Despre anul 1989 și „efectul de domino”: actanți sintagmatici și actanți paradigmatici. Deslușiri bibliografice
Articol scris de Cătălin Mocanu-Inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea
„Mizeria este și ea trăsătura unui univers complet, psihic, etic, estetic. Mizeria, în toată tristețea ei, colcăie de viață ca o mlaștină. Departe de moarte. (...)
Când te-ai născut în acest univers, accesul la alte universuri e dificil. Dar nu e cu totul imposibil. Mizeria nu este un păcat împotriva Spiritului. (...)
Singurul univers de proporții mondiale care duce direct în moarte prin pietrificare, prin înghețare, este universul comunist.
El nu este capabil a-și transcende în niciun fel condiția de existență, care este falsificarea unor date de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul lumii, unele mizerabile, altele însângerate, altele opulente, universul comunist este singurul care nu are viitor, fiindcă nu are viață. (...)”
(Ioan Petru CULIANU, Păcatul împotriva Spiritului, în „Agora”, Philadelphia, I, 1, 1987, articol reprodus în vol. Păcatul împotriva Spiritului. Scrieri politice, ed. a II-a, Polirom, 2005)
Pentru noi, românii, în mod invariabil, intrarea în luna decembrie, din 1989 încoace, înseamnă și rememorarea sângeroaselor evenimente care au determinat prăbușirea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Astfel se scrie, sec, în toate cărțile. Astfel învață, în școală, și cei care, din fericire pentru ei, s-au născut mai târziu, iar, din nefericire, uită, odată cu trecerea inexorabilă a timpului, că pentru a-și lua „rația de libertate” în decembrie 1989, tineri de vârsta lor au fost uciși din ordinul lui nimeni-nu-știe-cine, nici până astăzi.
Anul 1989 este anul prăbuşirii sistemului totalitar comunist din Europa. În acel an, un sistem politic dictatorial, cu variantele sale regionale, mai mult sau mai puțin intens totalitare, părând a fi un sistem imuabil, transcendent şi de neclintit, dar corodat în interior de contradicţii interne, s-a prăbuşit ca urmare a numeroaselor tensiuni interne acumulate în timp. „Subsistemele marxist-leniniste” din Europa Central-Răsăriteană au cedat pe baza mult discutatului „efect de domino”, în pofida adoptării precipitate a unor palide reforme menite să menţină în viaţă, în mod artificial, aceste „subsisteme naţionale”. Fundamental diferite de revoluţiiletradiţionale, pregătite în timp, cu programe revoluţionare, revoluţiile anticomuniste ale anului 1989 nu şi-au avut sorgintea într-o viziune doctrinară a „societăţii perfecte” şi nu au revendicat rolul vreunei avangarde autodesemnate care să conducă acţiunile masselor. Cel puţin în faza lor incipientă, s-a insistat chiar asupra necesităţii constituirii unor forme politice noi, altele decât cele tradiţionale, comuniste. Un analist al fenomenului totalitar comunist, filosoful polonez Leszek Kołakowski, „cel mai important gânditor antitotalitar al Europei Centrale și de Est” (V. Tismăneanu), dezvăluind cauzele căderii regimului comunist şi anticipând iminentul colaps al comunismului, concluziona că regimul comunist nu beneficia de nicio şansă reală de a fi remediat treptat, prin reforme de „sus ”.
O lucrare-eveniment consacrată anului 1989 accentuează că „marile schimbări care au dus la căderea comunismului din lumea întreagă (cu excepția Coreei de Nord și a Cubei ) au început chiar în centrul sistemului - adică în Uniunea Sovietică. Din perspectiva Poloniei poate că acest lucru e mai puțin vizibil, pentru că acolo comunismul eșuase deja de câțiva ani și nu mai dăinuia decât ca o formă goală, dar în toate celelalte țări el era în continuare destul de puternic și abia încercările de reformă au scos la iveală faptul că era atins de o boală mortală. Până la un anumit punct, în fiecare din celelalte țări ale Europei Centrale și de Est perestroika a fost tratată nu ca un răspuns al conducerii sovietice la problemele reale, așa cum s-a întâmplat în Polonia, ci ca o concepție impusă de sus” (A. BURAKOWSKI, AL. GUBRYNOWICZ, P. UKIELSKI, 1989. Toamna națiunilor, Polirom, 2013, p. 35).
Alegerea lui Mihail S. Gorbaciov, în martie 1985, în funcția de secretar general al P.C.U.S. a reprezentat, în mod paradoxal, lovitura finală aplicată de sistemul politic sovietic sieși. O spune istoricul Tony Judt într-o excelentă lucrare de sinteză privind Epoca Contemporană: „Logica obiectivelor reformiste ale lui Gorbaciov și decizia practică de a apela la națiune în confruntarea cu criticii conservatori din aparatul de partidul au transformat dinamica perestroikăi. Pornit ca reformator în interiorul partidului, secretarul general acționa acum tot mai mult, dacă nu împotriva partidului, cel puțin pentru a dejuca rezistența acestuia la schimbare. În octombrie 1987, Gorbaciov a vorbit în public pentru prima dată despre crimele staliniste și a avertizat că, dacă partidul nu promovează reforma, avea să-și piardă rolul conducător în societate” (T. JUDT, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Litera, 2019, p. 850).
Gorbaciov a fost exponentul unei generații de apparatcik-i„vrăjită” de mirajul Occidentului, cu o viziune liberală și însuflețită de idealul salvării a ceea ce se mai putea salva din comunismul sovietic. Din punctul nostru de vedere, apreciem că venirea a fost târzie pentru „colosul” de la Răsărit, reformele economice și sociale grăbindu-i sfârșitul politic. După cum scrie profesorul William Taubman de la Colegiul Amherst-Massachusetts, într-o biografie editată de curând, „Gorbaciov a ajuns în vârf, deoarece părea să fie un produs ideal al sistemului sovietic. Oameni cu putere, ca Andropov, Kulakov, Suslov, Kosîghin, ba chiar și Brejnev (în măsura în care mai avea discernământ), perfect conștienți de cinismul și corupția din jurul lor, au fost încântați să descopere un tânăr lider de partid idealist, energic și cultivat, care continua să creadă cu sinceritate în comunism. Gorbaciov a ascuns însă faptul că acel comunism în care credea el nu era stârvul stalinismului peste care prezidau ei. El dorea să facă ceea ce încercase Zdeněk Mlynář, prietenul lui din studenție, în «Primăvara de la Praga» - să confere comunismului o față umană” (W. TAUBMAN, Gorbaciov. Viața și opera lui, Meteor Publishing, 2018, p. 729).
S-a vorbit mult despre „glosnost” („deschidere”) și „perestoika” („restructurare”) și doar de puține ori s-a apelat la motivațiile a ceea ce inițiatorul lor a intenționat ca ele să fie cu adevărat. Paul Johnson, unul dintre consilierii lui Margareth Thatcher, așadar, un cunoscător direct al lui Gorbaciov, a surprins, în câteva cuvinte, esența leadership-ului de tip Gorbaciov: „Gorbaciov a început să-și consolideze poziția făcând câteva mii de schimbări de personal la toate nivelurile conducerii sovietice, atât centrale, cât și regionale; dar, se pare că nu a exercitat niciodată acea autoritate incontestabilă pe care până și Brejnev o considerase ca de la sine înțeleasă. (...) După standardele partidului comunist sovietic, el era un liberal; dar respingea până și ideea unui sistem pluripartid în Rusia, ca fiind un «non-sens total»” (P. JOHNSON, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, Humanitas, 2015, p. 730).
Că a crezut posibilitatea reformării sistemului din interior, rămânând la principiile leninismului de organizare a statului și a economiei, o spune Gorbaciov însuși, fără loc de interpretări subtile, într-un volum de memorii apărut în 2013, care șochează cititorul mai puțin avizat, dar care a rămas, după treizeci de ani, cu imaginea reformatorului:
„Sunt adeseori întrebat: perestroika a învins sau a fost învinsă? Răspunsul meu este acesta: perestroika a fost întreruptă, mai precis, a fost întreruptă forțat. Dar realizările ei sunt ireversibile. (...)
Esența perestroikăi consta în depășirea orânduirii totalitare, în trecerea la libertate și democrație. Ea a trebuit să se confrunte cu regimul totalitar și cu societatea infestată de viciile lui. Iată, pe scurt, cheia înțelegerii planurilor elaborate de inițiatorii perestroikăi. Ceea ce a motivat principiile perestroikăi a fost credința că, primind libertate, oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator și energie creatoare. (...)
Trebuia să punem în funcțiune spiritul creator, intelectul, interesul fiecăruia. Pentru aceasta a și fost inițiată perestroika, cu ideea ei ca toți oamenii să poată participa direct, liber și democratic la evoluția socială și politică a țării.
Ne-am întors atunci la reflecția asupra a ceea ce a făcut Lenin după revoluție. În ziua de azi mulți îl condamnă, uneori foarte aspru, pe Lenin. Eu resping categoric asemenea aprecieri. Pentru mine, valoarea lui Lenin constă în faptul că el a legat comunismul de progresul intelectual, de necesitatea asimilării tuturor cunoștințelor căpătate de omenire de-a lungul timpului. (...)
Am vrut deci să ne întoarcem la ceea ce gândea Lenin în momentul când activitatea lui creatoare s-a întrerupt. Când s-a pus problema de a ieși din limitele viziunii deja formate despre socialism, am făcut trimitere tot la Lenin. Așa a fost. Perestroika a început sub semnul lui Lenin cel târziu, ceea ce, repet, este foarte explicabil din punct de vedere istoric. (...)
Desigur, la începutul perestroikăi n-am văzut nici pe departe tot, nu ne dădeam seama și nu înțelegeam totul până la capăt. La început noi, inclusiv eu, spuneam: perestroika este o continuare a Revoluției din Octombrie. Astăzi sunt de părere că această afirmație conținea și o doză de adevăr, și una de rătăcire. Acum sunt mai precaut în ce privește analogia dintre Revoluția din Octombrie și perestroikă” (M. GORBACIOV, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Litera, 2019, pp. 470-473).
Odată demarate „glasnostul” și „perestroika”, lucrurile au evoluat atât de rapid în Europa Central-Sud-Estică, încât au fost surprinzătoare până și pentru cei care establishment-ul comunist era de neclintit. Aici, îmi permit să introduc un punct de vedere personal, generat de analiza faptelor, și anume că prăbușirea regimului comunist era dorită, cu cea mai mare ardoare, de potențații regimului (da, surprinzător, pentru că ideologia „promitea” tuturor sărăcie și egalitate!), care nu puteau investi ceea ce acumulaseră. Am văzut imediat, în prima parte a anului 1990, când primii investitori („privatizați” le ziceam, vă mai amintiți?) erau „insideri” ai regimului, fericiți că pot „înmulți” banii pe care îi adunaseră „cu trudă”!
Într-o lucrare dedicată „Războiului Rece”, Yvan Vanden Berghe denumește anul 1989 drept „anul miracolelor” (Y. V. BERGHE, O istorie a Războiului Rece, 1917-1990, Orizonturi, 2019, p. 263). Deși previzibile, într-o anumită măsură, evenimentele anului 1989 s-au desfășurat cu o rapiditate care a surprins și majoritatea observatorilor. Așa cum își mai amintesc trăitorii evenimentelor din anii ’80, conectați la sursele de informare necomuniste, posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”, prima breșă în sistem s-a produs în Polonia, prin acțiunile anticomuniste ale Sindicatului „Solidaritatea”, constituit în septembrie 1980, la Gdańsk. La 24 august 1989, Tadeusz Mazowieki, un intelectual din anturajul liderului „Solidarității”, Lech Wałęsa, devine prim-ministru al unui guvern alcătuit în cea mai mare parte din necomuniști. În aceiași ani ’80, Ungaria era „copilul teribil” al comunismului, regimul comunist permițând adoptarea de reforme economice limitate. Liderul János Kádár, unul dintre actorii evenimentelor din 1956, a demisionat din funcția de secretar general al P.S.M.U. din cauza dificultăților economice și a stării sale de sănătate, la conferința partidului din27 mai 1988și a fost oficial înlocuit la conducerea partidului de către Károly Grósz, care a continuat politicile lui Kádár de adaptare la noile circumstanțe. În Republica Democrată Germană, în primăvara anului 1989, totul părea calm, asemeni liderului de 77 de ani, Erich Honecker. Regimul său rigid a fost zdruncinat atunci când Gorbaciov a venit în vizită pentru a sărbători 40 de ani de la fondarea R.D.G. Bine primit de mulțimile est-germane, Gorbaciov a ținut să arate că nu le sprijină conducătorul. La puțin timp, în octombrie, Honecker a fost înlocuit de Egon Krenz. Evenimentele au evoluat, iar sub presiunile est-germanilor, la 9 noiembrie a căzut „Zidul Berlinului”, simbolul regimului comunist est-german. În timp ce ochii întregii lumi erau ațintiți asupra Berlinului, la Sofia, Todor Jivkov a fost demis, în urma unei lovituri de stat pașnice, la 10 noiembrie. Lovitura a fost organizată, în tandem, de reformatorii gorbacioviști din P.C.B., alături de opoziția anticomunistă. În Cehoslovacia, abandonarea vechiului regim s-a realizat mai ușor decât furtunoasele evenimente care au zguduit regimul comunist: „Primăvara de la Praga” din 1968 și inițiativa civică „Carta 77”. De aceea, este perfect justificabilă utilizarea sintagmei „revoluție de catifea”, creată de Rita Climova, purtătoarea de cuvânt a opoziției care i-a alungat de la putere pe comuniștii din Cehoslovacia, pentru a desemna evenimentele de la Praga, din 17 noiembrie 1989.
