George Alexianu – un vrâncean guvernator al Transnistriei
Achitat de ruși ca nevinovat la Odesa, condamnat și executat de români la București.
Personalitate de prim rang în științele juridice și om de stat constructiv, căruia românii i-au rămas datori cu istorisirea adevărului despre el, George Alexianu revine în atenția noastră odată cu bombardarea Odesei de către ruși, ca prim pas spre separatiștii din Tiraspol. În Transnistria moldovenească sunt încartiruiți circa 2000 de soldați ruși, care păzesc unul din cele mai mari depozite de armament din Europa de Est, învechit, dar totuși periculos. La vremea sa, George Alexianu a pacificat o Transnistrie mult mai mare și mai sfârtecată de obuze…
Deși, ca vrâncean, n-avea nicio legătură de sânge cu moldovenii de peste Nistru, ca guvernator al Transnistriei a încercat să repare(și a reușit) ceea ce bolșevicii lui Stalin aruncaseră, în retragere, în aer. A fost trimis să facă ordine într-un teritoriu în care sufletele locuitorilor se năruiseră și fiul unui învățător care își pierduse o mână în Războiul de Independență din 1877 s-a pus pe treabă. Nu l-a interesat politica, nu se atașase de ideologia nicunui partid, slujind fără reproș oamenii, ca ființe ale lui Dumnezeu pe pământ.
De la Străoane, decorat pe frontul de la Mărășești
George (Gheorghe) Alexianu s-a născut la 1 ianuarie 1897 în satul Muncelu, comuna Străoane, fostul județ Putna (Vrancea de astăzi). Comuna se află la 5 km nord-vest de Panciu, zonă bombardată sălbatic în 1917 de bateriile de mare calibru ale germanilor, care, la 30 iulie 1917, au dezlănțuit o puternică ofensivă în direcțiile Panciu și Dealul Muncelu. Pentru a înspăimânta și înfrânge trupele române, nemții au recurs la bombe incendiare și gaze toxice, încălcând astfel legile internaționale ale războiului. La un km de la ieșirea din Străoane se află un monument închinat Ecaterinei Teodoroiu, eroină a neamului nostru, căzută pe aceste plaiuri la 22 august 1917, în luptele pentru alungarea invadatorilor germani. În comună se află și o biserică de lemn construită în secolul XVII, pe fundamentul uneia din secolul XV.
Învățătorul Ion Alexianu, așa invalid de o mână cum era, se ocupa și de admintrația moșiei Muncelu, al cărei proprietar era un boier de origine albaneză. După absolvirea Liceului „Unirea” din Focșani, unul din cele mai bune de la Curbura Carpaților, George Alexianu pleacă, în 1916, la Școala Militară din Dorohoi, la 1 aprilie 1917 devenid sublocotenent. Se distinge în luptele de la Mărășești, fiind decorat cu Medalia „Virtutea Militară”.
„Vulcanii noroioși” ai continentului european interbelic
După numirea lui Adolf Hitler cancelar al Germaniei în ianuarie 1933, cercurile conducătoare de la București încep să înțeleagă că Franța și Marea Britanie nu se vor opune planurilor revizioniste ale Germaniei și alianțele tradiționale cu marile democrații occidentale vor avea de suferit.
La 11-12 martie 1938, trupele hitleriste invadează Austria, realizând alipirea acesteia la Germania. La 29-30 septembrie același an, Germania, Italia, Anglia și Franța semnează la München dezmembrarea Cehoslovaciei, în prima decadă a lui octombrie regiunea sudetă fiind ocupată de Wermacht. La 2 octombrie 1938, Ungaria ocupă regiunile de sud ale Ucrainei subcarpatice și ale Slovaciei. În martie anul următor, Germania ocupă întreaga Cehoslovacie.
În vara anului 1939, relațiile dintre cele două mari puteri revizioniste, URSS și Germania, ajung la apogeu. La 23 august al acestui an se încheie un pact de neagresiune sovieto-german prin care bătrânul continent este împărțit în sfere de influență – Pactul Ribbentrop-Molotov. Articolul 3 al Protocolului adițional secret al acestuia este clar: „În privința Europei de sud-est, puterea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.
La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia din vest, iar la 17 septembrie – URSS din est (să „elibereze” de sub polonezi părțile apusene ale Ucrainei și Belarusului). Marea Britanie și Franța declară război Germaniei naziste, dar nu și Rusiei comuniste, cu guvernul de la Moscova dorind să mențină relații amicale!
La 30 noiembrie 1939 URSS atacă Finlanda, în martie anul următor obținând Karelia Orientală, cu prețul a 126.875 de morți. La 9 aprilie 1940, trupele germane debarcă în Danemarca și Norvegia, la 10 mai invadează Olanda, Belgia și Luxemburgul. La 14 iunie – ocupă Parisul, între 15 și 17 iunie intră pe teritoriul Estoniei, Letoniei și Lituaniei. La 28 iunie 1940, URSS ocupă, în urma unui ultimatum, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. La 30 august, Germania și Italia arbitrează „conflictul” româno-ungar și partea de nord-vest a Transilvaniei este cedată Ungariei („Dictatul de la Viena”). În septembrie pierdem și partea de sud a Dobrogei, ocupată de bulgari. La sfârșitul lui noiembrie, Alsacia și Lorena sunt încorporate Germaniei.
La 22 iunie 1941 este atacată Uniunea Sovietică și trupele germano-române eliberează Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, dar nu se opresc la Nistru, ci merg împreună până la Stalingrad. Faptul că Ion Antonescu n-a vizat doar teritoriile ocupate de ruși în 1940 a fost criticat de toți – oameni politici, istorici, dascăli, militari. Fără să se întrebe vreunul dacă teritoriul dintre Nistru și Bug a fost locuit vreodată de români.
Moldovenii dintre Bug și Nistru mai vechi decât rușii
O sinteză a ceea ce dorim să arătăm în rândurile care urmează a făcut-o regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija într-un articol publicat la Chișinău în 1990: „Toți «eliberatorii» noștri – Imperiul Otoman, Imperiul Austriac, Imperiul Rus – n-au pregetat să ne «elibereze» și de câte o bucată de țară. Iar azi, cei pe care i-am primit altădată în casa noastră – găgăuzii, ce și-au găsit salvare de fanatismul fraților lor musulmani în părțile noastre, rușii, ucrainenii etc., care au ținut calea orașelor de pe malul Nistrului în anii de după război în căutarea unei bucăți de pâine – acum și-ar dori autonomii statale pe pământul atât de ciopârțit al bietei noastre țărișoare. Și unii și alții sunt gata să plece de la noi, dar cu țară cu tot. Ca și cum în secolele trecute aceștia au venit aici cu pământul lor. Pământul pe care doresc să-l desprindă de la trupul Moldovei e plin cu morminte, în care odihnesc moșii și strămoșii noștri. Atât pământul Bugeacului străbun, cât și pământurile de la Nistru și până hăt dincolo de Bug”...
Dintre românii aflați sub ocupație străină, soarta cea mai grea, perpetuată până în zilele noastre, avea să fie cea a celor de peste Prut și Nistru, interesele Moscovei pentru teritoriile din nordul Mării Negre și de la gurile Dunării rămânând neschimbate. Se știe însă că aria de formare a poporului român se întindea în Răsărit până dincolo de Nistru, mărturie stând Valul lui Traian și inscripțiile latine descoperite la Tiraspol, unde romanii avuseseră un castru. Înainte de venirea tătarilor, dincolo de Nistru este atestată în cronicele rusești și grecești Țara bolohovenilor,boloh însemnând voloh, adică valah.
Vechimea moldovenilor pe aceste pământuri e atestată de toponimia moldovenească a târgurilor. Toți călătorii care au traversat până în 1792 spațiul dintre Nistru și Bug vorbesc de localități moldovenești și tătărăști și niciunul de sate ucrainene sau rusești, locurile vizitate fiind considerate o continuare a Moldovei și nu a Rusiei. Când, la mijlocul secolului XVIII, guvernul rus a trimis un cazac în recunoaștere „peste Bug”, acesta a notat în raportul său că în nicio localitate din cele vizitate nu a găsit vreun supus rus și n-a auzit decât vorbă moldovenească și tătărască.
Un fapt edificator este și constituirea, la 12 octombrie 1924, a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești, dincolo de Nistru, care avea 11 raioane și capitala la Balta. Când a aprobat acest lucru, conducerea supremă a partidului comunist bolșevic i-a obligat pe moldovenii transnistreni să sublinieze în documente că frontiera apuseană a noii republici autonome se află pe teritoriul altei țări, adică pe Prut, Basarabia unindu-se cu România în 1918.
