Foto | 61 de ani de la moartea savantului „chiabur” vrâncean Simion Mehedinți
Cu toate că autoritățile comuniste nu-i cunoșteau, după anul 1950, când i-au întocmit fișa prin care l-au categorisit „chiabur”, nici data și locul nașterii, nici dacă a fost căsătorit, dacă a avut copii și nici măcar numele părinților, au constatat scurt că Mehedinți Simion are o parcelă de 4 ha la Vărsătura de Jariștea și au decis să comunice la această primărie pentru confirmare și alte măsuri ulterioare. Astăzi se împlinesc 61 de ani (14 dec. 1962) de la plecarea la cele veșnice a savantului vrâncean Simion Mehedinți
De fapt era vorba despre o suprafață aproape dublă de vie, de cea mai bună calitate și soi, iar pe deasupra și o casă în Odobești pe drumul care ducea spre Vărsătura. Toate au sfârșit prin a fi „comasate”, un cuvânt frumos care de fapt ascundea cea mai perfidă acțiune a regimului de tristă amintire, adică confiscarea totală și aparent, acordarea unor despăgubiri, care, de fapt, ori nu mai veneau ori erau de-a dreptul simbolice.
În realitate, la comasare, se promitea și uneori se și atribuia celui comasat un teren în altă zonă, teoretic cu aceeași valoare de piață sau de aceeași calitate a solului, aproximativ cu aceeași întindere și într-o zonă similară de relief. În paralel, terenul preluat de stat era înglobat în cadrul unei gospodării agricole de stat, adică o unitate agricolă de mare amploare și după cum ziceau directorii lor, de mare capacitate și producție economice, deși uneori nu era chiar așa.
Dar să revenim. Acest pământ și „comasarea” lui nu a produs decât supărări pentru academicianul Simion Mehedinți, cel care a fost un izvor nesecat de idei, mare geograf, profesor la Universitatea din București, întemeietorul la 1900 al Catedrei de Geografie și cu multe alte realizări.
Aceste date personale și profesionale ale academicianului ar fi trebuit să răzbată, dar nu au mai ajuns, până la autoritățile comuniste de la nivelul teritoriului actual al județului Vrancea. Cam ăsta era interesul factorilor de conducere promovați de noua orânduire ce a comandat pe meleagurile românești aproape jumătate de secol, adică să nu aibă habar nici măcar un gram cine ar putea să fie personajul pe care-l înfierau în scriptele vremii ca exploatator și îmbogățit pe nemerit, deoarece cam acesta era mesajul tuturor concluziilor întocmite la vremea aceea.
Toti „chiaburii” aveau parte de astfel de caracterizări, iar intrarea în această categorie ciumată nu era foarte dificilă, după cum se poate observa. Puțin mai mult pământ, o atitudine dușmănoasă față de noile timpuri sau politică nepotrivită efectuată în perioada interbelică te aduceau repejor în atenția comitetului executiv de încadrare în această categorie „selectă”, din care te mai puteau scăpa doar trei lucruri: moartea, canalul sau confiscarea de avere, iar de cele mai multe ori acestea te puteau lovi, toate, pe rând!
Și de ce nu ar fi fost supărat savantul vrâncean Simion Mehedinți, dacă, așa cum scrie mai sus, mica lui moșie de la Odobești-Vărsătura, îngrijită cum trebuie de câțiva angajați de încredere și de familie (el era in vârstă și probabil venea rar în ținutul nostru, doar ca să se uite la cum se desfășurau lucrările specifice), a fost luată fără nicio jenă de autoritățile de atunci și predată, cel mai probabil, fostei Gospodării Agricole de Stat Odobești, ulterior IAS Odobesti, după 1990, cunoscută sub numele Romvitis.
Pe lângă respectiva parcelă, a dispărut din averea familiei Mehedinți și casa de unde își administra via, crama și toate mărunțisurile atât de necesare la o astfel de întreprindere agricolă. Deci în ținutul babei Vrâncioaia, la Odobești, savantul și ai săi au rămas fără nimic. În Soveja, la casa parintească, trecea doar în vizită sau nu mai venea deloc, aceasta fiind încredințată unei rude, dar lovitura cea mai mare a fost confiscarea casei de la București, care era situată la doi pași de Piata C. A. Rosetti și la aproximativ 6-700 de metri de locul său de muncă de la Universitate.