Evident, spectrul evenimentelor din sud-estul Europei, din cursul anului 1989, este mult mai amplu. Din acest tablou lipsește însă România, unde regimul comunist era unul veritabil totalitar, iar mișcările reformiste fuseseră înăbușite înainte de a se naște. În 1989, revista americană „Newsweek” publica în ediția din 21 august ultimul interviu acordat de Nicolae Ceaușescu înainte de plecarea sa precipitată din 22 decembrie. Michael Meyer, jurnalistul care a realizat interviul, publicat sub titlul Ultimul stalinist, era șeful biroului „Newsweek” pentru Germania, Europa de Est și Balcani. Este interesantă, dar nu surprinzătoare, opinia lui Ceaușescu, la momentul august 1989, despre reformele inițiate de Mihail Gorbaciov: „Fiecare țară, fiecare partid ar trebui să înfăptuiască dezvoltarea socio-economică și construcția socialismului ținând cont de propriile realități și de propria concepție despre acestea.Suntem însă îngrijorați de anumite măsuri luate de unele țări, măsuri care înseamnă, de fapt, renunțarea la principiile socialismului.”
O imagine cuprinzătoare a contextului o oferă profesorul Mark Mazower de la Universitatea Columbia, într-o lucrare apărută în 1998: „În România și în alte părți, un abis tot mai larg se căsca între ideologia oficială și o realitate din ce în ce mai chinuitoare. Sau, mai degrabă, de vreme ce respectivul abis fusese dintotdeauna prezent în comunism, ceea ce se întâmpla, esențialmente, în anii 1980 era o recunoaștere crescândă, la nivelul societății în general - deopotrivă la elite și la bazele de mase - , a faptului că ideologia și realitatea se aflau în divorț.
În România lui Ceaușescu, o asemenea recunoaștere nu însemna mare lucru, pentru că nu se întindea până la «Geniul Carpaților» însuși. Dar în alte părți, a cucerit, rând pe rând, eșaloanele puterii. Sentimentul că realitatea se dovedise mai puternică decât teoria socialistă, în loc să fie ținută în frâu de aceasta din urmă, subminase în mod fatal încrederea partidului în propria-i misiune de guvernare” (M. MAZOWER, Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX, Litera, 2019, p. 651).
Evenimentele sângeroase care au acompaniat prăbușirea comunismului în România, inclusiv sfârșitul tragicomic al cuplului Ceaușescu, generează o întrebare firească: cum a fost posibilă, în România, evoluția radicală a sistemului comunist. Istoricul polonez Adam Burakowski găsește o posibilă explicație în finalul unei lucrări consacrate dictaturii ceaușiste: „Unii indică faptul că Nicolae Ceaușescu pur și simplu a știut să exploateze cu dibăcie anumite trăsături ale caracterului național al românilor: înclinația spre formele de guvernare autoritare și necesitatea de a avea conducători puternici. (...)
(...) Ceaușescu lua decizii care din punctul lui de vedere păreau raționale. El a crezut până la capăt în justeșea liniei sale și era convins că sub guvernarea sa românii, în marea lor majoritate, vor cunoaște fericirea. (...) Ceaușescu a fost un fanatic și fanatic a rămas până în ultima clipă. El a murit strigând: «Trăiască Republica Socialistă România, liberă și independentă!» și cântând «Internaționala»” (A. BURAKOWSKI, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (19965-1989). Geniul Carpaților, Polirom , 2016, pp. 432-433).
Asupra „contextului național” insistă și Vladimir Tismăneanu, încercând să găsească răspuns la întrebarea „cum a fost posibil?”: „Cultul personalității lui Ceaușescu este ilustrativ pentru ambiguitatea moștenirii bizantine în România. Stalinismul și bizantinismul au culminat într-o sinteză de ambiție exacerbată, tiranie megalomană și naționalism apocrif. O incompetență crescândă (și inevitabilă) a sufocat procesul de luare a deciziilor, în timp ce secretarul general își îndemna supușii «să facă totul» pentru a-i îndeplini «indicațiile prețioase». (...) sistemul practicat în România era mai mult decât o oligarhică «dictatură asupra nevoilor» (concept formulat de discipolii lui György Lukács din așa-numita Școală de la Budapesta), deoarece impunea un asalt sistematic asupra spiritului uman și o anihilare a gândirii critice” (V. TISMĂNEANU, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Humanitas, 2014, p. 251).
Dar interogaţia primordială pe care, după treizeci de ani, ne-o adresăm, este: au fost evenimentele din 1989 revoluţii autentice? Reprezintă ele o serie de revoluţii politice care să ducă la schimbări decisive şi ireversibile ale ordinii existente? Cel puţin aparent, în locul unor sisteme dictatoriale şi monopartinice, revoluţiile din 1989 au permis apariţia unor regimuri pluraliste, iar în locul economiilor planificate, toate societăţile din Europa Central-Răsăriteană au pornit pe calea economiei de piaţă.
Cu deosebire societatea românească este obsedată de întrebarea dacă a fost sau nu revoluţie anticomunistă în România lui decembrie 1989. Istoricii, politologii, politicienii de diferite orientări îi adaugă atribute, precum „uzurpatoare”, „deturnată ” , „furată”, „răpită”, „confiscată”, „manipulată”, „ratată”, „trucată”, „controversată” ş.a.m.d. S-au edificat imediat după evenimentele din decembrie 1989 două teorii diametral opuse, şi anume teoria revoluţiei pure şi teoria complotului. Ruxandra Cesereanu, într-o lucrare apărută în 2004 (Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții, Polirom,2004), aduce în discuţie ipoteza revoluţiei hibridate cu o lovitură de stat, în vreme ce Stelian Tănase, într-o lucrare publicată în 1999, tinde să aprobe varianta unui complot extern, la care au contribuit şi autohtoni. În opinia lui Stelian Tănase, mişcările revoluţionare au fost comandate şi controlate de la Moscova, iar în țară, garda care a preluat imediat puterea a ajutat la aplicarea indicaţiilor sovietice (Miracolul revoluției. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Humanitas, 1999).
Controversele, dilemele, aspectele mai puţin concludente, întrebările vor mai stărui încă multă vreme, iar politicienii români nu dau semne că ar dori să dezlege ce anume a fost în decembrie 1989. Misterul acestei atitudini ni-l dezvăluie, în parte, fostul disident şi primul preşedinte necomunist al Bulgariei, Jelio Jelev, în finalul unui eseu publicat în 1996: „Comunismul ca atare nu se mai poate întoarce, dar unele dintre trăsăturile sale cele mai rele reapar. În acest aspect stă, poate, soarta curioasă a postcomunismului: o societate în care comunismul nu se poate întoarce, dar din care nu se grăbeşte să plece.”
„Singurul lucru pe care îl învăţăm studiind istoria este faptul că nu învăţăm nimic din ea”. O răbufnire ironică a lui Hegel, unul dintre inspiratorii lui Marx, căruia titanul din Trier i-a împrumutat dialectica idealistă și ne-a redat-o materialistă. La învățămintele Istorie îndeamnă și David Priestland, profesor de istorie la Oxford, când afirmă că „istoria comunismului ar trebui să ne învețe două lucruri. Prima lecție (...) este cât de distructivă poate fi gândirea utopică dogmatică. A doua leție, mai degrabă neglijată astăzi, constă în pericolul inegalităților puternice și al perceperii injustiției - pentru că ele pot face politicile utopice foarte atrăgătoare. Din 1989 încoace, puterile dominante n-au învățat niciuna dintre aceste lecții” (D. PRIESTLAND, Steagul Roșu. O istorie a comunismului, Litera, 2019, p. 760).
Credeți, cumva, că societatea românească a învățat ceva? Nu, nicidecum...
Cătălin Mocanu-Inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea