Foto | Vasile Chilian, eroul tot mai uitat al județului nostru
Mai ales că anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la nașterea acestui mare vrâncean, iar nu multă lume s-a preocupat să-i închine un gând, o amintire sau ceva asemănător.
Aflam din studiile și lucrările dedicate lui, dintre care cea mai cuprinzătoare aparține lui Vasile Țiroiu S-au împlinit 130 de ani de la nașterea marelui ,,om de stat” vrâncean, Vasile I. Țiroiu, că, de mic copil, a vădit deosebite însușiri bune. A învățat cele cinci clase primare la școala din Vidra, cea dintâi școala rurală din județul Putna, clădită în 1858 cu cheltuiala obștilor din toată Vrancea. La 21 de ani s-a încorporat în contingentul 1896 și a făcut stagiul militar la unitatea de călărași cu schimbul, unitate în care erau înrolați feciori de oameni cu stare, care puteau să-și cumpere ei înșiși calul și harnașamentul. Era un tânăr cu figura mai mult decât chipeșă, înalt, zvelt, robust. Avea o inteligență sclipitoare, o voință și o putere de muncă excepționale. De pe urma părinților săi, Toma și Floarea, a rămas o însemnată avere, alcătuită din câteva zeci de pogoane de vie, arătură și livadă, o moară și câteva hectare de pădure pe coasta Măgurii. Dar acesta vroia mai mult, pentru puterea de muncă și spiritul său de inițiativă. Așa că s-a făcut antreprenor tehnic și a început să construiască, cu oamenii lui, terasamente, șosele, poduri, rigole, ziduri de susținere. Mai furniza fân pentru regimentele din Focșani, lemne de foc, colecta produsele vrâncenilor: prune afumate, brânzeturi, nuci, lână și vite. Era harnic, priceput, destoinic și corect, dar și om de viață, vesel și comunicativ. La casa lui din Burca ajungeau numeroși oameni importanți din Focșani, județ sau din întreaga țară, care călătoreau în munții Vrancei pentru vânătoare sau alte curiozități.
Dar a venit momentul intrării României în război, 15 august 1916. Cei doi ani de neutralitate îl ajutaseră enorm pe Chilian să-și sporească averea. Făcuse drumuri, aprovizionase trupele, așa că deși putea fi încorporat a fost lăsat, mai departe, neînrolat. Ca să continue și să desăvârșeasca lucrările pentru armată. După campania noastră victorioasă în Ardeal a venit și replica dușmanului. Care ne-a împins, spre sfârșitul lui 1916, până la porțile Moldovei. Vasile Chilian, cu toată istețimea și priceperea sa, s-a simțit copleșit de amploarea evenimentelor nefavorabile României și lui însuși. Așa că a privit cu mâhnire cum ultimele trupe românești au părăsit satul Burca. Nu știa ce să facă, deși comandantul unității din zonă i-ar fi zis: „Eu cred că ar fi mai bine să încarci imediat o căruță și să mergi cu noi. De ce să nu te pui în siguranță? Mergeți sănătoși domnule căpitan c-om vedea ce e de făcut!” Și a rămas încremenit, pe loc, înconjurat de alți săteni. Dar și-a spus că el, ca vrâncean, nu va pleca niciodată de aici. După ce a trecut și ultimul sodat spre Moldova au urmat câteva zile de liniște, când nu a mai circulat nimeni, nici român, nici dușman. Dar în dimineața zilei de 25 decembrie 1916 (de Crăciun) infanteriștii germani au împânzit satul, trăgând focuri la întâmplare și întinzând fire de telegraf, săpând tranșee și adăposturi individuale. Intrau în casele oamenilor, fără să întrebe, aprindeau focul în sobe, tăiau păsări, porci, viței. Iar în casa lui Chilian au instalat o popotă ofițerească. Se înlocuiau des cu cei din tranșee. Care veneau, mâncau, se încălzeau și se intorceau din nou la locul lor. Bărbații din sat priveau fără niciun gest. Numai femeile plângeau în hohote înnăbușite, văzând cum nemții le cară toate cele de prin case pentru a le folosi la tranșee.
