Lecția de istorie a profesorului Cătălin Mocanu în ZdV: Generația Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859
Unirea Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859 –desăvârșirea proiectului unei generații cu susținere europeană
„Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa, Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conquistă și, de-aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o, națiunea care a ales un domn pentru ambele țări, cu misiunea de a realiza Unirea”.(Mihail Kogălniceanu, într-un discurs rostit în 1863, Supliment la „Monitorul Oficial”, nr. 65, 1863)
În istoriografia română și în conștiința națională, actul istoric de la 24 Ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, - este perceput, concomitent, ca un moment de sfârșit și de început în Istoria Modernă a spațiului românesc. Pe de o parte, se încheiau apoteotic eforturile revoluționarilor pașoptiști, constituirea Principatelor Unite de la Dunărea de Jos reprezentând primul eveniment pe plan european încheiat în mod favorabil, din seria formării statelor naționale. Pe de altă parte, se creau premisele interne necesare realizării și a celorlalte revendicări din proiectul politic pașoptist, capabile să ofere o organizare modernă tânărului stat dunărean (adoptarea unei legi fundamentale, acordarea de drepturi și libertăți cetățenești, adoptarea unei legislații generale în spirit european).
Mișcarea de constituire a statului român modern a beneficiat de un context european favorabil, după tratatele ruso-turce de la Adrianopole (1829), Unkiar Iskelessi (1833) și Petersburg (1834), în contextul diminuării suzeranității otomane asupra Principatelor, în paralel cu creșterea influenței Rusiei asupra acestora, sub forma așa-numitului „protectorat“. Evident, noua modificare în geopolitica regiunii a produs reacția puterilor europene, mai ales a Franței, nemulțumită de creșterea influenței Rusiei în această zonă a Europei. „Războiul Crimeei“ (1853-1856) și Congresul de Pace de la Paris din 1856 au fost decisive pentru configurarea „problemei românești“ ca problemă europeană.
În timpul Congresului, românii aflați în exil la Paris au desfășurat o susținută propagandă în favoarea unirii, dorință care a fost luată în dezbatere de puterile europene. În perioada anterioară, revoluționarii pașoptiști exilați în Occident au creat asociații cu principii organizatorice francmasonice de afirmare a ideilor de libertate și egalitate a popoarelor europene, având strânse legături cu lumea intelectuală și politică europeană. Printre aceștia s-au aflat Ion Heliade Rădulescu (în 1836 era membru fondator al lojii „Regenerațiunea” din București, la 1 iunie 1857 avea gradul 18 și participă în calitate de membru fondator la „aprinderea făcliilor” Marii Loji „Steaua Dunării” din București, al cărei Mare Maestru devine în 1861), C. A. Rosetti (admis în 22 mai 1844 în loja „Trandafirul Perfectei Tăceri” din Paris, la 24 decembrie 1845 primește gradul 2 în aceeași lojă, în 1847 primește gradul 18, în 1848 participă la înființarea lojii „Lumina” din București, la 1 iunie 1857 primește gradul 18 și devine membru fondator al lojii „Steaua Dunării” din București, iar la 1 iunie 1865, după punerea în adormire a lojii „Steaua Dunării”, trece în loja „Memphis” din București), Christian Tell (în 1836-1837 este membru fondator al lojii „Regenerațiunea” din București, în 1843, împreună cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, „aprinde luminile” Lojii „Frăția” din București, în 1857 este primit în loja „Steaua Dunării” din București), Gheorghe Magheru (nu se cunosc locul și data inițierii sale), Ion C. Brătianu (a fost inițiat în 1846 la Paris, în loja „Ateneul Străinilor”, la 23 decembrie 1846 s-a afiliat lojii „Trandafirul Perfectei Tăceri” din Paris, la 4 iulie 1847 primește gradul 3 în aceeași lojă, iar în 1857 participă la fondarea lojii „Steaua Dunării”, unde primește gradul 27; în 1859 devine Mare Maestru al Marii Loji „Steaua Dunării, în 1865, după intrarea în adormire a lojii „Steaua Dunării” devine membru al lojii „Memphis din București, în 1878, la redeșteptarea lojii „Steaua Dunării” , este proclamat Maestru Venerabil de Onoare; între 1880-1891, din cauza luptelor interne din francmasoneria română, intră în adormire și, după unele surse, chiar și-a sfătuit copiii să nu mai adere la francmasonerie), Nicolae Bălcescu (în 1836 era membru fondator al lojii „Regenerațiunea” din București,în 1843 membru fondator al lojii „Frăția” din București, în 1847 figura ca orator și venerabil al lojii „Frăția”), Grigore Alexandrescu (inițiat înainte de 1848 într-o lojă din București, iar în 1866 era membru al lojii bucureștene „Înțelepții din Heliopolis”), frații Golești (Ștefan Golescu, în 1848, era venerabilul lojii „Frăția”), Mihail Kogălniceanu (în 1844 era venerabilul unei loji din București), Vasile Alecsandri (în 1857 era membru al unei loji din Iași), Ion Ghica (în 1843, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell „aprinde luminile” lojii „Frăția” din București, devenind venerabil al acestei loji), Costache Negri (nu se cunosc locul și data inițierii sale, dar în 1842 era venerabilul unei loji din Bârlad) (informații din Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, Editura Nemira, București, 1999, passim, Fabian Anton, Personalități ale masoneriei din România, Librex Publishing, București, 2004, passim. Informații suplimentare, la Horia Nestorescu-Bălcești, Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România, I-III, Editura Phobos, București, 2005). În data de 6 octombrie 1856 are loc aprinderea luminilor în Loja „Steaua Dunării”, a șaptea lojă din București, aflată sub obediența Marelui Orient al Franței și având ca venerabil pe Auguste Carence, un negustor francez stabilit în București, având o contribuție decisivă la introducerea și dezvoltarea francmasoneriei în spațiul românesc. Ca membri fondatori, se regăseau Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Christian Tell, I. C. Brătianu, C. A. Rosetti și Ion Ghica.
Istoriografia română a neglijat, de cele mai multe ori, poate și din cauza lipsei surselor, rolul societăților discrete și secrete în organizarea evenimentelor care au precedat Unirea de la 1859. Intelectualii și oamenii politici menționați au fost inițiați în loji francmasonice franceze și apoi autohtone. În 1833 se înființează o lojă românească, „Societatea Filarmonică“, avându-i ca fondatori pe Ion Heliade Rădulescu și Ion Câmpineanu. În 1842 se constituie loja „Lumina“ la București și loja „Fraternitatea“ la Iași, iar în 1843, la inițiativa lui Nicolae Bălcescu apar lojile „Frăția“ și „Asociația Literară“. În anul Unirii sau doi ani mai devreme, după alte surse, apăreau încă trei loji, sub obediența Marelui Orient Francez, toate cu aceeași denumire: „L’ Etoile du Danube“. Una era înființată la București, alta la Iași, iar cea de la Galați îl avea ca venerabil pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii. Totuși, nu avem la dispoziție nicio sursă certă care să afirme răspicat că domnul Unirii ar fi fost francmason, așa cum afirmă și Horia Nestorescu-Bălcești (Ibidem, I, p. 322).
Împăratul Franței, Napoleon al III-lea, era venerabilul unei loji pariziene și astfel se explică atașamentul său față de idealurile românilor. Putem avansa, evident, o ipoteză de lucru: „problema românească” a fost difuzată în cercurile europene tocmai pe baza apartenenței oamenilor politici români la lojile europene. Fără sprijinul fratern și dezinteresat al oamenilor de stat occidentali, probabil că strădaniile românilor ar fi rămas la stadiul unui proiect. Pe acest fundal, în timpul lucrărilor Congresului de la Paris din 1856, reprezentantul Franței, contele Walewski, a propus unirea Principatelor de la Dunărea de Jos sub un principe străin.
Un veritabil „război din urmă” pentru unirea celor două Principate l-a dus consulul Franței la Iași, în perioada 1855-1863, Victor Place. Ajutat de cancelarul său, Louis Castaing, Place va trece imediat la elaborarea unor planuri ample, implicându-se chiar mai mult decât îi permitea funcţia în făurirea şi consolidarea mişcării unioniste.
După cum scrie istoricul Alex Mihai Stoenescu în masiva lucrare dedicată istoriei loviturilor de stat din România, au existat „preliminarii agitate pe tema Unirii”. Ne propunem să le înfățișăm, pentru ca publicul iubitor de istorie, dar mai puțin inițiat, să nu creadă că mărețul act de la 24 Ianuarie 1859 s-a impus în mod firesc. Astfel, la începutul lui ianuarie 1859, Cuza a refuzat soluția propusă de deputatul unionist moldovean Anastase Panu de unire a celor două Principate cu ajutorul armatelor lor: „Esența proiectului era formarea unui guvern comun la Focșani și apărarea acestuia de armatele reunite ale celor două Principate. (...) Cu toate că proiectul deputatului Anastase Panu a fost identificat drept un demers exagerat, cumva radical, el rămâne expresia unei stări de spirit entuziaste care poate să pară deplasată, ridicolă, dar care a mișcat popoare în istorie. Trebuie subliniat totuși că această inițiativă nu pornea dintr-o atitudine agresivă de cucerire, ci era soluția pentru combaterea unei situații defaorizante Unirii: în Muntenia, antiunioniștii aveau majoritate” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. I - Revoluție și francmasonerie, Editura RAO, București, pp. 119 și 122).