Oricât de draconic a fost procesul de rusificare, în 1919, la aproape o sută de ani de la anexare, populația moldovenească era de 66%, ucrainenii și rușii 20% la un loc, iar bulgarii și găgăuzii – 6%.
Activitate științifică și experiență în administrația publică
După terminarea Primului Război Mondial, George Alexianu urmează Facultatea de Drept din București, unde își ia și doctoratul în 1925 cu teza Instituția jurătorilor în vechiul nostru drept. De la 1 octombrie 1928 este profesor suplinitor la Catedra de Drept constituțional comparat a Facultății de Drept din Cernăuți, iar din 1930 – profesor titular.
Paralel cu activitatea didactică, publică o serie de studii și cursuri universitare: Dreptul constituțional (1926), Codul contribuțiilor directe (cu V. Erbiceanu, 1926), Răspunderea puterii publice (1928), Codul învățământului (cu Paul Negulescu și I. I. Dumitrescu, 1929), Curs de drept constituțional (vol. I, 1930), Studii de drept public (1930), Le Statut des fonctionnaires publiques en Roumanie (1933), Roumanie(cu M. Antonescu, 1933), Codul general al României (cu C. Hamangiu, 1937) ș.a.
Este rezident regal al Ținutului Suceava (august 1938 – februarie 1939) și al Ținutului Bucegi (februarie 1939 – septembrie 1940). Pentru activitatea științifică și pentru experiența în domeniul public, devine membru al Institutului Internațional de Științe Administrative de la Bruxelles.
La 19 august 1941, după o condamnare la moarte de către legionari și o tentativă de sinucidere, George Alexianu este numit guvernator civil al Transnistriei, funcție pe care o deține până la 2 februarie 1944.
Teritoriile ocupate de germani și aliații lor după iunie 1941 au fost împărțite în nouă guvernorate (echivalentul fostelor gubernii) conduse de câte un guvernator cu puteri depline asupra regiunii respective. Printre acestea se afla și Transnistria, care cuprindea regiunea dintre Nistru și Bug, reședința fiind la Odesa. La terminarea războiului, Stalin a hotărât ca toți acești nouă guvernatori să fie arestați și condamnați în piețele publice din orașele de reședință pentru faptele lor. Consemnul era simplu: dacă se găsea un singur acuzator de fapte grave, guvernatorul să fie condamnat la moarte prin spânzurătoare. Așa au trecut în lumea de dincolo opt guvernatori, în afară de George Alexianu.
Achitat de comuniștii sovietici, condamnat și executat de români
George Alexianu a fost judecat la Odesa, dar nu s-a găsit nicio persoană care să se plângă de felul în care reprezentantul guvernului român a administrat Transnistria. „Toți cei care s-au oferit ca martori în procesul lui George Alexianu – scrie profesorul universitare Ion Coja într-un articol recent – au avut numai cuvinte de laudă și recunoștință pentru felul în care românul George Alexianu a administrat Transnistria, pentru opera de reconstrucție a obiectivelor distruse de sovietici în vara anului 1941, când s-au retras din Odesa și din Transnistria”.
Foto:Mareșalul Ion Antonescu, George Alexianu, Mihai Antonescu și Constantin (Picky) Vasiliu înaintea execuției
Deși nu făcuse politică, funcția de guvernator al Transnistriei îi este fatală și George Alexianu este arestat, judecat și condamnat la moarte la 17 martie 1946 de „Tribunalul poporului” înființat de autoritățile comuniste instalate de sovietici. Considerându-se nevinovat, solicită clemență Regelui Mihai, dar nu primește comutarea pedepsei în închisoare pe viață. Acuzat de „trădare de țară” și „crime de război”, este executat la 1 iunie 1946 în curtea închisorii Jilava, împreună cu Mareșalul Ion Antonescu (care nu ceruse comutarea pedepsei), fostul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu și Constantin (Picky) Vasiliu (și acesta cu origini vrâncene).
O distinsă personalitate juridică, recunoscută ca atare și peste hotare, este astfel exterminată fizic la nici 50 de ani, fără ca cineva să fi demonstrat până acum amestecul direct al Moscovei. Comuniștii români se dovediseră mai catolici decât Papa. Și ceea ce este trist, vrâncenii n-au pomenit nimic despre George Alexianu la împlinirea celor 125 de ani de la naștere la 1 ianuarie anul acesta...
Profesor Valeriu Anghel
.jpg)
