Asupra unor documente din diverse arhive străine dorim să stăruim punând în valoare aprecierile unor personalităţi politice, militare şi diplomatice cu privire la justeţea neutralităţii României în primii doi ani ai conflagraţiei şi, în egală măsură, la intrarea în război pentru înfăptuirea idealului său naţional. Nu în ultimul rând, pe baza aceloraşi surse de arhivă vom încerca să demonstrăm rolul determinant al luptelor de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz în salvarea fiinţei naţionale ameninţate de atacurile armate ale Puterilor Centrale ce aveau să culmineze cu marea ofensivă de la Siret ,,care trebuia să spulbere ceea ce mai rămăsese din statul român independent"[3].

Cu scopul de a urmări bună parte din aspectele respective, pentru început am selectat un amplu Memoriu-raport întocmit de corespondentul militar american în România, maiorul Stanley Washburn, la 25 august/7 septembrie 1917. În calitatea sa ofiţerul a fost prezent şi a urmărit desfăşurarea evenimentelor pe frontul românesc şi pe cel rusesc, informaţiile în posesia cărora a intrat fiind culese în urma vizitelor efectuate şi a discuţiilor purtate cu comandanţii Corpurilor de Armată, ofiţeri superiori din cadrul Marelui Stat Major, cu regina şi regele. Pe baza respectivelor informaţii pe care le considera „de natură strict confidenţială"[4] a întocmit un amplu raport în care un loc special a fost rezervat Declaraţiei regelui Ferdinand şi Motivelor pentru care România a intrat în război. În opinia maiorului S. Washburn Declaraţia suveranului merita să fie studiată în întregime pentru că „Majestăţile lor l-au asigurat că ea exprima părerea şi convingerea lor sinceră asupra adevărului"[5].

Din textul Declaraţiei redată integral în raportul înaintat la Washington principala idee ce se desprindea era că România a intrat în război nefiind „îndemnată de considerente politice de moment, iar hotărârea ei nu a fost rezultatul vreunei maşinaţiuni politice cinice, ci s-a bazat pe cele mai înalte principii ale naţionalităţilor şi ale neamurilor naţionale"[6]. Remarcând că fiecare naţiune are principii elementare care animă opinia publică, principii nu de natură politică, ci mai degrabă instinctive, regele Ferdinand demonstra că „chemarea celui mai pur sânge românesc al celor ce trăiesc dincolo de Carpaţi, în Transilvania, a exercitat dintotdeauna cea mai puternică influenţă asupra opiniei publice din întreaga Românie de la tron şi până la cel mai de jos ţăran"[7]. Convingerea suveranului că obiectivul major al participării noastre la război îl constituia desăvârşirea unităţii naţionale trebuie remarcată, cu atât mai mult, cu cât demonstrează netemeinicia „tezelor" celor care, în prezent, mistifică adevărul istoric şi încearcă să mitizeze teoriile cominterniste ale pseudoistoricului de tristă amintire Mihai Roller, susţinând că la vremea respectivă nu se putea vorbi de ideal naţional în viziunea unei populaţii formată în proporţie de 80% din ţărani.

Interpretările demitizatorilor de astăzi ai istoriei sunt prea asemănătoare şi cu gândirea „forţelor oculte ale intrigilor inamice", care aşa cum remarca regele Ferdinand în Declaraţia sa, se străduiau prin orice mijloc să forţeze România pentru a intra în război „împotriva propriilor noastre interese reale"[8].

