Pe lângă  acest moment surprinzător și foarte emoționant , iată în continuare câteva rânduri simple  în legătură cu  evenimentul ce a fost  sărbatorit  destul de confuz  zilele trecute, la toate palierele   și anume  cele  două zile  semnificative în istoria poporului român, 5 și 24 ianuarie , când două teritorii românești s-au unit pentru totdeauna sub domnia unui singur conducător  Alexandru Ioan Cuza, dar și data de 5 februarie când noul domn a ajuns și a rămas o noapte la Focșani ( Citiți articolul publicat în Ziarul de Vrancea pe acest subiect accesând titlul alăturat Primire împărătească făcută de focşăneni lui Cuza Vodă în februarie 1859. În schimb, antiunioniştii s-au „baricadat” în case )

 Ideea Unirii nu s a înfiripat atunci în 1859 , ci a existat de secole în gândul locuitorilor acestor ținuturi , alipirea  prin cuceriri a celor trei provincii locuite de români, de pe vremea lui Mihai Viteazul, fiind o etapa sugestivă în această năzuință națională.  Precedată și stimulată de mișcarea lui Tudor Vladimirescu și revoluțiile pașoptiste , unirea a fost facilitata  de un eveniment major  în lume, Razboiul Crimeii  , la sfârșitul căruia elita unionistă românească  a reușit să faca auzită dorința lor  și categoric cea mai bună pentru toti românii : crearea unui stat mai mare , mai populat , mai bogat și nu în ultimul rând mai puternic. Mersul afacerilor din cancelariile europene și mai ales de la Paris  au fost nițel mai încurcate. Intâi s au opus turcii și austriecii , vociferând că de fapt unirea nu e dorința  valahilor sau a moldovenilor ci doar a unor aventurieri. Prin urmare s a decis tot de la Paris alegerea unor divanuri consultative zise Ad hoc din care să facă  parte  boieri , negustori și  țărani.  Cu toții au cerut în 1857 ca sa se faca unirea , chiar cu un domn străin. Imperiul Britanic a sărit atunci de partea otomanilor și a luat poziție ca să fie unire , dar cu doi domni, două armate , doua parlamente și două guverne , ceea ce nu prea semăna a unire. 

Au uitat un singur lucru, ceea ce boierii noștri au speculat, un lucru simplu , că niciunde nu s a consemnat că cei doi domni trebuie să fie și persoane diferite și au replicat în Adunările Elective de la Iași și București  cu o mișcare surpriză alegând la 5 si 24 ianuarie 1859 pe unul dintre ei, vestit atât prin activitatea revoluționară de la 1848 ,dar și printr o demisie răsunatoare ca măsura la unele abuzuri întâmplate pe vremea primelor alegeri la  Divanul Ad hoc din Moldova . Așa că această mutare căreia îi spunem azi inteligentă și inspirată a fost la acel moment mai mult decat riscantă , peste noi putând intra oricând armatele marilor imperii din vecinătate. Din acest motiv mințile românești luminate ale momentului au început o noua luptă diplomatică în Apusul Europei pentru a găsi susținere, iar principele Cuza a mers la curtea sultanului , unde a reușit, cu ceva atenții financiare  și cu argumente, ca în a doua parte a anului 1861să-l determine pe acesta sa recunoască unirea celor doua țărișoare românești într un stat denumit Principatele Unite ale Moldovei și Tării Românești , însă cu o condiție apăsătoare și neliniștitoare. Această unire va fi valabilă doar pe perioada domniei lui Cuza.

Au urmat deschiderea în martie 1862 a Parlamentului unic de la București , noua capitală a țării , o dată cu desființarea Comisiei Centrale de la Focșani , anularea  definitivă în iulie 1962 a graniței ce trecea prin mijlocul orașului nostru , confiscarea averilor mănăstirești în 1863 , legea  rurala în 1864 , instrucțiunea publică , reforma electorala etc etc. Deoarece  domnitorul Cuza a început , dupa 1864, o serie de măsuri considerate tot mai tiranice  , o coaliție zisă în epoca  monstruoasă l- a detronat , iar pentru păstrarea și întărirea unității  națiunii  au hotărât să aducă de urgență un domn străin, cum de altfel se hotărâse încă de pe vremea Divanurilor Ad hoc. Boierii noștri ,in frunte cu bătrânul Brătianu , profitând de noi conflicte europene , cu un Imperiu Austriac aproape învins de Prusia , cu un Imperiu Otoman slăbit , cel Tarist încă nedezmeticit după fostul război conving un personaj dintr o familie princiară a teritoriului de azi al Germaniei de sud vest, Carol de Hohenzollern să accepte tronul acestui stat nou, denumit tot în acel an, 1866, prin Constituție, România. Carol de Hohenzollern cunoscut drept Carol I al României a domnit ca principe și apoi ca rege 48 de ani , iar toți istoricii de ieri si de azi au căzut de acord că  s-a descurcat  bine  în această funcție supremă , plantând chiar și sâmburii Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 . La Consiliul de Coroană din 1914 când s a hotărât neutralitatea țării ,regele  s a opus din toate puterile  acestui lucru, dorind să- și ajute țara natală , dar democratic s -a supus voinței majorității , permițând ca peste doi ani când s a decis  și participarea  României la Marele  Război să putem  intra de partea cui trebuie , când trebuie și mai ales pe  baza unor promisiuni ferme.