Chilian și nevasta lui au stat așa vreo trei zile, așteptând ca nemții să treacă dincolo de Putna și să-i lase în teritoriul ocupat, dar măcar în liniște. Numai că aceștia încremeniseră pe această linie. A patra zi de ocupație un tălmaci le-a comunicat că în trei zile trebuie să părăsească satul. Cu greu sătenii au înțeles abia când tălmaciul le-a mai zis o dată porunca nemților. Și Chilian cu ai săi s-au pregătit de plecare. Iar în căruța la care a mai putut să înjuge doar un bou a părasit localitatea. Dar parcă îi părea rău după gospodăria lui cea mare și frumoasă și deși ceilalți îl îndemnau să se refugieze la distanță, prin Nereju sau Păulești, Chilian s-a hotărât să rămână în apropiere. Si așa s-a oprit la Tichiriș, la vreo 3 km depărtare, la un prieten. Regimul trupelor de ocupație față de populația evacuată a devenit, brusc, aspru. Toți cei recenzați, ca fără ocupație, trebuiau în curând scoși la muncă forțată pentru nevoile armatelor străine. Dar Chilian nu a acceptat acest lucru. Adică să fie el bătaia de joc a nemților! Așa că s-a gândit cum să-și găsească o ocupație acceptată de ocupant. A aflat că în satul Colacu e o moară degradată, pe care a cumpărat-o, a reparat-o și pus-o în funcțiune. A început să macine pentru oricine, cu bani sau fără. Era mulțumit că avea o ocupație ca să nu fie scos cu forța la muncă, mai ales că acuma măcina și pentru nemți. Venea un neamț mai în vârstă, cu căruța plină de saci, pe care Chilian îi măcina pe tăcute, cu ură în priviri, pe acest dușman care-l lăsase fără toată agoniseala. Și de câte ori nu vruse să-i crape capul cu toporul de lângă ușă! Dar se abținu și se gândi că mai bine ar fi să intre în vorbă cu el, să cinstească o țuică și să stea de vorbă despre armata germană. Și să afle: cât va sta aici? Unde sunt munițiile? Unde sunt caii? Unde sunt comandanții? Neamțul vorbea câte știa și Chilian asculta! Și a rămas Chilian la moara asta toată iarna până a venit primăvara lui 1917. Frontul se stabilizase aici, pe apa Putnei, iar viața românilor devenise tot mai grea. Nu se mai găsea nimic.
Pe la sfârșitul lui martie a venit la Chilian, la moara unde locuia, prietenul său Radu Macovei, învățator de meserie. Acesta era mâhnit că nu putuse intra în Vidra să-și vadă locul său natal. Și au depănat seara, la o țuică, multe din întâmplările acelor zile. Și peste alte câteva zile, dupa ce Radu Macovei a mers prin toate satele din regiunea ocupată, pe la neamuri, a venit din nou la Chilian, târziu în noapte, într-o odaie, cu lampa mică și perdelele trase cu grijă. Aici a spus, în șoaptă că venirea lui în aceste locuri ar avea și alt rost: cum că pe lângă schitul Gavanu, deci în zona ocupată, ar fi sute de militari români, ascunși sau închiși în lagăre, care au rămas în zona inamică din diferite motive. Toți ar vrea să treacă în Moldova, la unitățile lor și să lupte mai departe. Și a continuat Macovei cu glas și mai încet: „Oare nu puteți voi găsi o cale să-i treceți pe ascuns? Mai ales că pe linia frontului nu o sta neamț lângă neamț.” O propunere cumplită le dezvăluise Macovei! Să acționeze în plin pericol pentru o operație clandestină! Chilian și alții din micul grup părtaș la propunere au rămas să se gândească și au acceptat să facă treaba asta, de trecere camuflată printre liniile dușmanului, a soldaților români. O dată, să vadă cât și dacă se poate. Dar după ce a acceptat, Chilian a căzut pe gânduri. O fi bine ce a promis?! Poate că nu, dar promisiunea lui era literă de lege! Și a așteptat până ce au venit vreo șapte militari români la el. Cu care a făcut prima trecere prin apa Putnei, după ce au pregătit-o cu minuțiozitate. Iar acțiunea a reușit pe deplin. Chiar dacă, până au primit confirmarea (șapte salve de tun trase din partea neocupată, una pentru fiecare om ) „nu au pus geană pe geană!”
După această primă etapă periculoasă au prins curaj și au ajutat și mai mulți fugari să treacă în Moldova liberă, după ce înainte îi găzduiau, îi ocroteau, îi hrăneau. Dar Chilian parcă prevestea zile negre! Fugarii erau tot mai mulți, rețeaua de ajutor tot mai întinsă și numeroasă, măsurile de prevedere mai puțin respectate. Așa că oricând dușmanul putea prinde veste că el, Chilian, e cel care ajută pe toată lumea care vrea să treacă dincolo. Și că ajuta oameni era cel mai puțin periculos lucru .Mai grav era că el trimitea printr-un fugar și un bilet cu multe informații aflate de la neamțul care venea la moară la măcinat. În care trecea mișcările unităților nemțești, mijloacele de aprovizionare a inamicului, amplasarea bateriilor din Măgura Odobeștilor, numele unităților și comandanților. Și acea zi cumplită a venit, într- o noapte de mai! Când a ajuns la Chilian un grup mai mare care se grăbea să treacă dincolo. Și trecerea s-a pregătit sumar, dar de reușit nu a mai reușit, salvele de tun, pentru fiecare om ajuns dincolo, nemaiauzindu-se! Chilian a înțeles că totul s-a prăbușit. Și după ancheta desfășurată discret de dușman s-a ajuns la grupul de bază care ajuta refugiații. Chilian și ceilalți au fost ridicați în noaptea de 24 mai, duși la Focșani, închisi, numărul celor privați de libertate ridicându-se la 200 de vrânceni.
A început procesul foarte atent urmărit de presa germană și o dată cu lupta de la Mărășești s-a dat sentința: condamnarea la moarte a lui Vasile Chilian și a încă patru complici. Și la ani grei de închisoare ceilalți implicați în acțiune. Pedepse acordate de Curtea Marțială Germană care a susținut că „din pricina lui Chilian și a informațiilor transmise și-au pierdut viața foarte mulți soldați germani buni.”
Data executării a fost fixată pentru ziua următoare când, după două salve trase de pluton, au căzut cei cinci, ultimul prăbușit fiind Chilian. Iar Vasile Țiroiu își încheie materialul scris în urmă cu mult timp astfel: „Asemeni unor stejari loviți năpraznic de trăznet, cei cinci vrânceni care luptaseră pentru viața altora, uitând-o pe a lor, zăceau acum la pământ, fără viață, dar cu ochii încă deschisi ca și cum ar fi privit soarele ”.
În cinstea lor, tot Vasile Țiroiu s-a străduit ca în anul 1936 să fie ridicat un monument de veșnică amintire la Căliman, fost sat al comunei Vidra, cuprinzand mesajul din fotografia alăturată.
Mai mult chiar, pentru noi, focșănenii, Chilian nu a fost doar un erou. A fost și locuitorul orașului nostru, în anumite perioade de timp, deoarece pe strada Ovidenia din cartierul Tăbăcari, la nr 5, a locuit mulți ani cu soția sa cea curajoasă, Clemansa. Iar casa poate fi văzută și azi, conform mărturiei foto recente, dar și într-o plimbare prin zona respectivă.
lorin Marian Dîrdală, documentarist la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Citiți și:In Memoriam | Grupul Chilian, format din patru eroi din Vrancea şi unul din Piatra Neamţ;
Mai există sau nu mai există strada Vasile Chilian ?;
Vasile T. Chilian, un țăran martir