Din documentul care face obiectul analizei noastre rezultă o altă trăsătură a politicii adoptate de România în prima parte a războiului, concretizată în declararea neutralităţii. Justeţea este demonstrată şi susţinută de aprecierile regelui care susţinea că „dacă lumea ar cunoaşte stabilitatea caracterului românesc" ar înţelege că pe parcursul întregului an 1915, când Rusia era aproape învinsă, iar Franţa şi Anglia erau în impas, românii au rămas fideli instinctelor lor cele mai bune şi nu au putut fi scoşi din neutralitatea lor"[9]. Analizând în profunzime, spre deosebire de cei care au încercat să acrediteze ideea că România a dat dovadă de nehotărâre, Ferdinand a demonstrat că, dimpotrivă, ea „a aşteptat momentul când putea să acţioneze, nici un moment în plus". Iar atunci când a intrat în război şi-a pus în joc întregul viitor, bizuindu-se „pe curajul poporului pentru păstrarea existenţei naţionale"[10]. Cu atât mai demnă de remarcat este concluzia regelui care era conştient că România va plăti scump pentru „cutezanţa ei de a se fi alăturat cauzei dreptăţii şi de a lupta pentru eliberarea poporului său din Transilvania"[11]. Evoluţia evenimentelor şi realităţile au confirmat previziunile sale, capitala fiind bombardată „în mod barbar, zi de zi, inamicul creind aproape peste noapte resentimente care au antrenat împotriva lui întreaga naţiune"[12].

În pofida tuturor ameninţărilor, presiunilor şi distrugerilor suferite de ţară, aflată în pragul dezastrului, suveranul credea mai departe în justeţea cauzei poporului „capabil de toată dârzenia, eroismul şi sacrificiul ce i se vor cere, dar şi cu siguranţa că sacrificiile noastre nu vor fi zadarnice şi că victoria finală trebuie să fie şi va fi rezultatul inevitabil"[13].

Diplomaţia europeană a acordat atenţia firească evoluţiei evenimentelor din România sesizând momentele dificile prin care a trecut şi pericolele ce o ameninţau nu numai din partea inamicului, dar şi ca urmare a răsturnării şi complicării situaţiei din Rusia. Un prim document supus analizei îl constituie Raportul din 17 iulie 1917 întocmit de însărcinatul cu afaceri al Elveţiei în România, Gustav Boissiere care, printre alte probleme, înştiinţa pe consilierul federal al Departamentului public al Ministerului Afacerilor Externe cu privire la situaţia frontului românesc. În urma analizei efectuate principala concluzie a diplomatului eleveţian făcea trimitere la situaţia tragică a României, care „în mod categoric, nu poate conta pe vecinii săi şi căreia ceilalţi aliaţi nu-i pot acorda alt ajutor decât aprovizionarea cu muniţii şi alte materiale de război"[14].

Informaţii asemănătoare şi la fel de alarmante se regăseau în alte rapoarte diplomatice cum este cel al Legaţiei Belgiei, înaintat Ministerului Afacerilor Externe la 1 august 1917, din care rezultă că germanii jucau o carte mare „întrucât se ştie că nu întreprind asemenea ofensive în mod superficial şi că odată începute, tenacitatea lor îi va duce până la capăt"[15]. Acest lucru însemna în viziunea autorului raportului că inamicul era „hotărât să dea o lovitură decisivă pentru a scoate România din luptă[16].

Pe lângă condiţiile interne, la agravarea situaţiei României au contribuit şi evenimentele petrecute pe plan extern, în mod deosebit cele desfăşurate în Rusia, unde indisciplina militară nu a putut fi stăvilită prin reintroducerea pedepsei cu moartea de către Kerenski, şi ,,împuşcarea câtorva mii de dezertori din armata a 9a rusă"[17]. Mult mai grav era faptul că unii ofiţeri din armatele aliate vorbeau despre boicotul ruşilor, cu grave consecinţe îndeosebi pe frontul din Galiţia. Sugestive în acest sens au fost relatările unui ofiţer francez care a petrecut 10 zile pe frontul de pe Siret. Respectivul ofiţer relata, la 30 iulie 1917, că nu a văzut niciun ofiţer rus pe timpul cât a vizitat frontul şi că „a fost obligat să comunice acest lucru într-un raport oficial către generalul comandant"[18].

După cum rezultă din raportul Legaţiei Elveţiei în România, citat mai sus, momentul critic al situaţiei noastre militare a fost atins în ziua de 25 iulie 1917, când armata rusă, care lupta în colaborare cu armata română între Caşin şi Putna, a primit ordin de la Kerenski de a opri orice ofensivă. Pe drept cuvânt, diplomatul elveţian aprecia că „speranţelor îndreptăţite într-un succes strălucit i-a urmat un profund pesimism, fără a vorbi de sentimentul de revoltă împotriva acestui nou boicot al ruşilor"[19].

Atitudinea refractară a Rusiei avea antecedente şi se poate vorbi chiar de o poziţie ostilă, manifestată în momentul important al hotărârii României de a intra în război. Poate fi demonstrat prin acelaşi detaliat Memoriu-raport al maiorului Stanley Washburn, care, pe lângă celelalte aspecte, relata despre împotrivirea Rusiei faţă de intrarea României în război. Demn de remarcat faptul că el îşi formase opinia în temeiul unei informaţii elocvente şi în urma unei lungi convorbiri cu Serghei Sazonov, fost ministru al Afacerilor externe. La rândul său exministrul fusese chemat de generalul Alexeev pentru a discuta împreună „afacerile române" ca urmare a presiunii imense exercitate de Franţa şi Anglia pentru a forţa România să intre în război. Răspunzând că „este împotriva unei asemenea acţiuni în 1916", generalul Alexeev a motivat că intrarea în Război a României ar fi determinat extinderea flancului, iar linia frontului rusesc ar fi ajuns până la Marea Neagră"[20]. Totodată el se împotrivea întrucât era nesigur în ceea ce priveşte pregătirea României pentru a intra în război. Ajuns la cartierul general al lui Brussilov, maiorul Washburn avea să constate tot o atitudine potrivnică „pentru aceleaşi motive care îl influenţaseră şi pe Alexeev"[21].

În acelaşi context merită a fi evidenţiată o altă constatare a corespondentului militar trimis pe frontul de est, referitoare la neîncrederea în diplomaţia rusă, care ,,s-a comportat întotdeauna în trecut de aşa manieră încât să justifice, de fapt, temerile României"[22]. Convingerea sa era că printre cauzele pentru care România a amânat intrarea în război s-a numărat şi teama că Rusia ar putea obţine Constantinopolul şi Dardanelele, situaţie în care ar fi controlat ieşirea la Marea Neagră, viaţa comercială şi economică a României fiind, practic, compromise.

În urma vizitelor efectuate pe frontul român maiorul S. Washburn concluzionase că agravarea situaţiei era datorată nelivrării de către Aliaţi a muniţiei necesare şi sprijinului lor, rezumat, de regulă, la sfaturi. Din acest punct de vedere sugestivă este relatarea ofiţerului corespondent după ultima sa vizită în timpul căreia a discutat cu generalul Averescu pe care „ajunsese să-l cunoască destul de bine". Întrebat fiind ce ajutor primeşte de la Aliaţi el i-a mărturisit că „există 50 de ofiţeri francezi în România care ne dau sfaturi şi ne încurajează; de fapt, primim sfaturi de la Franţa, Anglia şi Rusia; ce avem nevoie sunt mai puţine sfaturi şi mai multe tunuri"[23].

Respectând adevărul istoric trebuie recunoscut că ajutorul primit din partea Franţei a fost substanţial, concretizându-se în suportul tehnic de specialitate care a contribuit la refacerea potenţialului militar al României. În schimb, de la răsărit, pe lângă sfaturi, de la Statul Major al generalului Brussilov au fost primite încurajări ce îndemnau România să înţeleagă că: „înfrângerile suferite de ea sunt doar incidente într-o campanie mai vastă, căci în spatele ei stă marea Rusie care va avea grijă ca micul, dar viteazul ei aliat, intrat în război pentru o cauză dreaptă să nu sufere în cele din urmă"[24]. Pe fondul acestui context general, în condiţii şi evenimente cu totul nefavorabile s-au desfăşurat istoricele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, salvatoarele ţării de la dezastru. După un secol, pentru a demonstra rolul lor în apărarea fiinţei naţionale, din nou am apelat la memoria documentelor de arhivă, cu precădere a celor diplomatice. De remarcat faptul că victoriile dobândite şi eroismul ostaşilor români au fost percepute şi au impresionat pe aliaţi, cât şi pe inamici. În toiul evenimentelor, în august 1917, Georges Clemenceau îi adresa rugămintea generalului H. Berthelot de a transmite o telegramă de felicitare Comandantului şef al Armatei române pentru ,,succesul reportat de armata română în cursul ofensivei sale", apreciind că prin curajul şi tenacitatea dovedite armata română a demonstrat că „grelele încercări prin care a trecut nu au fost decât să mărească încrederea în succesul final"[25].

Pe adresa Guvernului şi a Înaltului Comandament român au fost primite scrisori şi telegrame de felicitare din partea unor personalităţi politice şi militare marcante pe plan european. Un asemenea mesaj a trimis la 13/26 august 1917 primul ministru britanic Lloyd George, care îşi exprima admiraţia „pentru curajul eroic şi capacitatea de rezistenţă de care a dat dovadă poporul român în timpul unui an de încercări aproape fără seamăn". Remarcabilă era şi constatarea sa conform căreia: „Reconstituirea armatei şi rezistenţa îndârjită, de nepreţuit, pe care o opune în prezent inamicului în condiţii excepţional de dificile constituie un exemplu magnific al tăriei pe care libertatea o insuflă unui popor liber"[26]. La rândul său colonelul Hadzic, ataşatul militar al Serbiei la Bucureşti, informându-l pe comandantul Corpului de voluntari sârbi, croaţi şi sloveni despre situaţia frontului ruso-român aprecia, la 2 august 1917, că: „În ceea ce priveşte trupele româneşti, ele fac acum impresia unor trupe valoroase din toate punctele de vedere. Disciplina şi supunerea sunt foarte bune şi inspiră toată încrederea ce s-a creat asupra lor"[27].

Conform relatărilor Însărcinatului cu Afaceri al Elveţiei, G. Boissier, „noua armată română reconstituită, dincolo de orice nădejde", s-a impus atenţiei opiniei publice europene primind „aprecieri dintre cele mai elogioase". Deosebit de mişcat a fost de faptul că până şi ofiţerii francezi, care erau în general foarte rezervaţi au dat „frâu liber aprecierilor lor"[28]. În cadrul rapoartelor diplomatice ale vremii un loc bine definit l-au ocupat relatările despre luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Aşa de pildă, la 1 septembrie 1917, acelaşi Însărcinat cu afaceri al Elveţiei, G. Boissier, raporta consilierului federal A. Dunant date cu privire la situaţia militară de pe frontul român, insistând asupra luptelor de la Mărăşeşti care au fost „violente şi au provocat guvernului serioase îngrijorări din cauza unei eventuale rupturi complete a frontului şi invadării Moldovei"[29].

Din fericire evenimentul nu s-a petrecut „datorită eroismului trupelor române, mai mult sau mai puţin secondate de câteva divizii ruse", ceea ce a împiedicat duşmanul să avanseze, iar dacă „pe alocuri a înaintat puţin, în alte sectoare a trebuit să se retragă". În pofida sacrificiilor făcute de armata română situaţia rămânea dificilă „dacă ruşii continuau să refuze lupta" şi aşa cum sesiza diplomatul elveţian putea „veni un moment în care românii, în ciuda curajului lor, să nu mai fie în stare să reziste[30]. Nici un astfel de moment nu a venit pentru că aşa cum rezultă dintr-un alt raport diplomatic, din 2 septembrie 1917, „armata română rezistă pretutindeni cu succes în ciuda câtorva mici avantaje pe care şi le-au putut asigura germanii. Mai mult decât atât, trupele române au pornit un nou atac în regiunea Panciu, în punctul de joncţiune al armatelor Averescu şi Grigorescu, unde divizia 124a rusă în întregime a fugit, ca şi în nord, la frontiera Bucovinei, unde trupele ruseşti, de asemenea au părăsit toate, terenul în faţa bombardamentului"[31].

Recunoaşterea supremă a semnificaţiei şi importanţei victoriilor obţinute în vara anului 1917 de către trupele române a venit nu numai din partea aliaţilor, ori a celor neutri, dar şi din tabăra inamicului. Drept argumente şi dovezi în acest sens pot fi aprecierile generalului von Morgen, comandantul Corpului de rezervă german, care, în memoriile sale mărturisea că: „Rezistenţa duşmanului, în special a românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 contraatacuri în decursul celor 14 zile de luptă"[32]. Efectele victoriilor dobândite pe câmpul de luptă au fost atât de puternice încât l-au determinat pe generalul german să concluzioneze că „luptele din august au dovedit că românii deveniseră un adversar respectabil"[33].

Elogii la adresa armatei române au fost aduse şi în diverse publicaţii germane ale vremii, care s-au ocupat pe larg despre prima conflagraţie mondială. Dintre comentariile apărute, demne de reţinut sunt cele referitoare la semnificaţia victoriei de la Mărăşeşti, despre care se aprecia că a fost posibilă: „Printr-o rezistenţă îndârjită împotriva unei ofensive bine pregatite şi prin numeroase contraatacuri energice duse până la lupta corp la corp, fără nici o consideraţie de grelele pierderi, diviziile române nou formate şi educate de ofiţeri francezi au ştiut să apere patria lor de o completă cucerire"[34].

Chiar dacă am stăruit în suficientă măsură, în opinia noastră, asupra unor dovezi grăitoare – susţinute de surse autentice - cu privire la semnificaţia şi rolul luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz în salvarea fiinţei naţionale, socotim oportun ca ansamblul mărturiilor să fie întregit cu Mesajul regelui Angliei adresat suveranului României prin care îl asigura că „întreaga simpatie se îndreaptă către Dumneavoastră în aceste clipe de grea încercare şi că am o nemărginită admiraţie faţă de rezistenţa eroică şi fermă a armatei Dumneavoastră care a avut de înfruntat greutăţi şi descurajări fără seamăn"[35].

După un secol de la memorabilele lupte se cuvine ca pe lângă eroismul ostaşilor români să fie glorificaţi generalii Alexandru Averescu, Constantin Cristescu, Eremia Grigorescu şi ceilalţi comandanţi de arme, care au demonstrat calităţile lor de mari strategi ai artei militare. Sugestive sunt relatările generalului C. Dabija care concluziona că i se datorează generalului Al. Averescu „faptul că nu a oprit ofensiva la 12 iulie, ci a continuat-o până în ziua de 17 VII, ceea ce a avut un considerabil şi decisiv efect"[36]. Mergând cu analiza mai departe, autorul lucrării „Armata română în războiul mondial" aprecia că dacă generalul Averescu oprea ofensiva atunci totul ar fi fost pierdut, apărarea Moldovei ar fi fost întoarsă prin ofensiva Armatei a IX-a germane între Siret şi Prut şi soarta cea mai tragică s-ar fi abătut asupra armatei şi poporului român.

Iată pentru ce subscriem ideii că luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz ar merita să fie denumite generic „Bătălia Moldovei", cea care ne-a salvat fiinţa naţională. Totodată, acum după un secol nu trebuie uitat că „generaţia marelui război şi-a făcut datoria faţă de neamul său"[37]. Altfel, aşa cum remarca acelaşi corespondent militar american trimis pe frontul românesc, S. Washburn, într-o scrisoare adresată senatorului E. Root, „sacrificiile (României) şi buna ei credinţă în această luptă nu sunt înţelese de toată lumea"[38].

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

Prof. univ. dr. Corneliu Mihai Lungu,

sursa: art-emis.ro