Pe urmele istoriei

Despre Vrancea – ca nume de persoană și nume de locuri– O abordare transdisciplinară a surselor primare

Valeriu Anghel
11 oct 2021 2640 vizualizări

Despre antroponimele și toponimele legate de Vrancea am mai publicat un studiu într-un volum omagial dedicat conferențiarului universitar Costică Neagu, doctor în științele educației. Materialul de față se vrea un omagiu adus doctorului în teologie Romeo-Valentin Muscă, în așteptarea cărții despre Schitul Valea Neagră, devenit după 1989 Mânăstire cu obște de maici. O fac sincer, convins că distinsul nostru prieten va ști să aleagă ce e corect și ce nu în aserțiunile mele. Spațiul de ziar fiind restrâns, domnia sa va înțelege că sursele folosite n-au putut fi citate în detaliu.

Vechea civilizație europeană

În vara anului 1966, în Aula Academiei Române avea loc o ședință comemorativă consacrată împlinirii a 500 de ani de la zidirea Mânăstirii Putna. Ca urmare a acestei acțiuni, academicianul Virgil Cândea, unul dintre cei mai avizați istorici români ai culturii (născut la Focșani), publica un articol cu titlul „Ce datorăm primilor scriitori în limba română?“, în care afirma că scrisul românesc este, pentru întemeietorii lui, instrument de civilizație și cultură și că nimeni n-a caracterizat mai bine scrisul ca Miron Costin: „Iscusită oglindă a minții românești“, care „departe lucruri de ochii noștri ne face de le putem vedea cu cugetul“ și care ne ajută „cu cele trecute vremi să pricepem cele viitoare“.

Cu ochii pe un viitor incert, lumea occidentală în care ne integrăm fiind în declin față de orientali, să ne mulțumim măcar cu ce-au scris despre populația din Regiunea Dunării de Jos personalități științifice de prim rang.

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 și 3500 înaintea erei creștine, axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate de luptători din epocile bronzului și fierului“ (Marija Gimbutas, profesor emerit de arheologie la Universitatea din California). „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi considerați strămoșii omenirii“ (Louis de la Valle, indianist belgian). „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi“ (Daniel Ruzzo, arhitect, filosof și istoric peruan). „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria, cu mult înainte de scrierea sumeruană, iar civilizația danubiană este prima mare civilizație din istorie“ (Harold Haarman, specialist în istoria culturii). „Poporul român este unul din cele mai vechi popoare din Europa și cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor. Locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din epoca pietrei șlefuite până în zilele noastre“ (Albert Armand, istoric francez).

În acest context, „Cronica Vrancei“ din 2002, publicație a Muzeului de Istorie, notează șapte situri arheologice pe o distanță de numai 25 de km, care acoperă în timp vechea civilizație europeană și ceea ce a urmat, pe raza localităților Topești (mileniul IV-III înaintea erei creștine), Bârsești (mileniul VI î.e.c., secolele VI-V î.e.c., secolele II-III e.c.), Negrilești (mileniile V-IV î.e.c.), Soveja (mijlocul mileniului IV î.e.c., secolele III-I î.e.c.).

Infiltrarea vorbitorilor de idiomuri indo-europene dinspre stepa euroasiatică, începând cu anul 4200 î.e.c. și până pe la 2800 î.e.c, a impus vechilor europeni structura socială patriarhală a acestora, economia pastorală și un panteon de zeități masculine. Civilizația și cultura poporului român nu pot fi îndepărtate de moștenirea geto-dacilor, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci“ (Herodot) și nici de limbile vorbite de populațiile migratoare care au sălășluit un timp pe meleagurile noastre până ce au fost asimilate, cum ar fi cele ale slavilor, cumanilor etc.

Scurt istoric al etimologiilor primare

Tradițional, se consideră că Vrancea ar însemna „țara întunecată“, din cauza pădurilor de brad care o acopereau odinioară sau „țara corbilor“, prin analogie cu Vâlcea – „țara lupilor“. Explicația este dată de Constantin C. Giurescu într-un articol publicat în 1934, plecând de la vechiul slav „vrana“ („corb“), deși„în Vrancea aceste răpitoare sunt o raritate zoologică“ (Ion Diaconu). Intuiția acestuia din urmă merge spre configurația geografică a ținutului: „pământ închis de munți masivi, nestrăbătuți de o populație primitivă, redusă demografic“.

Originea numelui Vrancea a fost disutată însă de mai mulți autori. B. P. Hasdeu îi atribuia o origine dacică cu sensul de „munte“, în timp ce Nicolae Iorga, ulterior și Simion Mehedinți, considerau că provine din cuvântul slav „vrana“, cu sensul de „gaură de butoi“, Depresiunea Vrancei având „forma unei uriașe gropi săpate în versantul estic al Carpaților“.

