Așadar, noi cercetări au condus la aflarea unor aspecte interesante din urmă cu un secol, când în două dosare ce s-au judecat la Judecătoria Mixtă Tg- Secuiesc nr.1095/1928 și Tribunalul Trei Scaune nr.1708/1931, vrâncenii au depus și o plângere tulburătoare cu privire la oful lor din ultimele sute de ani, de când limita de graniță cu vecinii de la apus a fost de nenumărate ori disputată și încălcată.

Iată câteva secvențe din respectiva jalbă, puțin spus sfâșietoare:

„–Subsemnații locuitori din diferitele sate răzășești ale istoricei regiuni Vrancea de la județ Putna, văzând că, comisiunea județeană instituită în baza Legii administrative din 1929, ocupându-se de delimitarea județului Putna (parțial Vrancea de azi) a fixat hotarele în partea vestică, adică spre județul Trei Scaune (azi Covasna) prin fosta linie de frontieră cu Austro-Ungaria, linie ce merge pe creasta munților pe unde a fost din cele mai vechi vremuri, cum arată documentul de la domnul Grigore Ghica Bătranul din 20 ianuarie 1736, care a statornicit hotarul dintre Vrancea și Țara Ungurească, după mărturia lui Miron Dima, vornicul de Vrancea, ce a fost la hotarele vechi și generalul Veil din Sibiu, ca să constate pe unde se afla tot și pe unde au stat din vechime, ca așa să rămâie și anume prin creasta munților, de sub care începe curgerea apelor, deoparte și de alta lor, lucru ce vecinii maghiari, aduși ca grăniceri în aceste părți de împărăteasa Austriei Maria Tereza, pentru ca românii, de o parte si de alta a Carpaților să nu poată fraterniza între dânșii, profitând de situația grea în care se găseau Principatele Muntenia și Moldova, date în exploatare de Turci, ce le aveau sub a lor suzeranitate, fanarioților, au tot împins hotarele la vale, fiind favorizați si de diversele victorii câștigate de Austria asupra Turciei, după care aceasta, fiind îndatorată a restitui pagubele de război se achita retrocedând părți din trupul Moldovei, cum de exemplu a cedat Bucovina în 1775, creasta Carpaților în 1791, prin tractatul de la Șiștov, precum și Basarabia în 1812 către Rusia.

Poate dacă în vremurile acelea, vrâncenii nu erau încurcați într-un mare proces cu vistiernicul Iordache Rosetti Roznovanu, care căpătând uric de danie pe moșia lor răzășească, Vrancea, a căutat să-i robească, lucru de care dânșii cu mari jertfe au scăpat, judecându-se șapte ani în divan, la Iași, pentru că nu se lăsau a li se cotropi hotarele strămoșești. 

Vrând Dumnezeu să treacă și răsmerița Fanarioților și obijduirea Rosnovanului și să se ivească oarecum zorile unor vremuri noi, de repararea nedreptăților trecutului, moșii și părinții noștri, răsuflând mai în voie au alergat să-și caute dreptatea încălcată de unguri și au adus în 1836 pe inginerul neamț Leon von Braun care le-a ridicat un plan horograficesc, artistic lucrat, asupra moșiei lor Vrancea și din care se vede cât teritoriu a răpit Austro-Ungaria de la districtul Putna, pe distanță, în lungime de 20000 de stânjeni, cât ține partea județului nostru spre menționata monarhie și anume aproape 40 de km, iar în adâncime, pe o distanță variind între 500 de stânjeni și 3250 de stânjeni. 

După ce și-au ridicat planul, vrâncenii au încercat să-și recapete stăpânirea avută pe creasta munților, dar n-au putut, ei fiind locuitori ai unui stat mic, pe câtă vreme ungurii, ai unei mari împărății. Mai târziu, în 1864, instituindu-se paza frontierei, prin armată anume recrutată, cu denumirea de grăniceri, s-au înființat pe graniță 10 pichete, pentru adăpostirea soldaților de pază. Pe linia acestor pichete, care și ca teritoriu și ca proprietate privată, cădeau la Moldova au păzit grănicerii români până la 1888, când s-a mutat granița și mai la vale de cum a fost fixată prin tratatul de la Șiștov -1791.

Mutarea graniței la vale, în anul 1888 a dat naștere la aprinse discuțiuni, atât în cameră cât și în senatul de atunci. Iată ce zicea Mihail Kogălniceanu în sedința camerei de la 16 decembrie 1887:

„Dar acum trebuie să ni se dea timp ca să studiem această chestiune, căci este vorba de apărarea pământurilor asupra cărora Miron Costin zicea că este frământat cu sângele strămoșilor noștri și nu ne este permis să tratăm chestiunea cu usurință. Alții au luat de la noi, noi n-am luat de la nimeni. Nu ne trebuie să luăm, dar nici nu trebuie să dăm.” 

Cu toate aceste protestări legitime, convenția de delimitare s-a votat și pus în aplicare, dând naștere la numeroase și serioase litigii între comunele de dincoace si de dincolo de linia arbitrară de frontieră, de la 1888, fiindcă transilvănenii, profitând de faptul că statul, ai cărui supuși erau, era mai puternic, rectificându-și granița în folosul lor, din motive strategice, le-a dat indirect sprijin să pună stăpânire pe proprietățile celor de dincoace, rămase în partea aceea, cum de pildă s-a petrecut cu răzăsii de Tulnici, cărora li s-a răpit muntele Piciorul Paltinului și cu răzăsii de Bârsești, cărora de asemenea li s-a răsluit o parte din muntele Goru, munți în bună și dreaptă stăpânire a acestora, numiți aici.

Protocolul din 1887 glăsuia despre opunerea delegaților români, din comisia de delimitarea frontierei la schimbarea hotarelor pe care dânșii le-au constatat la teren, fiind mult mai sus de punctele prin care li se cerea să o primească. Aceștia au susținut ca linie de hotar pe cea de pe creasta munților care fusese statornicită din vechime și pe care a recunoscut-o și comisia mixtă austro-română din 1736 ce o arăta și hrisovul lui Grigore Ghica Bătrânu alcătuită dinspre partea vrâncenească, din Miron Dima etc., iar din partea Ungariei de generalul Veil din Sibiu, fiindcă prin delimitarea frontierei, Austro-Ungaria urmărea un dublu scop, anume unul de a pune stăpânire pe toate punctele strategice ale României, pentru ca aceasta să se găsească totdeauna în condițiuni inferioare, fie de defensivă, când va fi atacată, fie de ofensivă, când împrejurările o vor forța să-și revendice drepturile sale istorice și al doilea de a da posibilitate locuitorilor unguri din vecinatatea graniței, în special celor din județul Trei Scaune și Ciucului să se întărească prin luarea în stăpânire a pământului cotropit de la Regat.

De aceea, comisiunea austro-ungară a cerut, în înțelegere cu anumiți bogătași unguri, cărora li se bătea gușa la pădurile seculare de dincoace de frontieră, după ce forțau pe comisarii români să recunoască ca linie de frontieră linia arbitrară impusă de ei, ca fiind cea stabilită prin tratatul de la Șistov, iar pentru ceea ce nu puteau îngloba la teritoriul statului lor Austro-Ungar să poată intra în folosința numiților acaparatori de păduri, întocmeau protocoale aparte denumite anexe în care prevedeau terenurile litigioase arătând în ele, că linia veche de hotar, după convenții și tratate era și mai la vale decât cea pe care o trasau acum, adică era mai înspre vechiul Regat, aceasta se înțelege, cu intenția de a pune la îndemâna cotropitorilor unguri temeiuri pe baza cărora să poată face în urmă noi răsluiri din proprietățile răzășești ale vrâncenilor.

Iar pentru a masca șiretlicul lor printr-o formulă juridică care să apară ca principiu echitabil de drept public internațional, menit a deruta spiritul revoltat al răzeșilor, spoliați de proprietățile lor rămase moștenire de la înaintași ce le-au lăsat în stăpânire, comisarii ambelor state au căzut de acord că între articolele convenției să se introducă și următorul articol cu denumirea „Drepturile de proprietate și de posesie”.

De la sine se înțelege ca prin prezenta convenție, proprietarii acelor imobile care trec de la țara lor la țara vecină, nu vor fi împiedicați în exercitarea drepturilor lor, putând dispune de ele în mod absolut liber. O asemenea clauză în teorie este admirabilă pe câtă vreme în practică devine inoperantă, căci atunci când te găsești în hotar cu un vecin lacom și hrăpăreț, mai ales și mai puternic decât tine, cum a fost cazul cu Austro-Ungaria, atunci îți piere pofta de exercitarea dreptului de stăpânirea proprietății ce eventual ai avea-o și peste hotar, în țara lor, căci cum ai putea să te bucuri de protecția statului care îi încurajează în pornirile lor cotropitoare (..). Cum se vede, cu inserarea in corpul convenției a principiului de drept civil international, anume că dreptul de proprietate și exercitarea posesiei asupra lui întru nimic nu este știrbit prin faptul trecerii unei porțiuni de pământ de-a supușilor unui stat, la alt stat, nu s-a țintit la altceva decât la prelungirea sistemului de cotropire a pământului supușilor statului român spre a trece la cel al statului ungar pentru a lor folosință.

Când așa stau lucrurile, când și cel mai elementar simț de dreptate cere ca atunci când doi vecini s-ajung cu stăpânirea la o apă mare sau la un munte, mijlocul apei și creasta muntelui să le fie hotar despărțitor al proprietăților lor, dar Austro-Ungaria, ca mare împărăție, urmărind desființarea României ca stat, din motive strategice, mereu a împins linia de frontieră de pe înalțimele Carpaților spre poalele lor și spre cursul apelor ce curg la vale catre vechiul Regat-ultima încercare fiind în mai 1918, prin impunerea păcii de la Buftea, care de ar fi rămas definitivă și deci executorie, ar fi însemnat să ni se răpească aproape întreaga regiune a munților-când documente din cele mai vechi vremuri arată că granița dispre Austro-Ungaria era pe creasta munților de sub care începe scurgerea apelor într-o parte și în alta (.....) Dar acum (1929) când s-au ivit pe firmamentul lumii zorile unor vremuri de repararea tuturor abuzurilor, samavolniciilor, cotropirilor și învăluirilor dezlănțuite asupra celor mici din partea celor mari, nelegiuiți , să se restatornicească adevărul, așa cum arată istoria că au slujit lui, cei ce s-au încrezut în biruința lui, și prin urmare să se retragă limitele județelor României la vechile hotare, fiind aceasta dovadă cea mai învederată a spiritului de prevedere a conducătorilor statului nostru românesc de a face să se altoiasca în sufletul tuturor celor ce viețuiesc în această țară simțirea dragostei de moșia lor strămoșească, că adică ea este împărțită teritorialicește astfel cum au apucat a crede ei după istorie că s-au născut hotarele și nu cum le-au tot modificat statele mai tari în dauna celor celor mai slabi (.......).terminând, vă rugăm,(...), ca pe un părinte al dreptății să aveți bunătate a examina cu imparțialitate această cerere a noastră și găsind-o întemeiată să dispuneți ca limita județului Putna dinspre județul Trei Scaune să fie prin creasta Munților Carpați.”

Dar cu toată tăria ei, la vechile instanțe ale României Mari, în cele cele două dosare de judecată menționate mai sus, plângerea derulată mai sus nu a avut câștig de cauză, hotarul dinspre vest rămânând pe cursul superior al râului Putna.

Însă, având ca bază Legea Administrativă din 1968, în ultimii 20 de ani, adică după aplicarea Legii 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate și după sentința pronunțată la judecata de la Tribunalul Constanța, în 2006, frontiera județului Vrancea dinspre apus a ajuns și a rămas, in sfârșit, pe crestele Carpaților, trecând peste vârfurile Lepșa, Mușat, Lăcăuți, Goru,Giurgiu, Mușa Mare. Astfel, recent și în câțiva ani, au fost reparate sute de veacuri de chinuri și nedreptăți.

Pentru prima dată, Munții Vrancei au fost împărțiți asa cum erau stăpâniți încă din zorii Evului mediu românesc sau și mai bine zis, din vremuri străvechi, iar mocanii de acolo pot afirma, în prezent, cu toată tăria că sunt multumiți pe deplin! Dar rămâne (valabilă pentru viitor) totuși întrebarea: oare cei de peste munți sunt tot la fel de mulțumiți? 

Citiți în documentul atașat în format PDF studiul amănunțit al muzeografului și profesorului Ionuț Iliescu, intitulat.”Contribuții privind luptele pentru apărarea Munților Vrancei”

Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale

Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea