Această mare nevoie a unei legi agrare s-a conturat, din ce în ce mai clar, după răscoala țăranilor de la 1907, înăbușită în sânge de către Alexandru Averescu, care se găsește și el printre semnatarii legii agrare din 1921, deci încă o dovadă că în politică mai puțin contează principiile și regulile moralității. Sau mai bine spus, ce azi cerți, mâine lauzi. Dar nu ăsta e scopul acestor câteva rânduri, ci să vedem cum s-a desfășurat, pe scurt, reforma în județul nostru sau cum se numeau, pe atunci, aceste ținuturi, adică județul Putna și parțial județul Râmnicu Sărat.

În primul rând, vechiul județ Putna avea foarte puțin pământ agricol și este știut că la respectiva reformă au intrat în calculul exproprierilor doar aceste suprafețe de teren. Nu făceau obiectul exproprierilor livezile, viile și pădurile. Prin urmare, în întreg județul Putna (3000 de km pătrați) au fost găsite, în primă fază, doar puțin peste 50 000 de ha disponibile pentru a fi acordate la țărani și acest lucru a însemnat că pe lângă cei împroprietăriți în aproprierea domiciliului, cum erau localitățile de câmpie, cei de la deal și mai ales cei de la munte au primit pământ la zeci de kilometri distanță de casele lor, cum s-a întâmplat cu îndreptățiții de la Tulnici, Soveja sau Câmpuri, care și-au ocupat loturile pe câmpiile din jurul orașului Erou Mărășești sau, mai bine zis, pe moșiile latifundiarului Ulisse Negropontes, cumnatul salvatorului nației române, Generalul Eremia Grigorescu.

Acest Ulisse Negropontes era, să zicem, cel mai mare boier al județului de odinioară, Putna, cu mii de hectare de teren în proprietate și cu fabrici în administrare, dintre care una, Chimica Mărășești, a rezistat până în timpuri mai recente, dar s-a împiedicat în noianul de legislație și de interese din zilele noastre, sucombând brusc și dispărând aproape până la ultima cărămidă, de parcă nici n-ar fi existat vreodată! 

Au urmat în malaxorul exproprierilor și alți mari moșieri ai județului printre care Săbăreanu, Bibescu, Manole, Voinov, Lahovary, Leonida etc, dar cu toate moșiile lor, setea de pământ a putnenilor a fost departe de a fi astâmpărată. La fel s-a întâmplat și în fostul județ Râmnicu-Sărat, porțiunea ce aparține din 1968 județului Vrancea, unde aproape 100 000 de ha de teren agricol s-au pregătit, în acele timpuri, să schimbe peste noapte proprietarul. 

Au dispărut moșii fabuloase, precum cele ale bătrânului Plaino din Dumbrăveni, dar și cele ale primului nostru olimpic, George Plagino, la fel au pățit și pământurile familiilor Râmniceanu,  Sihleanu, Bălescu și multe altele, despre care nu are rost să detaliem cu această ocazie, pentru că pe fostele lor latifundii s-au înstăpânit țăranii, pe care tot ei munceau și înainte, doar că în dijmă și în arendă.

Istoricii au analizat și au tras concluzia că împroprietărirea de la 1921 a dus la scăderea producției agricole, dar cu toate acestea viata țăranilor a prins o altă nuanță, dovadă fiind și faptul că gospodăriile lor s-au schimbat, ușor, usor, de la an la an, copiii au început a frecventa școlile sătești, apoi pe cele de la orașe, alcătuind noua intelectualitate, iar pământul, treptat, adunându-se în posesia celor mai iscusiți dintre țărani, a devenit și acesta, prin așezarea compactă și lucrările tot mai organizate, la fel de productiv, poate chiar mai productiv decât era înainte de reformă.

Statul nu i-a lăsat de izbeliște pe țărani, și poate, mai mult ca în prezent, i-a ajutat cât a putut. A dat legile conversiunii, i-a sfătuit prin publicații cum să-și lucreze cât mai bine terenul primit, i-a împiedicat să-l vândă prea curând, i-a oprit să acumuleze loturi mai mari de 25 de ha, în special din cele provenite în urma legii agrare, tocmai pentru ca unii țărani să nu fie sărăciți cu totul și multe alte măsuri care au determinat ca în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, România să se poată lăuda cu o producție de cereale situată pe un loc acceptabil chiar și la nivel planetar.

După venirea la putere a tovarășilor, situația funciară a țării a intrat într-o altă eră. A urmat o nouă reformă agrară, ceva mai mică, cea din 1945, dar înșelătoare cu totul, apoi peste câțiva ani, vechiul mod de lucru al terenurilor, pe parcele individuale, a luat sfârșit și s-au constituit, după modelul colhozurilor prietenului de la răsărit, vestitele CAP-uri și IAS-uri, unităti care nu erau ceva greșit, până la urmă, numai că s-au făcut cu de-a sila, adică cu biciul și cu pușcăria. Fiind ceva forțat și abuziv, după 1990, acest sistem colectivist s-a prăbușit, iar pământul a revenit la titularii de drept. Dacă nu s-a mai putut la aceștia, a ajuns la moștenitorii lor, deși se pare că, dacă după 30 de ani de la Revoluția din 1989, procesul restituirii nu s-a încheiat, ceva nu a mers bine încă de la început sau mai bine zis, numeroasele legi speciale date, pe lângă faptul că au ocolit dreptul comun, mai lent, dar mai sigur, au favorizat, din păcate și destule erori în acest domeniu foarte sensibil al reparațiilor marii nedreptăți din vremea regimului comunist. 

Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale

Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea