Lecția de istorie a profesorului Cătălin Mocanu în ZdV: Virgil Madgearu, despre perspectivele agriculturii în economia României, în prima jumătate a secolului al XX-lea
S-a născut în ziua de 14 decembrie 1887, la Galați
Virgil Madgearu (1887-1940), despre perspectivele agriculturii în economia României, în prima jumătate a secolului al XX-lea
În perioada dintre cele două războaie mondiale, intelectualii români de cele mai diverse convingeri ideologice s-au angajat într-o aprinsă polemică privind calea de dezvoltare a ţării, fiind nevoiţi să „reconsidere“ vechile valori (nu neapǎrat în sensul dat de Nietzsche acestei sintagme, deşi Nietzsche, ca şi Spengler, era la mare cǎutare în epocǎ) şi să găsească noi definiţii ale specificului naţional. Evident, răspunsurile pe care le-au oferit acestor chestiuni fundamentale au ocolit consensul. Totuşi, oricât de diverse ar fi fost problemele pe care le ridicau, se pot identifica în mod facil două grupări largi de intelectuali - europeniştii şi tradiţionaliştii (o utilǎ introducere în dezbaterile intelectualilor din perioada interbelicǎ asupra cǎilor de dezvoltare a României o constituie Zigu Ornea, Tradiţionalism şimodernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, care prezintǎ o analizǎ aprofundatǎ a tuturor curentelor principale de idei, însǎ este vizibilǎ o simpatie deschisǎ pentru raţionalismul europeniştilor. Mai noi, GheorgheIacob, Modernizare – europenism, 1. Ritmul şi strategia modernizării, Iaşi, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1995, Gheorghe Iacob, Luminița Iacob, Modernizare – europenism: România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, 2. Percepţie, trăire, identitate etnică, Iaşi, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1995. Lucrarea semnată deLucian Nastasă, Dragoș Sdrobiș (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, abordează şi aspecte particulare ale „marii dezbateri“. Despre concepția economică și politică; Dumitru Miron, Mihai Korka editori, Virgil Madgearu: profesorul, omul cetății, doctrinarul, București, Editura ASE, 2020).
Alǎturi de europenism şi tradiţionalism, au existat şi alte curente de idei, încercând sǎ gǎseascǎ o „a treia cale“de dezvoltare care sǎ îmbine moştenirea agrarǎ a României cu nevoia de a asimila de la Europa ceea ce era mai util ţǎranului şi în consonanţǎ cu civilizația satului românesc. Dintre toate aceste curente interbelice, ţǎrǎniştii au fost susţinǎtorii cei mai consecvenţi ai unei Românii în concordanţǎ cu caracterul sǎu „eminamente agrar“ (analiza criticǎ a ţǎrǎnismului a fost realizată de Zigu Ornea, Ţǎrǎnismul: studiusociologic, Bucureşti, Editura Politică, 1969). Ei se asemǎnau cu poporaniştii şi erau, într-un sens, succesorii acestora. Atât ei, cât şi poporaniştii, pledau pentru un sistem economic şi social care sǎ se bazeze pe tradiţiile şi instituţiile autohtone, privind cu suspiciune burghezia, societatea industrialǎ şi oraşul.
Concepţia ţărănistă, promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru ş.a., având un impact deosebit asupra societăţii româneşti, susţinea că România evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate țărănească. Partidul Ţărănesc și, din 1926, Partidul Național Ţărănesc au acordat o atenție sporită, chiar în exclusivitate, gospodăriei țărănești și agriculturii.
Corpusul ideatic social-politic al ţărănismului a împrumutat de la mişcarea socialistă analiza sociologică a realităţilor sociale, economice şi politice ale României, fără a prelua şi remediile oferite de aceasta. Propunerile programatice ale doctrinei ţărăniste se înscriau în aria unui radicalism burghez de nuanţă agrariană.
Ţărăniștii au preluat teoria marxistă a categoriilor sociale, însușindu-și ideea „luptei de clasă“ cu care au șocat societatea românească. Obiectivul luptei de clasă era obținerea puterii în stat, de aici derivând terminologia revoluționară și anticapitalistă a ideologilor țărăniști. Preluarea puterii trebuia să se realizeze pe cale democratică, prin alegeri libere. Citându-l pe Guizot, ministrul lui Ludovic-Filip, care scria în 1825 că: „lupta de clasă nu e nicio ipoteză, nicio teorie, ci pur și simplu o realitate. De aceea, nu mai e niciun merit a se recunoaște lupta de clasă și e aproape ridicol a o negà“, Virgil Madgearu prezintă viziunea țărănistă despre rolul „luptei de clasă” în preluarea puterii: „De obiceiu, burghezia prezintă, totdeauna, lupta de clasă ca fiind identică cu actele de violență, cu rebeliunile, răsboaiele civile, cu revoluția socială! Nimic mai fals decât această concepție. Ea nu rezultă din doctrina lui Marx. Lupta de clasă se poate da în presă, în parlament, prin greve, lockouturi sau boicotare, după cum se poate petrece în stradă, sub forma de rebeliune, răsboaie civile sau revoluții sociale. Dacă se dă în Parlament, în presă sau în și de stradă, sau prin revolte, aceasta atârnă de condițiile economice și de condițiile politice ale unei societăți la un moment dat. Pentrucă: ce este în definitiv lupta de clasă? Este valorificarea pe cale politică a unor interese de clasă, și când această valorificare este îngăduită pe calea parlamentară, pe calea deschisă de dreptul de asociație, întrunire și grevă întrʼun Stat, este evident că actele de violență, luptele de stradă sau răsboiul civil, nu se mai produc“(Virgil Madgearu, Doctrina țărănistă, în Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Cultura Națională, pp. 74-75, reproducând conferința ținută la Fundația Universitară „Carol“ din 21 ianuarie 1923).
