Lecția de istorie a profesorului vrâncean Cătălin Mocanu în ZdV: Reacții antimonarhice
A existat în România celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea un curent antidinastic sau doar acțiuni izolate?
În această vară, având timp liber la dispoziție mai mult decât de obicei, am recitit lucrări mai vechi și pagini mai noi despre domnia regelui Carol I, mai precis, despre atitudinile românilor față de domnia sa, începând de la aducerea sa pe tronul României, la 10/22 mai 1866. Aprofundând problematica respectivă, am (re)găsit câteva aspecte interesante, pe care le prezint iubitorilor de istorie în „Ziarul de Vrancea”.
Încă din secolul al XIX-lea, venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României în 1866 a fost considerată un mare succes al diplomației române, primit așa cum se cuvine nu doar de casele domnitoare ale Europei, ci și de norodul român. Așa să fi fost, oare?
Probabil că într-o oarecare măsură, da. Doar că principele german a fost primit și cu o anumită ostilitate de mase. Astfel, în memoriile sale, politicianul și istoricul român Radu Rosetti amintește despre atitudinea potrivnică a locuitorilor comunei Căiuți (plasa Trotuș, județul Bacău) față de plebiscitul din aprilie 1866. Aceștia nu numai că au refuzat să voteze pentru Carol, dar s-au adunat la primărie și l-au silit pe notar să modifice textul stabilit de autorități cu cel propus de ei: „Noi, subsemnații locuitori ai comunei Căiuțul, nu alegem ca Domnitor al Românilor pe principele Carol-Ludovic de Hohenzollern, care va domni sub numele de Carol I” ( Radu Rosetti, Amintiri din prima tinerețe, Imprimeria „Principele Carol”, București, 1927, p. 6). Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza stăruia în mintea și inima românilor și în satul din Moldova de Mijloc, țăranii de aici neavând „niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza, care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopânțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimeni” (Ibidem). Interesant este de amintit aici faptul că moldovenii au fost primii care i-au ridicat monumente lui Cuza-Vodă, deși eternizarea memoriei lui Cuza nu era pe placul oficialităţilor şi a celor două partide politice - liberal și conservator - care se succedau la putere. Istoricul Constantin C. Giurescu, în lucrarea dedicată lui Cuza, scrie că în anul „1880, la începutul lunii septembrie, se ia iniţiativa de către institutorul St. Chimet şi un grup de negustori din Galaţi, a construirii unei şcoli primare în acest oraş, şcoală care să poarte numele marelui domn şi să aibă pe frontispiciu, bustul lui” (Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza-Vodă, București, Editura Științifică, 1966, p. 464). Se pare deci că la Galaţi, odată cu terminarea şcolii a fost amplasat primul monument ridicat în memoria domnitorului. „Inaugurarea şcolii avu loc în toamna anului 1882, bustul lui Cuza, comandat şi executat la Paris - un dar al Doamnei Elena - fu aşezat într-o nişă a faţadei clădirii” (Ibidem, p. 465). În anii următori, memoria „Domnului Unirii” a devenit mai pregnantă odată cu scurgerea timpului. De pildă, ziarul „Adevărul” revenea la 25 ianuarie 1903 cu o „propunere mai veche a maiorului Orleanu de a se înălţa la Focşani un monument al Unirii, pentru care prefectul N. N. Săveanu îşi asuma toată răspunderea” (Leonid Boicu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub, In memoriam Cuza Vodă, Iași, Editura Junimea, 1973, p. 595), dar această propunere a fost materializată mult mai târziu în oraşul Focşani. La 17 octombrie 1904 a fost inaugurat primul monument ridicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în comuna Griviţa din judeţul Tutova, având pe părțile laterale ale soclului basoreliefurile lui Mihail Kogălniceanu și Costache Negri, „la care autorităţile, deşi invitate, n-au dorit să asiste” (Ibidem, p. 598). Al doilea monument din România consacrat lui Cuza a fost inaugurat la Mărășești, la 29 septembrie 1908, fiind executat de sculptorul Themistocle Vidali din Ploiești. În 1912, același sculptor realizează un alt bust al lui Cuza, la Răcăciuni (județul Bacău). Poate nu întâmplător, autoritățile locale au acordat sprijin inițiativei cetățenilor de la Mărășești, aceasta fiind ignorată complet de autoritățile județului Putna.