În anul 2009, istoricii Abel Douay şi Gérard Hertault, scoteau la lumină, în cartea lor intitulată Napoléon III et la Roumanie. Influence de la Franc-maçonnerie (lucrare tradusă în limba română, în 2014), un document descoperit în arhivele manuscrise ale României de la Academia Română. Documentul, nedatat şi nesemnat, era emis de Ministerul francez al Casei Imperiale şi al Artelor Frumoase şi este adresat diplomatului român Ion Bălăceanu, însărcinat cu afacerile Țării Românești la Paris. Deşi autorii francezi recomandă prudenţă în legătură cu sursa textului, ei îl pun pe seama contelui Alexandre Walewski, care a condus Ministerul Casei Imperiale şi al Artelor Frumoase între anii 1860-1863. El este, aşadar, posterior alegerii lui Cuza ca domn şi oferă o explicaţie foarte coerentă a evenimentelor care au condus la respectiva alegere: „Ideea de a pune un domn la conducerea Principatelor pentru o perioadă de trei sau patru ani vine direct de la împărat. Iată motivele pentru care i-a fost sugerată: guvernul francez dorește sincer unirea Principatelor sub domn străin; dar combinația nu are nicio șansă de reușită, deoarece Turcia, Rusia, Anglia și Austria se opun. Singurul mod de a îndeplini, mai devreme sau mai târziu, voința poporului român este soluția provizorie. Se numește un domn pentru patru ani și se păstrează în rezervă alternativa prințului străin. Marile Puteri care se opun sistemului au timp să se gândească pe îndelete și poate să se ralieze. Între timp, unirea Principatelor este menținută și liniștea asigurată prin dezarmarea ambițiilor rivale care se ceartă pentru putere; în loc să se coalizeze împotriva unui domn ales pe viață, se vor mulțumi să-și amâne speranțele“ (Abel Douay, Gérard Hertault, Napoleon al III-lea și România. Influența Francmasoneriei, Editura Balcanic, Timișoara, 2014, p. 185).
Din această perspectivă, evenimentele se înțeleg altfel. Noutatea vine din faptul că mandatul lui Cuza ar fi fost limitat la patru ani sau până când puterile opuse Unirii ar fi recunoscut-o. Cuza era doar soluţia de moment înainte de a aduce un domn străin.
Academicianul Dan Berindei respinge aserțiunea istoricului Gérard Șerbănesco (Gérard Șerbănesco, Histoire de la Franc-maçonnerie universelle. Son rituel. Son symbolisme, III, Paris, 1966, p. 341), conform căreia alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza s-a datorat faptului că acesta ar fi fost venerabilul lojii „Steaua Dunăreană” din Galați: „În cunoscuta lucrare a lui Gérard Șerbănesco au fost lansate și unele informații care nu corespund realității. Neîndoielnic, o parte dintre personalitățile epocii Unirii din 1859 au fost legate de Francmasonerie, dar, în același timp, teza lui Șerbănesco privind alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza pentru faptul că acesta ar fi fost Venerabilul Lojii «Steaua Dunăreană» din Galați nu corespunde adevărului istoric. Până în prezent, n-au putut fi identificate devezi istorice concrete referitoare la această presupusă lojă din Galați, oraș de care, cum se știe, Cuza a fost foarte legat în perioada respectivă, ocupând aici funcția de cârmuitor și apoi fiind ales, în toamna anului 1857, deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei” (Dan Berindei, Românii și Francmasoneria, Editura Teșu, București, 2009, pp. 49-50). O opinie pe care nici nu o putem respinge, dar nici nu o putem accepta a priori...
Astfel, lovitura de stat din 1864 şi conflictul violent izbucnit între Cuza şi masonii care-l sprijiniseră pot fi „citite“ acum ca o încercare a domnitorului de a rămâne pe tron dincolo de limitele mandatului său. Scrisorile către Napoleon al III-lea în care îşi propunea demisia, ori imediata acceptare a abdicării pot fi „citite“ ca expresii ale unei conştiinţe vinovate. Alexandru Ioan Cuza, în mesajul către Adunările legiuitoare din decembrie 1865, spunea: „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic, la a cărui așezare am fost fericit a contribui“.
Iată de ce istoria mai puțin cunoscută și accesibilă a Unirii de la 1859 este departe de a fi scrisă!
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu a fost inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea și predă istoria la Școala Gimnazială "Anghel Saligny" Focșani
Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Pe urmele istoriei