Celelalte etimologii propuse de unii, de multe ori hazardate, nu merită să fie luate în seamă. De aceea ne oprim doar asupra celor două sensuri – „gaură de butoi“ și „corb“, etimologia antroponimului și topnimului Vrancea pornind de la acestea, dar explicate pe alte coordonate, deslușite de noi pe baza studiilor apărute între timp.

Cu sensul de „gaură de butoi“, Vrancea nu vine de la slavi, ci, așa cum demonstrează indoeuropenistul Mihai Vinereanu într-un dicționar din 2009, din fondul prelatin. Astfel, proto-indo-europeanul (neatestat) „uorna“ s-a transformat mai întâi în „vorna“ („u“ inițial urmat de o altă vocală a devenit în traco-dacă „v“), iar acesta, prin metateză (schimbarea locului literelor), în „vrona“. Așa s-a ajuns la „vrana“, care denumește și azi o „gaură rotundă sau dreptunghiulară la butoi“. Auzind pronunțarea „vrana“, care se referea la forma de „uluc depresionar“ a terenului, slavii au crezut că este vorba despre pasărea căreia ei îi spuneau „vrana“, în timp ce populația autohtonă o numea „corb“ (moștenit din latinescul „corvus“). Și de aici a ieșit un vlah cu podoaba capilară neagră „ca pana corbului“, pe care l-au numit Corbu sau Corbea, iar prin adăugarea sufixului purtător de sens „-ea“ din slava meridională (care arată filiația) – „pui de corb“, prin extensie de sens – „fiul lui Corbu sau Corbea“.

În slava răsăriteană sufixul este „-ko“: Macarenko – „fiul lui Macarin“ la ruși, Lucașenko – „fiul lui Lukașin“ la beloruși, Poroșenko – „fiul lui Poroșin“ la ucraineni. Cele două sufixe sunt prezente și în Moldova lui Ștefan cel Mare: după cucerirea cetății Crăciuna de pe Milcov, în 1482, domnitorul a instalat aici doi dintre pârcălabii săi – Vâlcea și Ivanko. La feminin sufixul este „-ka“ pentru toate ramurile slavilor: Azarenka (tenismenă) – „fiica lui Azarin“ la beloruși, Iovanka (soție a lui Tito) – „fiica lui Iovan“ (format de la biblicul Iov) la sârbo-croați, Ivanka – „fiica Ivanei“, Ivana fiind a doua soție a lui Donald Trump, de origine cehă.

Vrancea – nume de persoană

Cel care a vorbit prima dată despre toponimele provenite din nume de persoană este Iorgu Iordan, într-o lucrare tipărită în limba germană, în 1926. Lucrarea este citată în scrierile sale despre Vrancea de Constantin C. Giurescu, atunci când spune că, în slavă, Milcov înseamnă „grațios“, „mângâios“. Este inexplicabil cum de nu a sesizat extensia de sens de la „puii“ unor animale sau păsări la „puii de om“.

Iată textul lui Iorgu Iordan, întâlnit în germană într-o lucrare a lui Ion Conea, tradus de o colegă de cancelarie care cunoștea limba lui Goethe: „Eu rămân la explicația mea, care a fost propusă și de Bogrea undeva – Vrancea este inițial un nume de persoană și are același sufix precum numele de botez Ivancea, Mihalcea. Un nume de persoană, în ciuda obiecțiilor lui Iorga, poate deveni numele unui ținut extins, așa cum o dovedește Vâlcea, județ din mica Valahie, care în bulgară este este «vâlce» = «pui de lup», diminutiv de la «vâlk» = «lup», folosit ca nume de familie“. Dacă „vâlce“ înseamnă „pui de lup“, numele propriu Vâlcea nu poate fi, prin extensie de sens, decât „fiul lui Lupu“. Când ungurii au ocupat, în secolul XIII, nordul ținutului, au înființat aici Cnezatul lui Lupu, în maghiară „farcaș“ însemnând „lup“.

Slavii au rămas ca stăpâni peste teritoriile locuite de români cca 200 de ani (secolele VII-IX), apoi alți 200 de ani au trăit în coabitare cu românii, cărora le-au zis de la început „vlahi“ (secolele IX-XI) fiind asimilați de aceștia. Despre raporturile dintre slavi și români în acești peste 600 de ani s-a exprimat, printre alții, și Sextil Pușcariu, care a afirmat că, de vreme ce românii au rămas cu limba lor, „slavii au fost bilingvi și nu românii, iar bilingvismul a constituit stadiul premergător deznaționalizării lor“.

Începând cu anul 890 al erei creștine și până în anul 1241, teritoriul României de azi a fost stăpânit mai întâi de pecenegi, apoi de cumani, popoare care vorbeau aceeași limbă türk, înrudită cu turca otomană.

Ce s-a întâmplat în Vrancea în timpul stăpânirii cumane dintre anii 1059 și 1241 găsim într-o notă de subsol a unei lucrări publicate de Ion Nicolae și Bogdan Suditu în 2006: „Primele unități teritoriale din spațiul extracarpatic amintit în documentele medievale – Țara lui Seneslau, alui Litovoi, a lui Farcaș (adică Lupu) – pornesc de la numele conducătorilor acestora. Că numele Vrancea (probabil șef local) s-a pierdut (sau nu se regăsește în documentele vremii) se poate explica prin faptul că în acest perimetru s-a instalat de timpuriu (dar vremelnic) stăpânirea ecleziastică maghiară (episcopatul catolic al cumanilor), care a încercat, fără succes, să aducă pe localnici la religia catolică, eșec ușurat de expansiunea tătarilor de după 1241, care a temperat politica de anexiuni teritoriale la est și sud de arcul carpatic a regelui maghiar“.

Despre Vrancea ca nume de persoană se pronunță și Ion Conea, într-o lucrare apărută în 1993: „Este de presupus că numeroase antroponime amintesc de popoare orientale, cum ar fi Coman, Asan, Bengúș, Bornaz, Bunghez, Burghele (...) sau Vrancea, acesta din urmă devenind toponim“.

Același lucru îl susține și academicianul Valeriu D. Cotea într-o carte publicată în 2003: „Vrancea este un toponim vechi și popular. Nu este un nume cult sau atribuit pe cale administrativă. Este de presupus că el provine dintr-un antroponim de origine slavă «Vrance(a)», probabil în legătură cu culoarea neagră, care, pe filieră latină, a dat de la «corvus» antroponimul «Corbea» (...). Important este faptul că toponimul Vrancea provine de la o anumită persoană  care, probabil, era în relație cu un reper din această regiune, (...) pe drumul din Transilvania spre Moldova și invers. Trecerea se făcea pe la un Vrancea, o persoană mai importantă, poate jude local, oricum cineva pe care drumeții îl cunoșteau și cu care aveau de-a face. Cu timpul, denumirea reperului punctual s-a extins la întregul teritoriu ce-i poartă numele“.

Vrancea din Clisura Dunării

În lucrarea lui Ion Conea dedicată Vrancei, ediție îngrijită de trei cercetători cu doctorate în geografie, apare o hartă cu trei localități numite Vrancea, Ostrovu Corbului la români și Korbovo la sârbi. Îngrijitorii ediției nu explică însă în niciun fel bilingvismul slavo-român păstrat aici de peste un mileniu.

Încercarea noastră de a-i găsi un rost se face lingvistic. Ostrovul este o insulă formată pe cursul unei ape curgătoare. Cu acest sens l-am preluat din slava veche, care îl avea dintr-un proto-indo-european (neatestat) „sreu“, cu sensul de „râu“ (Mihai Vinereanu), de la care la noi s-a format Siret, iar la bulgari Struma. Populația românească de pe această insulă a tradus „vrana“ în „corb“, denumirea de „Ostrovu Corbului“ însemnând „Insula lui Corbu“. Formații genitivale de acest tip, rămase din limba română veche, am mai întâlnit: în județul Botoșani de astăzi a existat (poate că mai există) un iaz numit „Ghiolul Codrescului“; în „Neamul Șoimăreștilor“, romanul lui Mihail Sadoveanu, un capitol este intitulat „Umbra Ionașcului“; un bulevard din București se numește „Calea Iancului“.

Cei de peste Dunăre au preluat acest toponim pentru o așezare întemeiată de ei (probabil prin roire), adăugând la Corb sufixul genitival „-ovo“: „Korbovo Ostrov“ („Ostrovul lui Corbu“). Cuvântul „ostrov“ a dispărut din denumire, cum și din „Putĭ na reka“ („drum la râu“) din Vrancea a dispărut „reka“ și a rămas „Putna“.

Revenind la Clisura Dunării – „gâtul de lebădă“ pe care Dunărea îl face la sud de Drobeta-Turnu Severin, întrebarea care se pune naște oarece îndoieli: de ce populația așezată în aval de Ostrovu Corbului și-a numit satul Vrancea? Gândul ne duce la un stăpân al locurilor, pe numele lui Corbu, și la un fiu al acestuia, care purta același nume, un „pui de Corb“ deci. Cum vocabula „junior“, folosită azi pentru a identifica fiul în raport cu părintele său, n-o aveam în limbă (am împrumutat-o din franceză mult mai târziu), soluția a fost revenirea la varianta slavă a exprimării filiației prin sufixul „-cea“: Vrancea – „pui de Corb“ = „fiul lui Corbu“.

Puiul este, în ornitologie, pasărea de la ieșirea din ou până la maturitate. Cu acest sens l-am moștenit, prin traco-daci, din proto-indo-europeanul (neatestat) „po(u)los“ (Mihai Vinereanu). Familial, copiii sunt numiți deseori „pui“. Ca termen dezmierdător de adresare, cuvântul a pătruns și în literatura cultă: „Cântecul ce-ades ți-l cânt / Când te-adorm în fapt de seară, / Puiule, e-un cântec sfânt, / Vechi și simplu, de la țară“ (Șt. O. Iosif). Transliterarea sintagmei „pui de Corb“ la „fiul lui Corbu“ s-a produs în timp, ceea ce o face greu de sesizat de vorbitorii fără pregătire lingvistică.

Atestarea documentară a Vrancei

Majoritatea autorilor care au tratat acest subiect, chiar și cei mai importanți, cum ar fi Ion Diaconu, Ion Conea, Valeriu D. Cotea, n-au transcris, în cărțile lor, textul primar în întregime, ci doar l-au comentat în rezumat, comițând anumite greșeli. Astfel, Ion Diaconu scrie, în volumul I din „Ținutul Vrancei“ (1969): „Într-o scrisoare latinească a lui Ladislau Apor din 2 iulie 1431 se spune că Alexandru cel Bun și-a trimis pe marele său vornic «versus Puttnam» («spre Putna»), aflându-se de asta prin iscoadele care au umblat din Ardeal încoace«per viam Varancha» («pe drumul Vrancei»)“ și notează în subsolul paginii că a luat informația dintr-o conferință ținută de Constantin C. Giurescu la Focșani, în 1936 (tipărită în 1937).

Iată însă ce a spus marele istoric la Focșani: „Prima mare mențiune despre Vrancea este într-o scrisoare latinească prin care Ladislau Apor anunță pe judele brașovean Luca Kiss cum că Alexandru cel Bun și-a concentrat trupele și că a trimis pe marele vornic «spre Putna» («versus Puttnam»). În această scrisoare găsim și știrea despre mișcarea armatei moldovene, pe care Ladislau Apor o are de la câțiva informatori ai săi care au străbătut în Ardeal, pe drumul Vrancei («per viam Varancha»), celelalte drumuri fiind ocupate“. Deci „informatorii“ se duceau în Ardeal „pe drumul Vrancei“ (cât și cum era acesta atunci), nu veneau „din Ardeal încoace“.

Mult mai gravă este eroarea lui Ion Conea în volumul publicat de discipolii săi în 1993: „Primul document în care apare numele de Vrancea este din 2 iulie 1431, deci din timpul lui Alexandru cel Bun; este vorba de o scrisoare în limba latină prin care voievodul Transilvaniei Ladislau Apor anunța pe judele Brașovului că Alexandru cel Bun a concentrat trupe «spre Putna» – «versus Puttnam» –, unde a trimis și pe marele vornic; că era vorba de Putna vrânceană și nu de vreo altă Putnă moldoveană, reiese din faptul că Apor spune că știrea a aflat-o de la câțiva locuitori din Transilvania ce «au ieșit pe drumul Vrancei» («per viam Varancha»)“ și citează corect de unde a preluat informația.

Comentariul lui Ion Conea, supervizat de trei doctori în știință, ne transmite total greșit că scrisoarea în latină era a voievodului Transilvaniei Ladislau Apor și că știrea a aflat-o de la câțiva locuitori transilvăneni care au ieșit din Transilvania spre Moldova pe drumul Vrancei. Voievod al Transilvaniei a fost, între 1426 și 1435, Ladislau Csaki, care n-avea ce să caute la Turia, o localitate din apropierea Târgului Secuiesc, unde este dată scrisoarea. Ladislau Apor era probabil un jude local, care îl informa pe colegul său de la Brașov despre mersul oștirii moldave, așa cum peste 90 de ani, boierul Neacșu din Câpulung Muscel îl informa pe judele Brașovului Haas Benkner despre mișcările turcilor, de data aceasta în limba română.

Erorile lui Ion Conea sunt preluate de acad. Valeriu D. Cotea în „Vidra – Poarta Vrancei“ din 2003: „Primul document cunoscut până în prezent în care apare numele Vrancea este o scrisoare în limba latină, din 2 iulie 1431, adresată de către Ladislau Apor, voievodul Transilvaniei, către judele Brașovului, căruia îi aducea la cunoștință concentrarea unor trupe ale lui Alexandru cel Bun «versus Puttnam» («către Putna»). Această știre o deținea de la niște transilvăneni veniți «per viam Varancha» («pe drumul Vrancei»)“.

Ca să nu mai repete nimeni erori de interpretare, redăm textul scrisorii în traducere integrală, publicat de Academia Română în 1972: „Sănătate și cinste de la mine însumi, alesule și slăvite domn. Putem face cunoscut măririi voastre aceste noutăți: câțiva dintre ai noștri au venit din Moldova – deși numai cu mare iscusință au putut ieși din ea, din pricină că drumurile erau prinse. Și acești oameni ai noștri au ieșit pe drumul Vrancei și povestesc că voievodul Moldovei a pornit cu mare mulțime de oameni și însuși marele vornic a venit spre Putna cu mulți oameni de-ai săi. Totuși merge cu stăruință vestea că ei își îndreaptă oștirile spre Țara Românească; unii spun chiar că el vine împotriva alor noștri. Noi socotim că el nu va veni până ce nu va veni la noi boierul său, pe care a zis că-l trimite în adunarea noastră, până în luna viitoare. De aceea, vă rugăm pe voi să aveți grijă de aceste lucruri, fiindcă, dacă se va întâmpla să se grăbească spre noi, noi știm destul cruzimea lor: ei împrăștie toate ale noastre, ca să nu ne mai putem folosi de ele, dacă nu putem să ne împotrivim lor cu ajutorul măritului nostru voievod. De alminteri, unora dintre voi le-au și luat bunurile și noi le-am slobozit; dacă nu ne-ar zori timpul, am sta de vorbă împreună cu voi. Dat la Turia de Jos, în ziua vizitării Sfintei Fecioare, în anul o mie patru sute treizeci și unu. Alesul Ladislau Apor, al vostru întru toate“. Pe verso scria: „Să se dea alesului domn Luca Kiș, judele Brașovului, domnului și prietenului celui vrednic de închinăciunea noastră“.

Despre evenimentele petrecute în Țările Române în anul 1431 aflăm din cărțile de istorie. La 1 iunie, Dan II, domnitorul Țării Românești, moare eroic într-o luptă cu turcii. În locul lui este urcat pe tron Alexandru Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrân, impus de boierii din țară cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, împotriva pretendentului Vlad Dracul, care fusese încoronat în februarie la Nürnberg de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. La 1 ianuarie 1432, Alexandru cel Bun moare.

Aceste detalii limpezesc toate apele. La judele Brașovului veneau știri atât despre granița de sud a Transilvaniei, cât și dinspre cea de est, prin scrisori purtate de iscoade deghizate în negustori sau negustori recrutați și ca iscoade. Unul din sensurile verbului „a prinde“ este și acela „de ocupare“, „de luare în stăpânire“. Cum drumurile către Ardeal prin Oituz erau „ocupate“ de oștile moldovene, în drumul lor spre Țara Românească, transilvănenii (iscoade sau negustori) au ieșit din Moldova „pe drumul Vrancei“, care era doar dinspre Focșani spre Țara Vrancei și din Țara Vrancei spre Focșani, nu și din Ardeal spre Țara Vrancei sau de aici către Ardeal. Că Ladislau Apor nu era voievodul Transilvaniei reiese clar din scrisoare: „...dacă nu putem să ne împotrivim [oștilor moldovene] cu ajutorul măritului nostru voievod“. Iar dovada care pune punct oricărei discuții pe această temă este faptul că „ales“ era atât judele Brașovului, Luca Kiș, cât și Ladislau Apor, fiecare în localitățile lor de domiciliu.

Episcopatul catolic al cumanilor

În urma creștinării în rit apusean a căpeteniilor cumane între 31 iulie 1227 și 21 martie 1228, papalitatea a înființat un episcopat catolic al cumanilor, cu reședința la Civitas de Mylco, situat, după opiniile celor mai mulți istorici, lângă Odobeștii de azi. Acesta cuprindea Muntenia de nord-est și Moldova de sud-est, cu întregul Ținut Putna.

Cu privire la Episcopatul catolic al cumanilor avem o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea, adresată la 14 noiembrie 1234 lui Bela al IV-lea, regele Ungariei: „În Episcopatul cumanilor sunt, după câte aflăm, niște popoare care se numesc valahi și care, deși se socotesc creștini, totuși, având rituri și obiceiuri diferite, fac fapte care nu se pot spune. Căci, disprețuind Biserica romană, nu primesc tainele bisericești de la venerabilul frate al nostru, episcopul cumanilor, care are dioceza acolo, ci de la oarecari pseudo episcopi ce țin ritul grecesc. Și unuii din Regatul Ungariei, atât unguri, cât și germani, locuind printre ei, trec la credința lor“.

În acest episcopat, în care populația română era majoritară, activitățile așa-zișilor pseudo-creștini se desfășurau sub oblăduirea locală a autorităților politice române. „Scrisoarea papei este foarte importantă – spunea Constantin C. Giurescu în conferința ținută la Focșani în 1936 – mai întâi fiindca atestă prezența românilor pe teritoriul episcopatului amintit, deci și în Putna, apoi fiindcă dovedește existența unei ierarhii religioase ortodoxe și, în sfârșit – fiindcă ne confirmă procesul de asimilare a elementelor ungurești și săsești pe versantul răsăritean al Carpaților de către populația românească băștinașă“.

În anul 1241 a avut loc marea invazie a tătarilor. Un corp din oastea acestora a trecut Siretul, i-a învins pe cei care cutezaseră să le iasă în cale și să lupte, a prădat sudul Moldovei și apoi a pătruns în Transilvania prin pasul Oituz. Dacă dominația lor politică în Moldova și Țara Românească a avut un efect negativ asupra dezvoltării societății românești, a oprit în schimb expansiunea ungară spre teritoriile românești din estul și sudul Carpaților. Despre soarta cumanilor catolici aveam să aflăm și 90 de ani mai târziu, dintr-o scrisoare emisă de cancelaria papală de la Avignon la 4 octombrie 1332, care menționa pentru teritoriul din sud-estul Moldovei că „puternicii acestor locuri“ au cotropit și acaparat „posesiunile și bunurile“ Episcopatului catolic al Milcoviei.

Este perioada în care, pe partea dreaptă a Putnei, într-unul din satele de la poalele Dealului Dumbrava se detașa, probabil, „puternica“ personalitate a unui Vrancea, căsătorit cu o Vrâncioaie care moștenise sau cumpărase proprietăți în Negrileștii de pe partea stângă a Putnei.

De la Scătura Văsuiului la Văsuiu și Vrâncioaia

Toponimul cu cea mai controversată istorie este „Vrâncioaia“, care, în dicționarul lui George Lahovari din 1902 apare ca un cătun în componența comunei Negrilești, în timp ce Vrâncioaia de astăzi este înregistrată Văsuiul. Noua denumire a fost dată prin lege în 1937, dorindu-se legarea așezării de legenda Tudorei Vrâncioaia. Ion Conea consideră că schimbarea denumirii localității este nelalocul ei, că nu se datorește poporului, ci unei dispoziții greșite. Confuzia care s-a creat în localizarea celor două așezări – Vrâncioaia din Negrilești și noua denumire a Văsuiului – i-a făcut pe îngrijitorii lucrării lui Ion Conea din 1993 să facă o gafă enormă, notând într-un subsol: „Satul Văsui a fost contopit, în anul 1950, cu satul Vrâncioaia, iar acesta din urmă, în anul 1968, a fost înglobat la satul Negrilești, comuna Bârsești“. La reforma administrativă din 1968 fiind director de școală în Negrilești, pot declara că n-a fost vorba niciodată de așa ceva, cele două localități aflându-se la depărtare una de alta.

Adevărul este că, la început, Vrâncioaia de astăzi s-a numit Secătura Văsâiului, de la un Vasile din Păulești care s-a despărțit de consăteni și s-a stabilit cu familia într-un luminiș de pădure, lângă o apă curgătoare. A curățat locul de mărăcini, a tăiat copacii din jur să-și facă pământ de hrană, și-a ridicat o casă lângă care i-au venit ulterior neamurile, noua așezare numindu-se în timp Scătura Văsâiului, apoi Văsâiu/Văsâi.

Forma Văsâi pentru Vasile este întâlnită în România și la mijlocul secolului XX. Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu au inclus în „Istoria românilor“ din 1975 fotografia unui țăran în costum popular, sub care au scris: „Continuitatea daco-romanilor la hotarul de nord-vest al țării – Finta Văsâi a lui Văsâiu Todorii din comuna Bicsad, în vechea Țară a Oașului (Foto: prof. Ioniță G. Andron, la 15 august 1940).

Când au venit cumanii, li s-a părut că terminația denumirii localității este „-ui“, ceea ce în limba lor însemna „vale“, „apă curgătoare“ și i-au zis Văsuiu/Văsui. Sensul terminației „-ui“ a fost stabilit de lingvistul german Gustav Weigand, cunoscut ca romanist de seamă, care a cercetat satele Năruja, Nereju, Negrilești, Vidra, Câmpuri, Vizantea și Soveja între 1912 și 1914. Ion Conea greșește când afirmă că denumirea localității cu terminația „-ui“ a fost de la început, negând forma Văsâiu/Văsâi.

Vrancea de pe harta lui Dimitrie Cantemir

Primul cărturar care a descris Vrancea a fost Dimitrie Cantemir. În 1716, pe când se afla în Rusia, acesta a scris în latină, la cererea Academiei din Berlin, „Descriptio Moldaviae“ („Descrierea Moldovei“). Criticul și istoricul literar Al. Piru spunea însă, în 1961, că informațiile științifice din lucrare nu mai prezintă interes, mai ales că autorul făcuse puține cercetări directe și proiectează asupra trecutului observații valabile numai pentru vremea sa. Dimitrie Cantemir n-a fost niciodată în Vrancea istorică. Din textul lucrării reiese că a fost doar pe Valea Milcovului, la Mânăstirea Mera, ctitorie a familiei sale, și-atât. Cu toate acestea, cei care scriu despre Țara Vrancei nu ezită să citeze scurta caracterizare pe care fostul domnitor al Moldovei a făcut-o regiunii: „A doua republică, dar mai mică, din Moldova este Vrancea, din Ținutul Putnei, la hotarul Valahiei, înconjurată din toate părțile de munții cei mai sălbatici. Locuitorii ei plătesc domniei în fiecare an o dajdie știută; altminteri se țin de legile lor și nu primesc nici poruncile și nici judecători de la domnie“. De asemenea, nu se poate neglija harta Moldovei tipărită în 1737 la Amsterdam, după originalul dus de fratele său Antioh Cantemir. Pe această hartă apare un sat – Vranczia – situat aproximativ în centrul depresiunii, aproape de confluența celor două râuri principale ale acesteia – Putna și Zăbala. Denumirea nu figurează ca nume al ținutului, ci doar ca nume al unei localități din acest ținut (Ion Conea). Localitatea mai apare pe harta tipărită de cartograful rus C. M. Roth, în 1771, la Petersburg, pe harta italianului Rizzi Zannoni din 1774, după care Vranczia nu mai apare pe niciuna.

Așezarea este menționată însă cu mult înainte, într-un document din 30 mai 1679 și în altul din 1694, existente la Arhivele Statului din București, citate într-un subsol de îngrijitorii lucrării lui Ion Conea. Vrancea apare apoi ca sat într-un zapis din 1709, publicat de Aurel V. Sava în primul său volum de documente putnene, în care „Marco sin Ursoaei ot Vranceadin în sat“ dă zălog pârcălabului de Faraoani o moșie pe muntele Răuți.

Menționarea acestei localități în centrul Vrancei arhaice are o însemnătate deosebită dacă citim și printre rânduri scrisoarea Papei Grigore al IX-lea din 1234, în care întrezărim prin cețurile istoriei vrâncenii retrași din calea călăreților cumani într-o casă ortodoxă de rugăciuni de la vărsarea pârâului Valea Neagră în apele Nărujei. Mai toate așezămintele monahale din epoca medievală au fost ridicate pe locul unei urme de rugă și închinăciune (Mânăstirea Argeșului, Mânăstirea Sovejei etc). Preotul Matei din Spinești o fi intuit el ceva...

Schitul Vrânceanului / Vrancea / Mânăstirea Valea Neagră

Îngrijorarea papalității privind ascensiunea ortodoxismului la Curbura Carpaților s-a adeverit prin construirea de biserici în toate așezările vrâncene, iar de la un timp – și de schituri, unde oamenii în suferință și bătrânii neputincioși să găseasca lumină și alinare.

Așezământul monahal de la Valea Neagră, la început de călugări, ulterior obște de maici, a primit mai multe denumiri, pe care le menționăm în ordinea în care credem că au apărut: Schitul Vrânceanului, Schitul Vrancea, Schitul Valea Neagră, Mânăstirea Valea Neagră.

După documentele avute la îndemână în legătură cu înființarea și înzestrarea așezământului, ctitor este preotul Matei din Spinești, iar anul înființării – 1775. Prima mențiune scrisă cu numele așezământului este cartografică, adică pe o hartă tipărită de căpitanul austriac Hora von Otzellovitz în 1790. Aceasta cuprindea județele Suceava, Roman, Neamț, Bacău și Putna. Pe râul Năruja se indica „Kloster Wrantschanului“ („Mânăstirea Vrânceanului“). În germană, „schitului“ i se spune „kleines Kloster“ – „mânăstire mică“. Adjectivul „mică“ („kleines“) poate că n-a mai încăput pe hartă, pentru că așezământul nu era în niciun caz mânăstire. Lucrările realizate de Otzellovitz și echipa sa de cartografi sunt socotite drept primele hărți moderne ale României.

În anul 1826, F. Fried publică la Viena, după o îndelungată muncă pe teren și de bibliotecă, o hartă a sud-estului european în care sunt cuprinse toate provinciile istorice românești. Pe râul Năruja este notată o așezare „La Schit“. Schitul Wrantschanului este amintit din nou în 1856, pe harta austriacului F. von Stülpnagel.

Denumirea „Schitul Vrânceanului“ a fost dată probabil de Cuviosul Vasile și grupul de călugări de la Schitul Poiana Mărului din Bisoca Buzăului care au venit aici. Schitul Poiana Mărului, unde vrâncenii își mai duceau pomelnicele, fusese ridicat între 1730 și 1733 de starețul Vasile, cu cheltuiala domnitorului Constantin Vodă Mavrocordat. Denumirea noului așezământ monahal amintea de preotul vrâncean Matei, ctitorul său.

Mulți credincioși au înzestrat schitul cu locuri de fâneață, păduri și vii din „ocinele“ lor, veniturile astfel obținute fiind folosite pentru găzduirea și ospătarea celor nevoiași, a bătrânilor care voiau să îmbrace haina monahală.

„În 1842 i s-a refăcut temeliile din piatră cioplită de jur împrejur, un pridvor de scânduri în față, i s-au lărgit ferestrele și a fost acoperit cu tablă de Obștea Vrancei –scrie Simion Hârnea în nr. 14 din 1937 al revistei «Comoara Vrancei». Sub conducerea unor oameni înțelepți, stăpâniți de duhul credinței și cu frica-n Dumnezeu, schitul a cunoscut vremuri de înfloritoare mărire, despre care bătrânii povestesc cu drag. Dobândite prin danii, avea peste 600 fălci de pădure, imaș și cosire în hotarul satului Herăstrău, apoi vii și semănături la Clipicești, Găgești și Vărsătura, cum și o casă de zid în orașul Odobești, iar împrejurul schitului se aflau turme de oi, cirezi de boi și de vaci, stupi de albine, un iaz cu pește și alte bogății. Cireada de vite își avea ocolul ceva mai sus, pe locul unde acum se află satul Văcăria – de unde i se trage și numele – sat întemeiat de pontașii schitului – niște țigani aduși de călugări ca robi muncitori, azi împroprietăriți cu drepturi depline pe siliște și casele făcute pe moșia schitului“.

Schitul Vrânceanului a început să fie înzestrat de Obștea Vrancei, care, la 1842, i-a refăcut întreaga construcție. Cum Sfatul Vrancei se implica și în alegerile de stareți, schimbarea denumirii în „Schitul Vrancea“ a fost inevitabilă. Nu cunoaștem când s-a produs, dar credem că nu după mult timp de la înființarea sa, pentru că „Schitul Vrânceanului“ dădea impresia că se află în afara Țării Vrancei.

Comparând hărțile întocmite de autori străini cu documentele existente în arhivele românești, se constată însă multe nepotriviri. Iată un exemplu: La 17 iulie 1844, episcopul Romanului Meletie arăta într-o scrisoare către Protoieria Ținutului Putna cum ctitorii Schitului Valea Neagră cer să se facă alegere de stareț. După 12 ani, în 1856, pe harta austriacului apărea tot Schitul Vrânceanului. Greșeala este, cu siguranță, a celui care a redactat și publicat materialul online, căci mai departe scrie că „Mănăstirea Valea Neagră a fost desființată în 1960“, când așezământul era de fapt schit. Într-adevăr, acesta a fost desființat în 1960, ca urmare a Decretului 440/1959, Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ trecând la parohia satului Herăstrău, ca biserică de mir. Abia în 1968 aici se va întoarce Petronia Ciornea, care va rămâne la conducerea schitului până în 1993, când se retrage pe motiv de vârstă. Cu un an înainte, în 1992, schitul se transformase în Mânăstirea Valea Neagră, populată cu nouă maici de la Mânăstirea Trotușanu.

În încheiere, ne cerem scuze cititorilor dacă n-am fost suficient de convingători, deși ne-am străduit să verificăm datele pe mai multe canale media, de bază luând totuși lucrările din biblioteci.

Profesor Valeriu Anghel


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.