Virgil Madgearu este teoreticianul doctrinei economice țărăniste. În 1911 își susține doctoratul în științe economice și financiare la Leipzig cu o lucrare privind dezvoltarea economică a României, Zur industriellen Entwicklung Rumäniens. Cele mai bune surse documentare cu privire la ideile lui Madgearu rǎmân propriile sale lucrǎri: Ţǎrǎnismul, Bucureşti, 1921, o discuţie axatǎ îndeosebi asupra obiectivelor politice ale ţǎrǎnismului, Doctrina țărănistă, București, 1923,Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești, 1923, Agrarianism,capitalism,imperialism, Bucureşti, 1936, o prezentare exhaustivă și convingătoare a teoriei agriculturii ţǎrǎneşti, întemeiată pe o solidă documentare. Madgearu trateazǎ economia româneascǎ interbelicǎ în lucrarea Evoluţia economiei româneşti dupǎ rǎzboiul mondial, Bucureşti, 1940.
Așa cum am arătat, preocupările inițiale ale lui Virgil Madgearu s-au concentrat asupra dezvoltării industriale. Treptat, el a devenit unul dintre cei mai aprigi susținători ai primatului agriculturii în economia României. În studiul Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești, din 1923, Madgearu scria: „Cercetarea condițiilor de evoluție a agriculturii a dovedit... că nu există în această ramură de activitate economică tendința naturală de concentrare a pământului și de despărțire a muncitorului de instrumentul său de muncă, iar în loc de transformarea întregii proprietăți a pământului în forma de proprietate rurală corespunzătoare modului de producție capitalist, are loc un proces invers: prefacerea proprietății private a pământului din instrument de exploatare și dominație, în instrument de muncă – proprietatea de muncă. Această constatare contrazice trilogia claselor sociale, întrevăzută de Marx ca un rezultat fatal al legii evoluției societății capitaliste burgheze și nimicește valoarea caracterizării țărănimii drept o clasă de tranziție intermediară. Aceasta este situația de fapt, oriunde... majoritatea covârșitoare a masei rurale este formată din țărani care-și lucrează pământul cu mijloacele lor proprii de producție și exclusiv cu munca lor și a familiei“(Idem, Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești, extras din „Arhiva pentru știința și reforma socială“, București, 1923, p. 38).
Virgil Madgearu a analizat în mai multe din scrierile sale starea agriculturii românești interbelice și perspectivele acesteia, plecând însă întotdeauna de la o cercetare istorică exhaustivă. Înainte de Primul Război Mondial, repartiția pământului era total inechitabilă, deoarece „cam 5000 de proprietari mari stăpâneau ½ din suprafața agrară și cam 1 milion de capi de familie stăpâneau restul“(Idem, Regimul agrar. Curs predat la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, București, 1929, p.50).Economistul caracteriza relațiile dintre țărani și proprietari ca fiind, în acel moment, de natură neoiobagă. În aceeași lucrare, considera că în România nu se putea vorbi de un proletariat agricol propriu-zis, ci doar de o clasă a „țăranilor parcelari, a țăranilor care stăpâneau proprietăți mici, petice de pământ, ce nu erau îndestulătoare pentru hrana lor și a familiei lor, nici pentru a-i ocupa în chip intensiv“.
După Primul Război Mondial era absolut necesarăschimbarea situației țărănimii și tocmai de aceea au fost date mai multe legi de înfăptuire a reformei agrare, acțiune pe care Madgearu a inclus-o în ceea ce a numit „ciclul revoluţiilor agrare din răsăritul şi sud-estul Europei“.
În sinteză, concepţia teoreticianului țărănist despre organizarea agriculturii româneşti era următoarea: „În agricultură nici colectivismul, nici individualismul complet nu este ducător la scop“, scria el, în 1940, în, poate, cea mai importantă lucrare a sa, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial. Madgearu era adeptul teoriei economistului şi sociologului rus Alexandr V. Ceaianov şi susţinea, ca şi acesta, că forma de exploatare mare în agricultură are o serie de avantaje faţă de cea mică, mai ales de natură tehnică. Aceste avantaje „atingeau însă foarte repede limitele economice naturale ale mărimii optime, peste care exploatarea devine iraţională“. În pofida beneficiilor de ordin tehnic, mica exploatare ţărănească nu numai că nu a dispărut, ci mai mult, şi-a întărit poziţiile (Idem, Agrarianism,capitalism,imperialism, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, pp. 72-73. Pentru teoria lui Ceaianov, poate fi consultat studiul lui Virgil Madgearu, Teoria economiei țărănești, în „Independenţa economică“, an VIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 1925, pp.1-20).
Când Partidul NaţionalŢărănesc a preluat puterea, în noiembrie 1928, Madgearu anunţa că toate problemele cu care se confruntase agricultura României vor lua sfârşit ca urmare a unei noi politici în domeniu. El considera că principala cauză a situaţiei în care se găsea agricultura românească era modul în care fusese concepută şi aplicată reforma agrară imediat după Primul Război Mondial. Astfel, Madgearu critica faptul că ţăranii au intrat în posesia pământului prin reforma agrară, dar statul nu se implicase, în acelaşi timp, nici în organizarea producţiei agricole sau a creditului agricol, şi nici în găsirea unor pieţe de desfacere. Tocmai de aceea, principalele probleme care trebuiau rezolvate erau cele legate de protecţia producătorilor agricoli în faţa dobânzilor cămătăreşti, de organizarea transporturilor şi de anularea taxelor de export la produsele agricole (Idem, Rumania’s New Economic Policy, London, P.S.King & Son, 1930, p.1).
Virgil Madgearu credea că o importanţă deosebită în dezvoltarea agriculturii româneşti o aveau învăţământul de specialitate şi propaganda în domeniu. De aceea, a fost unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai legii pentru organizarea învăţământului agricol şi casnic, precum şi ai legii pentru înfiinţarea Academiilor de Înalte Studii Agronomice. Prin noua organizare a învăţământului agricol, Madgearu afirma că se puteau realiza trei obiective importante pentru viaţa economică a României, şi anume: abandonarea învăţământului agricol scolastic; ridicarea standardului acestui învăţământ la un nivel profesionist, care să dea posibilitatea formării de fermieri calificaţi; unificarea învăţământului agricol, integrarea şi armonizarea acestuia cu noua politică economică a statului român (Ibidem, p. 14).
Acest entuziasm nu îl mai găsim însă în lucrările lui Madgearu elaborate în timpul şi după marea criză economică mondială, fenomen care a afectat profund economia românească şi mai ales principala sa ramură, agricultura. Într-o conferinţă susţinută în 1931 la Societatea Inginerilor Agronomi, profesorul se întreba care erau căile prin care se putea ajunge la elaborarea unui program de măsuri capabil să accelereze procesul de raţionalizare a producţiei şi să asigure o valorificare maximă a produselor agricole (Idem, Orientarea agriculturii româneşti, Bucureşti, Tipografia Oltenia, 1931, p.4). Cu această ocazie, Madgearu a realizat o radiografie succintă a agriculturii româneşti, caracterizată prin preeminenţa culturii cerealelor, lipsa de uniformitate a produselor şi calitatea inferioară a acestora, precum şi prin randamentul foarte scăzut la hectar, la toate culturile (cel mai scăzut din Europa). Soluţiile pentru ieşirea din criză erau orientarea producţiei conform cerinţelor pieţei, restrângerea suprafeţelor cultivate cu cereale, în paralel cu creşterea celor destinate culturilor de leguminoase şi plante industriale, folosirea cerealelor mai ales în interiorul ţării, drept furaje în zootehnie, dar şi îmbunătăţirea producţiei pomicole şi a celei viticole. Madgearu ataca din nou, prin acest discurs, politica guvernelor liberale, acuzate că nu au avut un program de încurajare a agriculturii. Dar problema crucială a acestei ramuri era, în opinia sa, cea a dotării tehnice. Mecanizarea agriculturii trebuia să îmbrace o formă raţională, fiind necesară implicarea statului în acordarea de subvenţii pentru cumpărarea maşinilor agricole, cât şi în acordarea de credite ieftine şi pe termen lung. Totodată, trebuiau reduse preţul combustibilului lichid, ca şi taxele vamale şi de transport. Madgearu se pronunţa, de asemenea, în favoarea încurajării înfiinţării de asociaţii agricole, membrii acestora urmând să aibă prioritate în acordarea creditelor.
În continuarea concepției sale economice, Madgearu se pronunța, în 1940, moment la care economia mondială se prăbușise din cauza războiului, pentru dirijism și planificare.
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu a fost inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea și predă istoria la Școala Gimnazială "Anghel Saligny" Focșani
Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
.jpg)
