Un edificiu uluitor care, din păcate, a fost construit atât de ferit, ca o perlă ascunsă într-o scoică pe fundul mării. Nu este, însă, vina nimănui. Proprietarul care a înălțat-o, pe lângă faptul că a cumpărat un teren care dispune de lărgime abia la mare distanță de strada pe care se află situat cu adresa poștală, s-a bucurat și de faptul că va beneficia astfel de mai multă liniște și confort. Juridic, se pare că este vorba despre o proprietate mai mare care s-a divizat în urma unui dosar de succesiune, în timpurile vechi, astfel încât moștenitorul din spate a obținut un spațiu mai larg, dar până la stradă doar o îngustă cale de acces. Până la urmă nu contează cum și cine a hotărât respectiva dispunere teritorială. Contează mai mult că în anul 1915 un focșănean de 35 ani pe nume Alexandru Rădulescu, născut în anul 1880, fiul unui tăbăcar simplu și al unei casnice, a decis să facă în Focsani, pe lângă această casă monumentală, care să-i servească de domiciliu și un laborator farmaceutic amenajat tot în această clădire superbă. 

Afacerea sa era mai veche, încă din anul 1913 i se recunoscuse de către Tribunalul județean marca și ocupația de farmacist cu emblema Billa, precum și dreptul de a-și exercita meseria fără nicio opreliște, direcție pe care A. Rădulescu a urmat-o fără reținere.

Dintr-o cercetare sumară, rezultă că după studiile de specialitate a urmat o perioadă de practică în farmacia fraților Remer din Focșani. Unul dintre aceștia era căsătorit cu sora arhitectului Mincu și mătușa marelui romancier Duiliu Zamfirescu. Farmacia Remer se găsea pe strada Mare a Unirii la nr. 72, unde în prezent se află cinematograful Balada. Aici s-a perfecționat Rădulescu, după care și-a deschis propria afacere, inițial tot aici, apoi la nr. 92, pe aceeași stradă și tot așa mai departe a rămas cu magazinul de profil pe această arteră, intens circulată de focșăneni, aspect care avea, bineînțeles, o mare influentă în cifra de afaceri a distinsului proprietar. Numele de marketing al respectivului stabiliment era Minerva, zeița înțelepciunii în mitologia greacă și cu toate că era un nume puțin nepotivit cu domeniul de activitate ce se desfășura între pereții farmaciei, cu siguranță avea, însă, mare rezonanță la clienții care nu cunoșteau toate amănuntele din istoria Greciei antice. Pe lângă așa zisa vitrină din strada Mare a Unirii, farmacistul nostru, în anul 1915, cu suficienți bani în pungă a decis că trebuie să-și  respecte noul său statut în mica, dar pretențioasa comunitate a târgului nostru de odinioară. Așa că a ridicat clădirea deosebită din strada pe atunci denumită Sf. Nicolae Stroe, nume preluat de la biserica din apropiere, unde se pot admira, în incinta sa, două munamete (monumente) funerare, dintre care unul este ridicat în cinstea și amintirea negustorului unionist George (Gheorghe) Ilie, starostele (șeful) acestei bresle din Focșanii Moldovei.

Și-a comandat planurile construcției cu multă atenție și în cel mai scurt timp, până la intrarea României în Primul Război Mondial (august 1916), edificiul a fost prezentat în vederea efectuării recepției preliminare. Farmacistul se grăbea să se mute aici, i se născuse de câțiva ani și copilul botezat tot Alexandru Rădulescu. Munca seniorului Rădulescu a continuat fără încetare, dar spre sfârșitul vieții (a decedat în anul 1937 la  57 de ani), afacerea a fost preluată din mers de juniorul cu același nume, așa că moartea bătrânului farmacist a trecut pentru focșăneni și pentru clienți aproape nebăgată în seamă. Mai departe firma a desfășurat aceeași activitate de succes, chiar și în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, dar după instalarea la putere a tovarășilor comuniști, treburile nu doar că s-au complicat, ci au devenit de-a dreptul dramatice. 

Astfel, ca urmare a decretului 134 din 1949, s-au confiscat toate aceste stabilimente farmaceutice, iar ca pălăvrageală specifică regimului de democrație populară, s-a specificat în conținutul respectivului act normativ că proprietarii de farmacii naționalizate vor fi despăgubiți, dacă vor demostra că nu au desfășurat respectivele afaceri pentru îmbogătirea lor și a familiilor lor. Un paragraf sec care lăsa loc nu doar la multe interpretări, ci și la multe abuzuri, așa că este aproape sigur că proprietarul Alexandru Rădulescu, pe lângă faptul că nu a primit vreun ban pentru casa și tot instrumentarul farmaceutic ce l-a deținut în clădire, să fi făcut și un pic de muncă de reeducare la grandioasele proiecte socialiste pe care politica PMR le avea în calcul pentru bunăstarea țării, precum de exemplu canalul Midia Năvodari, săpat la mână de zecile de mii de nefericiți condamnați de funcționarii vremii atinși de flama dreptății proletare.

În fine casa Rădulescu, confiscată de stat și dată în administrarea I G O, a fost închiriată la diverse persoane, până în vremuri mai noi când, probabil, a fost retrocedată celui îndreptățit. Din acest moment datele recente sunt nițel mai cețoase chiar și decât hârtiile din vechime, așa că cel mai indicat ar fi sa lăsăm pe cei în cunoștință de cauză să ne prezinte evoluția edificiului pentru ultimele două decenii.

Sigur este faptul că de vreo 10 ani a început a servi pentru sediul Bibliotecii noastre județene, găzduind sala de lectură pentru adulți intitulată Ion Diaconu, în amintirea marelui profesor focșănean care va rămâne în istoria acestor ținuturi și a literaturii de specialitate ca cel mai  mare cunoscător de etnografie și folclor autentic vrâncenesc, produs unicat la cumpăna regiunilor moldo-muntenești. Iar ca o paranteză, poate că ar fi cel mai potrivit ca vasta operă și bibliotecă a savantului să fie depuse tot în acest loc deosebit, întregind în mod simbolic dovada de recunoștință pe care județul nostru trebuie să o poarte veșnic acestui ilustru fiu al său.