Pe urmele istoriei

FOTO | Focșani și 162 de ani de la Unirea Principatelor 

Florin Marian Dîrdală
26 ian 2021 2823 vizualizări

S-a mai scurs pentru Focșani un an de la Unirea Principatelor - sau cum vor să-i zică istoricii și cam toată lumea - anume Mica Unire. Pe lângă faptul că nu a fost deloc mică, ea rezultând într-un context european amplu și în niște împrejurări naționale de o însemnătate deosebită, această Unire din urmă cu 162 de ani a reprezentat pentru orice român de ieri și de azi reperul cel mai de seamă de la care România se revendică pentru totdeauna ca stat și țară. 

De aici au pornit o sumedenie de analize, una mai consistentă decât alta și cine este în mod deosebit curios poate consulta părerile unor specialiști de renume fie prin vasta bibliotecă națională, fie prin imensul ocean de informații oferit de către rețeaua globală a internetului. 

Dar să revenim la micul nostru colț de lume, anume Focșaniul, care a trăit în acele timpuri momente fără precedent, cum nu a întâlnit niciodată în trecutul său și cum probabil nu  va mai avea parte vreodată nici în viitor. Focșaniul a fost la acea vreme focarul care a legat ideile a numeroși români despre ce va fi să însemne această Unire. Un oraș care a stat despărțit sute de ani cu o bucată în Moldova și alta în Valahia a demonstrat mai mult decât orice alt teritoriu românesc că legăturile dintre frații de o parte și de alta a Milcovului sunt vii și de neoprit în ciuda tuturor vămilor și pichetelor de graniță care pe atunci marcau și verificau schimburile dintre cele două provincii românești aflate  sub suzeranitatea Porții otomane. 

De asemenea, personaje importante ale acelor timpuri au susținut că Focșanii trebuie să devină capitala celor două provincii unite și acest lucru a aprins imaginația focșănenilor până la maxim, care au crezut din toată inima lor că așa se va întâmpla. S-au amăgit astfel frumos, pentru că indiferent de ce au dorit și ar putea gândi oricine din prezent, Focșaniul nu a fost și nu este locul de unde sa fie reglată ora exactă a României. Nici măcar Iașiul nu a putut să reprezinte la vremea respectivă o astfel de posibilitate, însuși marele Mihail Kogălniceanu (moldovean înfocat și îndrăgostit de Iași) declarând la ședințele Comisiei Centrale de la Focșani (primul nostru parlament național) că doar Bucureștiul deține amplasamentul potrivit, infrastructura necesară și toate instituțiile adecvate pentru a coordona tânărul stat apărut pe harta bătrânului continent al Europei. În plus, chiar și Imperiul Otoman, care ne era stăpân, a concluzionat că Bucureștiul trebuie să fie capitala noastră și nu o altă localitate, așa că nu a mai putut nimeni adăuga nimic la acest ultimatum. Înalta Poartă dorea ca centrul noului stat să fie cât mai aproape de Imperiul sultanilor, așa că nu putea accepta zonele mai îndepărtate de ei și mai apropiate de Imperiul țarist, dușmanul de moarte al adepților lui Mahomed. 

Cu toate că Focșaniul nu s-a ales cu marea cinste de a deveni capitala României, a rămas în istoria națională cu frumoasa poveste că la un moment dat a fost în cărți și pentru un astfel de rol. Dar atât despre visul focșănenilor de a fi centrul României și să vedem cum se prezentau pe atunci aceste târguri ale Focșanilor din Muntenia și Moldova, care cu toate că se aflau în două provincii diferite, semănau ca două picături de apă. 

Deci vechii focșăneni, fie că treceau, fie că nu treceau peste brațul adânc și îngust al râului MIlcov, puteau circula la treburile lor zilnice pe străzi precum Gregoriană, care azi ar corespunde cu Bulevardul Gării, sau pe strada Cap Bun, aceasta fiind denumită după părintele marelui nostru filantrop, Maior Gh Pastia. Se puteau deplasa către fosta piațetă, care până acum un deceniu a adăpostit Autogara orașului, pe vremuri zisă piața Stirbey, pe străzi ca Lemnăriei sau Fânăriei. Nu aveau cum să ocolească nici o arteră importantă precum strada Ghergheasa, azi Unirea Principatelor, sau chiar strada Kesat în prezent dispărută, situată în apropiere de actualul Consiliu Județean. Mai departe exista și strada Arestului pe traseul str. Moldova de azi, nume care provenea de la stabilimentul select ce se afla acolo.

Strada Ștefan cel Mare avea o denumire cel puțin exotică. I se spunea strada Hanamoglu! La fel și strada Brăilei de azi, fosta 23 august, se intitula în vremea Unirii, Ulița Sârbească. Strada Stroe curgea pe lângă biserica cu același nume de pe contemporana arteră Duiliu Zamfirescu, la fel și strada Sfântul George se afla situată lângă Biserica Sf. Gheorghe de pe B-dul Independenței și ar corespunde aproximativ cu strada Aurora din prezent. Strada Stamatinești era poziționată evident lângă biserica ctitorită de boierii cu același nume. Bulevardul Sfântul Ioan corespundea cu Dimitrie Cantemir de azi, strada Franceză se identifica cu o porțiune din strada Argeș. Strada Mărculești se suprapunea peste Bucegii din prezent, strada Clubului mergea pe partea de început a lui Cezar Bolliac, strada Ovreiască coresponda cu strada Oituz, la fel și strada Sinagogei, azi disparută, s-ar fi aflat în perimetrul parcării din spatele magazinului Milcov.

Comisia Centrală a primit această denumire chiar în lunile imediat următoare Unirii și nu și-a mai schimbat niciodată titulatura. În fine, Calea Națională de altădată se poziționa pe Cuza Vodă de azi și pe partea de sud a Bulevardului Unirii și s-a denumit astfel chiar după acele momente extraordinare în cinstea marelui nostru domnitor Alexandru Ioan Cuza care pe 5 februarie 1859 a urmat întocmai traseul ei în drum spre București, nu înainte de a juca, alături de focșăneni, Hora Unirii la

„podul de chiatră

și a-i împăca, în fața Muzeului Unirii, cel de azi, pe cei doi grăniceri români, unul valah și altul moldovean, cu vorbele:

„De acum puteți să mergeți acasă! Unirea s-a făcut!”

În ceea ce privește acest spațiu solemn, unde s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii pe versurile lui Vasile Alecsandri, se crede că ar fi fost fie în actuala Piață a Unirii, fie la Piața Moldovei. În realitate, acest moment istoric s- a desfășurat în fața casei deputatului unionist George Ilie de pe strada Cuza Vodă de azi, în apropriere și peste drum de Biserica catolică, porțiune stradală ce era acoperită cu piatră cioplită de râu, bătută migălos în carosabilul din vechime cu ciocanul de lemn, de unde și denumirea de pod de piatră (

„podul de chiatră”), adică cel mai îngrijit loc public de pe raza Focșanilor de la acea vreme. 

Dar aceste clipe deosebite nu au fost singurele în epocă, peste trei ani a urmat unirea celor două târguri, Focșanii de Moldova cu cei din Tara Românească, așa că se poate spune, pe bună dreptate, că orașul nostru chiar a trăit atunci cele mai fierbinți clipe din întreaga sa istorie de aproximativ jumătate de mileniu. 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.