Foto | Cum a găsit și cum a lăsat țara Majestatea sa regele Carol I. Ce pomană s-a făcut, pentru focșăneni, la moartea sa
În urmă cu 110 ani, la capătul a 48 de ani de domnie, în ziua de 27 ale lunii septembrie (stil vechi), la ceasurile 5 și 30 de minute, înainte de amiază, a încetat din viață, în castelul Peleș, Majestatea sa regele Carol I al României, în vârstă de 75 de ani, născut în Sigmaringen, căsătorit cu Majestatea sa regina Elisabeta a României, născută principesa de Wied, fiu al Alteței sale principele Carol Antoniu de Hohenzolern Sigmaringen și al Altetei sale Regale principesa Iosefina.
Moartea a fost constatată de dr. Ion Mamulea. Această declarație a fost făcută de următorii martori: generalul Leon Mavrocordat de ani 55 și dr. Ion Mamulea de ani 47, de profesie medic. Primul era șeful Casei militare Regale, iar al doilea medicul Curții regale. Cauza morții, așa cum a fost consemnată, a fost o sincopă cardiacă provocată de miocardită cronică de care Majestatea sa suferea. Dar cel mai sigur aceasta stare i-a fost agravată de zbuciumul sufletesc, datorat faptului că țara peste care a stăpânit, de fapt, nu de formă, 48 de ani, a refuzat, prin reprezentanții săi, să-l asculte, de partea cui ar trebui să lupte în prima conflagratie mondială. Și a preferat, ceea ce era mai convenabil acestui neam, anume neutralitatea. Actul său de moarte a fost înscris în registrul stării civile al localității Sinaia sub nr. 77 din anul 1914. Relativ la ce a găsit și ce a lăsat în România Regele Carol I, ziarul Argus a consemnat următoarea comparație:
„-1866-întinderea României era de 131.000 km pătrați, cu o populație, puțin peste 4 milioane de locuitori. Veniturile țării erau, atunci, de 59 de milioane de lei și cheltuielile de 68 de milioane de lei. Deci bugetul țării prezenta un deficit de 9 milioane lei. De la anul 1864 țara beneficia de un număr redus de școli, copiii care le frecventau erau foarte puțini la orașe, iar la țară aproape că nu se pomeneau. În schimb numărul bisericilor era mult mai mare decât al școlilor. Armata permanentă număra aproximativ 20 000 de oameni, dotați cu aproape 2000 de cai, iar armata teritorială (grăniceri și dorobanți) număra vreo 45.000 de soldați și circa 6000 de cai. Agricultura, ramura principală a bogăției noastre naționale, se desfășura pe vreo trei milioane și jumătate de hectare, iar cu toate categoriile de folosință luate în calcul, inclusiv păduri, ajungea la 9 milioane de hectare. Doar pădurile aveau 2 milioane de hectare. Cai, boi, bivoli, capre, porci, în total, erau declarate aproximativ 10 milioane de capete. Relativ la industrie, existau la 1866, în toată România, doar 39 de așezăminte industriale mai mari. Comerțul intern- extern se apropia ca valoare, de suma de 200 milioane de lei. Căi de comunicație corespunzătoare nu aveam până în 1866, în acest an abia începându-se construirea liniei Giurgiu–București. Iar șosele împietruite existau doar vreo 1000 de km. Poșta era ceva mai bine organizată, liniile telegrafice, introduse de prin 1855, nu erau multe, iar telefonul nu exista. În 1914, la moartea suveranului, întinderea țării era mărită cu 7000 de km pătrați (Cadrilaterul obținut in 1913). - Nu se preciza nimic de sudul Basarabiei (Bugeac), cedat în1878, dar s-a considerat, probabil, că Dobrogea, oferită la schimb de ruși, compensa respectiva pierdere. Populația s-a dublat, ajungând la 8 milioane locuitori. Veniturile și cheltuielile s-au înmulțit de 10 ori, iar deficit, țara nu a mai înregistrat în această perioadă. În învățământul primar se ajunsese la peste 5000 de școli funcționale, cu peste 8.000 de învățători și institutori, iar numărul elevilor trecea de 550.000. În învățământul secundar erau înregistrați vreo 27.000 elevi, băieți și fete, în peste 200 de școli. Biserica a fost organizată, iar numărul localurilor și al preoților s-a mărit, an de an. Existau numeroase spitale și peste 200 de sanatorii și azile. În armată s-au format depozite centrale de muniție, ateliere de confecție, depozite de materiale sanitare și pe deasupra, peste 500 000 de baionete oțelite, pe care le-a lăsat în anul morții sale. În agricultură, valoarea producției din 1912 a fost de 1.300.000.000 lei, din care doar cerealele au contribuit cu 1 miliard de lei. Pădurile au fost protejate cu legi ce obligau proprietarii sau societățile de exploatare, ca după defrișări, să se execute și replantări. Minele, carierele și apele minerale aduceau mari venituri statului, cât și particularilor ce le dețineau. La export s-au trimis în 1912 (an cu date complete), aproape 1 milion de tone petrol, cărbuni 250 000 tone, iar sare, cu puțin peste 100.000 de tone. Industria s-a dezvoltat, față de 1866, de peste 10 ori, existând în 1914, 471 de stabilimente industriale, cu un număr al personalului angajat, în această ramură economică, de 40.000 de salariați. În fine, căile ferate ajunseseră la 3500 de km, iar șosele în stare mai bună, vreo 45 000 de km. Poșta și telegraful au devenit mai ieftine și mai perfecționate, în plus telefonul s-a dezvoltat, ajungând la un grad așa de mare de dezvoltare, încat azi (1914), cu iuțeala fulgerului și siguranța cea mai mare se poate comunica cu persoane aflate la distanțele cele mai mari.”
Una peste alta, la moartea Majestății sale Carol I, Vechiul Regat al României obținuse o importanță semnificativă pe scena Europei moderne, chiar dacă, în interior, problemele societății erau departe de a fi rezolvate. Să nu uităm de însângerata răscoală din 1907, când s-au raportat, ca victime omenești, cifre cuprinse între 400 (raportul ministrului de război Alexandru Averescu) și 11 000 de morți (concluziile istoricilor din vremea regimului comunist).
Când a părăsit această lume suveranul a fost regretat de români și de focșăneni, mai ales că acestora de pe urmă le-a lăsat, prin testament, 8000 de lei, pentru pomenirea sufletului său. Pe vremea aceea o zi de muncă, de exemplu pentru o croitoreasă, se plătea cu 2 lei, nu numai mult, asta dacă femeia muncea serios. Altfel primea mai puțin. Așadar, focșănenii s-au înghesuit cu cereri la Primăria Focșani să primească acești bani. Aproximativ 1000 de locuitori ai Focșaniului de altădată au obținut sumele lăsate de pomană de către Majestate și probabil că s-au rugat pentru mântuirea sufletului său.
Asta pe lângă cei 1000 de galbeni pe care i-a trimis focșănenilor nevoiași în anul 1867, pe când era doar prințul României, în primul său an de domnie. Iar amintirea personalității și a faptelor sale a rămas pe seama istoricilor care, în majoritate covârșitoare, consideră epoca sa o perioadă foarte bună a istoriei noastre naționale. Ceea ce nu-i foarte departe de adevăr.
Florin Marian Dîrdală, documentarist la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Pe urmele istoriei
Despre Masonul Mircea Bârsan născut la Focșani și ajutorarea evreilor din Iași în timpul Holocaustului
De același autor