Și aici a fost marea lui durere, pentru că așa cum povestește nepoata sa, dinspre ramura fiului cel mare, Emil Mehedinți, această superbă construcție si terenul ei generos au fost cumpărate de Simion și Maria Mehedinți în anul 1904 cu bani mulți, dar după anul 1948 a fost luată cu japca de proletarii capitalei, devastată în întregime, biblioteca arsă aproape în totalitate.
Când s-a întors savantul de pe unde se refugiase și-a pus mâinile în cap, când a constatat nu numai cum arată casa, ci și pentru că a fost izgonit de la poartă de către noii locatari. S-a adresat de îndată tuturor ministerelor și autorităților posibile. Toți i-au dat dreptate, pentru că savatul nu era oricine și nici nu pusese vreodată probleme noului regim, dar efectiv să poată intra în încăperile locuinței ce-i aparținea nu a reușit decât mult mai târziu, prin anii 1957-1958, când, după ce s-au interesat de el niște cercetători din afara țării, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a implicat personal și a obligat Secția de fond locativ a Bucureștiului să-l repună în drepturi pe distinsul Simion Mehedinți.
Mare tevatură, dacă însuși prim secretarul sau președintele Consiliului de miniștri, ce o fi fost Gheorghe Gheorghiu Dej la acea vreme, a intrat personal în birourile funcționărești ale autorităților de atunci și a ordonat ca pe cererea lui Simion Mehedinți să se scrie „favorabil”, iar cei instalați în casa respectivă să fie evacuați de îndată cu excepția unei singure familii care a rămas pe loc. Așa erau legile atunci, dacă aveai puțin spațiu excedentar trebuia să-l împarți cu un alt om al muncii. Dar Simion Mehedinți nu s-a plâns de acest lucru pentru că chiriașul era un personaj civilizat, un bibliotecar, așă că au împărțit locuința destul de relaxați, până la 1962 când s-a stins la venerabila vârstă de 94 de ani, după ce trecuse prin atâtea evenimente în care a fost implicată țara noastră: Războiul de Independență, Răscoala din 1907, primul Război Mondial, tumultoasa perioadă interbelică, a doua conflagrație mondială și apoi apăsarea de fier a tovarășilor instalați în fruntea țării direct de pe tancurile sovietice.
La decesul savantului, în 1962, în termen de maxim un an, procedura succesorală obliga supraviețuitorii să reglementeze situația bunurilor rămase, adică doar casa de la București, pentru că la Odobești nu mai era nimic de împărtit, așa că se impunea acestor moștenitori, atât pentru binele lor, dar mai ales pentru finanțele statului, să meargă la Notariatul de Stat ca să-și ia în primire cotele de proprietate.
Ceea ce era însă înfiorător pentru acele vremuri grele era reprezentat de taxele de succesiune către Secțiile financiare, ce aproape că doborau pe moștenitori. Atunci, văduva savantului, sfătuindu-se și cu ceilalți urmași, au ajuns la concluzia că mai bine încheie un act de donație, de preferat cu o instituție apropiată de pasiunea lui Mehedinți, Geografia, și au decis să atribuie casa și terenul ei către Academia Română, pentru Institutul de Geografie, cu condiția ca moștenitorii până la un anumit grad de rudenie să locuiască netulburați în încăperile rămase nefolosite de institut. Acest lucru a mulțumit pe toată lumea, atât văduva Maria Mehedinți, cât și fiul Emil rămânând nestingheriți în acest loc până la moartea fiecăruia, ceilalți urmași au putut vizita clădirea după bunul lor plac, iar Institutul de Geografie și-a putut desfășura misiunea lui. În plus a reușit să contribuie la amintirea pentru totdeauna a numelui și aportului lui Simion Mehedinți în geografie, în geopolitică, în educarea poporului.
Așa că un alt mare vrâncean, despre care au auzit toți specialiștii lumii în Geografie, a rămas să dăinuie la București prin casa și donația familiei lui, iar la Focșani prin Asociația ce-i poartă numele, școala de la Soveja, liceul de la Vidra, bustul din fața Primăriei Soveja, alte evenimente dedicate și încă vreo patru străzi denumite în țară după numele savantului, dintre care una și la Focșani. Așa că la 60 de ani de la moarte, generațiile prezentului și cele ce vor veni, dacă vor dori, au cum să audă de numele acestui savant, dar și de opera sa, cunoscută mai mult peste hotare decât la noi în țară. Dar poate, treptat, va crește și interesul românilor pentru lucrările acestui erudit.
Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Articol republicat în Ziarul de Vrancea, prima publicare în 2022
Citiți și:Simion Mehedinți, elev al Liceului „Unirea” din Focșani