Revenind la situația internă încordată din primii ani de domnie a lui Carol, opoziția față de el și de instaurarea dinastiei străine în România s-a desfășurat în forme și modalități diferite, de la tribuna Parlamentului și până la acțiuni de stradă, demonstrații și atacuri directe. Chiar în zilele înscăunării sale, în mai 1866, a avut loc una dintre primele acțiuni anticarliste, răscoala grănicerilor de pe linia Dunării, la care au participat și țărani din unele comune, reprimată de autorități. Acestea au recunoscut printre cauzele care au generat răscoala și credința răsculaților că „ciocoii au izgonit pe fostul domnitor ca să le ia pământurile” și că țăranii „nu voiesc să recunoască pe Carol ca pe Cuza” (Vasile Mihordea, Răscoala grănicerilor de la 1866, București, Editura Academiei, 1958, pp. 211-213).
În istoriografia română mai veche s-a remarcat că „geneza mişcărilor îndreptate împotriva lui Carol de Hohenzollern trebuie căutată în însuşi actul aducerii sale pe tronul României. (...) Este vorba, în esenţă, de maniera în care înţelegem acordul survenit între diferitele grupări politice liberale și conservatoare, în ceea ce priveşte problema prinţului străin. Acest acord nu trebuie absolutizat şi nici înţeles într-un sens unilateral. Reprezentanţii principalelor grupări liberale sau conservatoare au putut ajunge la o anumită înţelegere, deoarece au văzut în prinţul străin un mijloc pentru a se realiza stabilitatea internă şi, în acelaşi timp, o premisă în vederea obţinerii mai repede şi mai lesne a independenţei” (Vasile Russu, Mișcări și frământări anticarliste. 1866-1871, în „Analele Științifice ale Universității «Alexandru Ioan Cuza»” din Iași”, secțiunea „Istorie”, tom III, 1974, p. 47)
Crearea unui climat favorabil pentru apariția și organizarea unor mișcări de opoziție față de Carol a avut la bază amestecul său în luptele politice dintre liberali și conservatori. Perioada 1866-1871 a fost caracterizată printr-o prelungită criză politică determinată de diferențele de optică între liberali și conservatori privind ritmul și calea de dezvoltare a României. În plus, Constituția din 1866 instituia, totuși, preponderența Monarhiei în sistemul separației puterilor, adică tot ceea ce îi reproșau adversarii lui Cuza, atunci când a adoptat Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864 (o analiză excelentă la eminentul jurist Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României: 1859-1991, ed. a II-a, București, Editura Humanitas, 1998, pp. 26-55).
Abia ce pusese piciorul pe pământ românesc principele Carol, că poetul Cezar Bolliac, unul dintre fruntașii revoluției pașoptiste și francmason din 1840, apoi membru fondator al lojii „Steaua Dunării” din București în 1858 (Horia Nestorescu-Bălcești, Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România, vol. I, București, Editura Phobos, 2005, p. 164), în ziarul său, „Trompeta Carpaților”, în numărul din 10 mai 1866, publică articolul Împământenirea principelui de Hohenzollern, din care cităm: „(...) Apoi o astfel de împământenire se dă ea numai așa, de un guvern provizoriu cu o adunare anonimă, contra căreia protestează chiar membri ai guvernului prin organul cel mai guvernamental, prin foaia proprie a guvernului? (...) Apoi, chiar prin aceasta, a voi să dați împământenirea străinului pe care l-ați numit domn, nu recunoașteți voi înșivă că un străin nu poate fi domnul românilor? (...) Care sunt serviciile ce a făcut României principele de Hohenzollern? (...) S-a reclamat această împământenire de către recunoștința publică, de către românii care au aflat despre faptele sale neinteresate? (...) Deci, spre știința tuturor celor ce nu știu: articolul 13 din Convențiune (este vorba despre Convenția de la Paris, act cu valoare constituțională pentru cele două Principate, adoptată de către reprezentanții marilor puteri garante în timpul Conferinței de la Paris, la 7/19 august 1858 – ad. ns.) prescrie hotărât și fără echivocitate că domnul României trebuie să fie român, născut muntean sau moldovean, din părinți români născuți munteni sau moldoveni; trebuie să fie de 35 de ani împliniți; trebuie să aibe venit în pământ de 3000 galbeni pe an; trebuie să fi servit în funcțiuni înalte ale țării zece ani sau să fi făcut parte în vre-o adunare. (...) Oricare naturalizare, p-a mică sau p-a mare, veți oferi-o majestății ce voiți să creați nu-i poate fi de niciun folos și va mai adăuga un ridicol asupra voastră, cari nu recunoașteți nici datinile, nici natura, nici religia, nici legile țării voastre, care, după ce ați vândut opinca iarăși privilegiului, ați arvunit și țara întreagă străinului! (...)”.
În 1866, deputat în Adunarea Constituantă era și scriitorul și revoluționarul pașoptist Ion Heliade-Rădulescu, rostind un discurs memorabil, publicat în 1891 alături de alte scrieri. Heliade -Rădulescu a fost membru în guvernul provizoriu și în Locotenența Domnească în 1848, fiind un admirator al lui Voltaire și al socialiștilor utopici (Henri de Saint-Simon și Charles Fourier). Din discurs se evidențiază concepția sa republican-masonică (în 1843 era membru al lojii „Frăția”, în 1859, având gradul 18, participă la constituirea lojii „Steaua Dunării”, al cărei Mare Maestru devine în 1861 – conform Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, București, Editura Nemira, 1999, p. 156): „Acei ce conduc Statul, au o existență dependentă de Constituție. Ei trebuiesc întotdeauna a emana de la Țară prin concursul legilor, și niciun individ într-un Stat nu poate fi pus mai presus de legi. Niciunul din drepturile poporului nu trebuie a fi înstrăinat unei caste, unei familii sau unui individ. (...) Voiți a aduce Domn străin și dinastie? Acestea sunt niște inovațiuni în legile și obiceiurile țărei noastre. Să inovăm în bine, iar nu în rău. Să nu introducem aceea ce ar tebui neîncetat combătut: căci va fi germene a unei revoluțiuni. Voiți a urca pe tronul țării pe un străin căruia să-i dați țara moștenire din tată în fiu? Nu vă jucați cu viața și viitorul unei națiuni. Ea nu poate fi moștenire decât a ei înșiși. (...) 1. Dinastia la noi este contra tradițiilor; 2. Dinastiile au cauzat totdeauna suferințe și nenorociri națiunilor; 3. Dinastia este o uzurpațiune a proprietății naționale; 4. Dinastia este contra principiilor și aspirațiunilor către care țintește lumea modernă. (...) Niciodată Românul nu va voi să priceapă ce mai este și dinastia, fiindcă el știe, din moși strămoși, că țara aceasta nu este moșia lui Vodă. (...) Trebuie să recunoașteți împreună cu mine că lumea a făcut pași gigantici și că omul tinde neîncetat către progres și perfecțiune, fie ca om, fie ca cetățean. Adevăratele credințe au început a lua locul prejudecăților de altă dată. Națiunile au început a se înțelege între ele și nu se mai lasă la discreția și capriciul unor capete încoronate. (...)” (Ion Heliade-Rădulescu, Scrieri din exil, partea a II-a, București, Tipografia „Modernă”, 1891, pp. 655-666).
În mod surprinzător, unele grupări conservatoare au inițiat primele manifestări fățișe împotriva lui Carol I. Colaborarea acestuia cu liberalii radicali la începutul anului 1867 a determinat nemulțumirea conservatorilor care au apelat la soluția atacului pe motivul „prusianizării” armatei. Merită amintită în acest context și puternica opoziție pe care conservatorii au făcut-o concesiunii „Strousberg”, fapt care l-a deranjat profund pe Carol, direct interesat în această chestiune. Astfel, în 1868, Carol era informat despre existența unui comitet care pregătea o mișcare menită să-l detroneze spre a fi înlocuit cu prințul Nicolae Bibescu, cel de-al doilea fiu al fostului domnitor regulamentar Gheorghe Bibescu. Centrul acestei acțiuni complotiste se afla la Paris, dar domnitorului i se atrăgea atenția asupra persoanelor „din țiară care stau în strânsă legătură cu numitul Bibescu și care s-au organizat în comiteturi în toate părțile în România”. Artizanii mișcării complotiste anticarliste eru fruntașii conservatori Lascăr Catargiu, Gheorghe Costaforu și generalul Ioan Emanoil Florescu. În unele articole din ziarul „Térra”, considerat unul dintre vocile complotiștilor, au fost inserate chiar amenințări directe privind posibilitatea detronării lui Carol I, în cazul în care acesta ar continua să-și încalce prerogativele stabilite prin Constituția din 1866. Era totuși un joc „de-a șoarecele și pisica” acesta al conservatorilor, care excludeau cu seriozitate organizarea unei mișcări de detronare a lui Carol. Toate acţiunile iniţiate de conservatorii în ţară aveau un singur obiectiv, şi anume, forţarea domnitorului spre a-i aduce la conducerea statului, așa cum se recunoștea și în memoriile sale (Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. V, Bucureşti, Editura Tipografiei Ziarului „Universul”, 1910, p. 110). S-a dovedit cu prisosință ulterior că grupările conservatoare s-au adunat în jurul domnitorului, atunci când acesta a fost amenințat de mișcările liberalilor radicali. În această situație, acţiunile anticarliste cele mai consistente au fost iniţiate şi organizate de către liberalii radicali, care, în anumite momente, s-au gîndit, cu toată seriozitatea, la o eventuală detronare a domnitorului. Diferențele de optică privind structura regimului politic și calea de dezvoltare a României au stat la baza conflictului dintre liberalii radicali și Carol: în timp ce primii militau pentru lărgirea democrației de tip burghezo-liberal și imprimarea unui ritm rapid de dezvoltare a țării, domnitorul se arăta preocupat pentru instituirea unui regim de tip autoritar, în cadrul stabilit de constituție.
Declanșarea războiului franco-prusac în iulie 1870 a avut ca reflex imediat întețirea mișcărilor anticarliste. Cea mai cunoscută este mișcarea antidinastică de la Ploiești, din 20 august 1870, condusă de fostul ofițer Alexandru Candiano-Popescu, participant la conspirația împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1866, prefect de Prahova aflat în slujba liberalilor radicali („roșii”). Împreună cu susținătorii săi, acesta ocupă cazarma dorobanților și clădirile instituțiilor publice, proclamă Republica, în vreme ce generalul Nicolae Golescu este numit Locotenent domnesc, iar Ion C. Brătianu, ministru de Război. În aceeași zi, mișcarea este reprimat de batalionul de vânători din București, autorii acțiunii sunt arestați, pentru ca mai târziu Curtea de juri de la Târgoviște să-i declare nevinovați și să-i achite. În acest context, Carol I își manifestă intenția de a abdica, la care renunță. Zece ani mai târziu, Candiano-Popescu devine aghiotant al lui Carol, ambii „reevaluându-și” conduitele anterioare. Cert este că „Republica de la Ploiești” a rămas în istoria noastră ca un episod ridicol și a fost ironizată de către Caragiale în schița Boborul.
În magistrala sa lucrare consacrată istoriei loviturilor de stat din România, istoricul Alex Mihai Stoenescu arată că «autorul planului de răsturnare a domnitorului Carol a fost Eugeniu Carada, născut în 1836 la Craiova, într-o familie de origine franceză. Atașat cu loialitate de C. A. Rosetti, a fost redactor al ziarului „Românul” și nu a încetat vreodată să renunțe la ideile sale republicane. Devenit după mulți ani președinte al Băncii Naționale și conducător al Ocultei – organizație de tip francmasonic cu caracter național -, Carada va elimina din discursul său ideile republicane, deoarece, prin puterea pe care o deținea și prin testamentul lăsat de Ion C. Brătianu el susținea din umbră o republică mascată, stat în care regele Ferdinand făcea figurație, iar Ionel I. C. Brătianu făcea istorie din postura unui președinte de republică. Carada a fost un patriot naționalist autentic, omul din umbră al Partidului Național Liberal, implicat în cele mai importante acțiuni secrete, de la răsturnarea lui Cuza, la întreținerea, înarmarea și pregătirea militanților români din Transilvania» (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. I Revoluție și francmasonerie, București, Editura RAO, 2014, p. 364).
Anul 1875 a fost decisiv în pregătirea unor schimbări fundamentale în viaţa politică internă. Asupra domnitorului, care urma să fie artizanul acestei schimbări, presiunile s-au intensificat. Gheorghe Mârzescu – Spionul prussian sau Principele Carol de Hohenzollern, Domn al României, D. A. Sturdza - Germania, România şi principele Carol de Hohenzollern şi C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada -România şi politica germană în Orient - au publicat broşuri (cea a lui Sturdza a fost în prealabil editată sub forma unui studiu în periodicul „Die Politik” de la Praga și publicată apoi în paginile „Românului” din 8-9 octombrie 1875) în care au atacat violent pe principe. Însă ceea ce a avut o însemnătate decisivă au fost evenimentele desfăşurate pe plan internaţional, odată cu redeschiderea ,,problemei orientale”.
În același an, la Berlin, sub pseudonimul „Iordache Vulpescu”, avocatul și omul politic liberal Gheorghe Mârzescu, profesor de drept civil la Universitatea din laşi (1860-1864; 1881-1896) şi la Universitatea din Bucureşti (1896-1901), ministru al Cultelor (12 decembrie 1869-20 aprilie 1870) și ministru al Instrucţiunii Publice (21 noiembrie 1896-31 martie 1897), publică pamfletul intitulat Spionul prussian sau Principele Carol de Hohenzollern, Domn al României. Intervenția ilustrează, înainte de toate, talentul său de avocat. Din acest motiv, spicuim câteva pasaje din pamflet: „(...) Cine este, deci, acest Principe? Care sunt calitățile și virtuțile sale? Care este inteligența sa? Care sunt dorințele și tendințele sale pentru țara ce l-a adoptat și l-a ridicat dintr-un simplu și nebăgat în seamă ofițeraș prusian în capul unui Stat de cinci milioane de oameni? (...) Care este onoarea? Care sunt calitățile Principelui Carol? Scurt, cuprinzător și fără de multă hesitațiune (ezitare, șovăială – ad. ns.) răspundem, cu tot respectul ce-am datora Înălțimii sale, că n-are nici onoare și nici posedă vreo calitate care să-l facă iubit de noi, românii. Totul la dânsul este ipocrizie și calcul. Nimic, dar absolut nimic sincer pentru țara din care până acum a înghițit peste un milion de galbeni. Anul să treacă pentru ca întreaga listă civilă să poată fi primită: iată calculul său material! Calculul său moral este: realizarea exclusivă a intereselor patriei sale primitive, adică a Prusiei, către care, după cum el însuși a mărturisit, n-a încetat un singur minut măcar afecțiunea sa. (...) Lipsit de cunoștințele elementare de administrație și de științele de stat, fără să cunoască puterea vitală și economică a țării, acest Principe, în credința sa că va deveni nemuritor, a voit cu orice preț să ne facă drumurile de fier. El este acela care în înțelegere secretă cu mai mulți principi germani, car de care mai scăpătat, a izbutit să-i căpătuiască pe spatele țării. (...)” (Iordache Vulpescu (Gheorghe Mârzescu), Spionul prussian sau Principele Carol de Hohenzollern, Domn al României, Berlin, 1875, pp. 5-42).
Ziaristul și omul politic Gheorghe Panu, liderul celui mai important curent de gândire radical din România secolului al XIX-lea, în ziarul său, „Lupta”, publică în 1887 un articol violent la adresa regelui Carol I, la limita calomniei, numit Omul periculos, pentru care a fost acuzat de crimă de lezmajestate. Doar patru oameni au fost acuzaţi de această „crimă” în timpul lui Carol I: Gheorghe Panu, folcloristul și istoricul literar Gheorghe Dem. Teodorescu, poetul și gazetarul satiric Nicolae T. Orăşanu şi poetul Alexandru Macedonski, ultimii doi făcând şi închisoare. Panu a primit maximum de pedeapsă, doi ani şi jumătate de închisoare, şi o amendă de 5000 de lei. În consecinţă, a fugit din ţară, în Franţa, unde s-a refugiat timp de un an. Nimeni nu i-a înţeles reacţia, bunul său prieten, ziaristul și politicianul conservator Constantin Bacalbaşa, imputându-i „laşitatea”. După revenirea acasă şi o perioadă de acalmie, Panu şi-a reluat criticile la adresa monarhului, purtându-i toată viaţa dușmănie. Între 1887-1889, Panu publică în „Lupta” câteva articole devastatoare la adresa regelui, care pot fi încadrate în categoria atacului la persoană. Astfel, în articolul Un exploatator din aprilie 1887, Panu critică „cupiditatea” monarhului: „Aurul nu se risipește în palatul regelui nostru, dar se adună cu îngrijire în pozunarele sale; țara nu e oarbă de splendoarea și luxul său, dar e sărăcită de cupiditatea și de reaua lui voință/ De câte ori țara a stat mai rău bănește, de atâtea ori regele Carol a cerut să i se dea mai mult. Când tezaurul public era mai sleit, atunci a cerut cu încăpățânare apanagiile; când țara a stat mai rău economicește, atunci a impus convențiile comerciale” (Gheorghe Panu, Un exploatator, în „Lupta”, anul IV, nr. 220 din 3 aprilie 1887).
Într-un alt număr din „Lupta”, din aprilie 1887, Panu publică celebrul pamflet antidinastic Omul periculos, care îi atrage o condamnare la doi ani de închisoare. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzându-l de a fi „catană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“: „Instigatorul acestei manopere, omul care a impus voința sa străină ministerului și Camerei, este acea ființă care de ani este la noi instrumentul străin, este acel personaj egoist și neiubitor de țară care se numește rege, și care în realitate nu este decât când o catană nemțească, când un ulan prusian. (...) Astăzi, mai mult decât oricând, este constatat că izvorul tuturor relelor, omul care comite abuzuri și permite guvernului să facă totul este regele. El este samsarul tuturor trădărilor intereselor naționale, el este sufletul blestemat al regimului ce ne guvernează. Călătoriile acestui om sinistru sunt totdeauna fatale țării, totdeauna el vine aducând în poala mantiei sale de ulan umilința și înjosirea. Fiecare își aduce aminte că acum patru ani regele a îngenunchiat în fața Austriei; după serbarea inaugurării statuii lui Ștefan în Iași, el s-a dus la Viena și acolo ne-a umilit; venind în țară, imediat s-a inaugurat acea politică economică care durează și până astăzi. (...)” (Gheorghe Panu, Omul periculos, în „Lupta”, anul IV, nr. 222 din 5 aprilie 1887).
Dar, despre alte reacții antidinastice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un alt articol.
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu a fost inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea și predă istoria la Școala Gimnazială "Anghel Saligny" Focșani
Profesorul Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Pe urmele istoriei
