Premieră în ZdV: Un nou capitol din cartea ,,Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”, cu povestiri din Focșaniul de odinioară
Aflați despre Osvaldo Zuliani, artistul italian în monumente funerare, meșterul care a cioplit crucile din piatră care stau la capetele multor focșăneni care-și dorm somnul de veci în cimitirile municipiului. Meșterul italian a cioplit inclusiv crucea din piatră de la mormântul lui „Nea Sotir”, omul care îndulcea focșănenii anilor ‘60 cu înghețată și halviță.
4 Aprilie 1972. O zi tristă care m-a urmărit toată viața. O zi de marți cu 24 de ceasuri rele! O zi de primăvară mohorâtă pentru sufletul meu de copil, deoarece îmi luam rămas bun pentru totdeauna de la singura mea bunică pe care am cunsocut-o. Cleopatra pleca în ultima ei călătorie pe străzile vechiului Focșani însă… din păcate… se oprea pentru veșnicie să se odihnească în Cimitirul Nordic. Lacrimile din sufletul meu de copil nu mi le-au putut șterge nimeni nici până astăzi. Din acea zi de 4 aprilie am știut și am fost necăjit că nu voi mai avea cu cine să mă plimb pe străzile vechi ale iubitului meu Focșani. Nimeni și niciodată nu a mai avut timp să mă ia la plimbare prin oraș și să îmi povestească cine a locuit la unele adrese, ce doctori, învățători, profesori, negustori sau simpli oameni și-au lăsat pașii pe străzile și aleile din Focșani. Cu ajutorul bunicii am descoperit o mică parte din istoria Focșaniului. O istorie vorbită pe care eu astăzi o împărtășesc cu dumneavoastră. Vă spuneam că bunica a plecat din strada Fluturi numărul 7 și nu s-a mai întors niciodată. Strada Fluturi este actuala stradă Toader Țîrdea, locul unde mi-am petrecut o mică parte a copilăriei și unde am locuit între anii 1972-1974. După slujba oficiată de părintele Chițica, duhovnicul de suflet al bunicii, care îl urma pe părintele Vlădescu, cortegiul a plecat spre Cimitirul Nordic. O însoțeam acum în ,,plimbarea” ei, însă era o plimbare atipică. În acea dimineață, tata care în mod normal își sărbătoarea ziua de naștere (4 aprilie) a vorbit cu doi muncitori să toarne asfalt pe trotuarele din strada Fluturi, le-a dat de pomană o sticlă cu vin și i-a rugat să întindă un covor de asfalt cât ținea tronsonul din fața casei bunicii. Era dorința ei cea mai mare, aceea de a avea asfalt pe strada sa. Ultima dorință i-a fost îndeplinită însă… din păcate POST MORTEM. Așadar o însoțeam pe ultimul ei drum. Cum a ieșit din curte, cortegiul a făcut dreapta pe strada Tătulescu. Cu o zi înainte am auzit-o pe mama și pe tata care vorbeau cu sora bunicii, mătușa Hrisantea (cunoscută croitoareasă a focșănenilor din acea perioadă sub numele de doamna Dinu de pe strada Frunzei) și care discutau despre ultimul drum al dânsei. Era o variantă ca bunica să fie condusă pe strada Fluturi, să se oprească la intersecția străzilor Odobești, Muncitori, Cernei și Tătulescu sau să facă stânga și să meargă pe strada Muncitori, iar la capăt să ajungă la cimitir. Îmi aduc aminte că mama, plângând (Dumnezeu să o odihnească și pe ea) i-a spus mătușii Hrisantea și lui tata că ar ajunge prea repede la cimitir și a ales varianta traseului străzilor Tătulescu până în capăt, apoi stânga pe actuala stradă Republicii, iarăși stânga pe actuala stradă Mare a Unirii până în capăt unde au intrat pe fosta stradă Democrației, actualul bulevard Independenței și în cele din urmă strada Mărășești unde se află Cimitirul Nordic. Auzind această discuție, ,,m-am bucurat” puțin pentru că voi mai merge alături de bunica pe străzile pe care le cutreieram alături de ea și… doamne ce frumos mai era! Cum respiram alături de bunica aromele copacilor de tei, salcâm, iasomie, trandafiri, cum mă bucuram privind în grădinile oamenilor bujorii grena, roz sau crinii albi! Cum veneam acasă obosit după atâta plimbare și uneori ud de zăpada ce se așternea pe străzile orașului! Știam mereu că după plimbare bunica avea pregătit ceva bun pentru mine. Un sirop de trandafiri, o dulceață de nuci sau de trandafiri parfumați culeși chiar de ea din curte. Toate erau făcute de mâna bunicii și aveau un gust unic! Gustul copilăriei mele! Însoțind cortegiul funerar în care actorul principal era Cleopatra, la fiecare colț de stradă auzeam zăngănind bănuți din metal și 2 babe așezau repede cam 2 metri de pânză albă în fața dricului unde dormea bunica. Bănuții și pânza albă erau simbolul vămilor care făceau legătura între lumea pământeană și lumea de dincolo. După ce părintele rostea o rugăciune dascălul spunea: Doamne miluiește, Doamne miluiește, Veșnica ei pomenire! Cei doi cai mascați care trăgeau dricul porneau ușor (parcă să nu o trezească din somnul cel de moarte) pe străzile pavate cu piatră cubică. Atunci am mers pentru ultima dată cu ea pe străzile vechiului Focșani și am văzut casele despre care bunica îmi spunea ce personalități au locuit în ele. Dar și locuri ca fostul CEC, magazinul ,,Dunărea”, cofetăria ,,Macul Roșu”, magazinul ,,Putna”, magazinul ,,Tractorul” (de unde îți puteai procura absolut orice pentru gospodărie), farmacia domnului Huzum, tutungeria doamnei Dinu, spitalul ,,Profetul Samuel”, vechea școală numărul 2 situată pe fosta stradă Democrației. Erau locuri frumoase care mi-au marcat copilăria, existența, și… datorită bunicii Cleopatra am învățat să prețuiesc și să respect trecutul Focșaniului vechi. Ajunși la cimitir, în jur de ora 14:00 un vânt de primăvară mi-a atins obrajii. Vă mărturisesc sincer că am simțit mângâierea EI. Era ultima dată când mă ,,mângâia”. Printre murmurul de plânsete și lacrimi ai celor care au însoțit-o pe ultimul drum eu i-am promis în gând că nu o voi uita niciodată și ori de câte ori voi avea ocazia o voi pomeni și mă voi plimba prin locurile prin care ea mă purta, însă… singur.
Dorind să mă țin de promisiunea făcută bunicii la căpătâiul ei, la mormânt, în acea zi tristă, astăzi vă voi povesti câte ceva despre un om… italian de origine… care a fost cioplitor în piatră și a locuit într-o casă mare pe strada Profesor Caian unde astăzi se află sediul unei bănci. Pe acea stradă mă plimbam când eram copil alături de bunica și admiram castanii înfloriți de pe actualul Bulevard al Gării. Italianul se numea Osvaldo Zuliani și locuia vizavi de fostul complex ,,Modern”. Din amintirile bunicii, dar și din povestirile doamnei Lucia Berigoi, vă povestesc și dumneavoastră, acum cu mare emoție.
Copil fiind, pe strada Toader Țârdea rar puteai vedea câte o mașină circulând. Cel mai des puteau fi văzute căruțe sau birje trase de câte un cal frumos. Căruțele aparțineau țăranilor din satele viticole învecinate sau mocanilor care coborau de la munte, treceau prin Odobești și ajungeau în Focșani. De cele mai multe ori căruțele erau încărcate cu lemne pentru focul de iarnă, sau… dacă era toamnă căruțașul avea 2 butoaie mari cu struguri pe care le ducea la MAT, pe strada Bicaz pentru a vinde strugurii din care se făcea vin. Jucându-mă cu alți prieteni (Titel, Fănică, Dorin. Costel, Adi, Vasilică) păndeam din curtea mea când apăreau căruțele, le vedeam de la colț de stradă și când se apropiau de poarta casei bunicii săream ușor în spatele căruței, ne urcam și repede luam din butoaiele pline, câțiva struguri dulci culeși din podgoriile Odobeștiului. Câte un căruțaș zâmbea la noi și ne lăsa să ne facem pofta, altul… mai aprig din fire ne alunga cu biciul. Noi eram însă bucuroși că ne făceam pofta. Se mai nimerea câte odată să găsim câte un ciorchine mare de strugure tămâios, alb sau roșu. Ce parfumat mai era! Simțeai zeama din bobița zdrobită cum îți spăla cerul gurii. Uneori, când căruțașul ne speria cu biciul, mai țipa bunica la el: ,,Ce ai nene cu copiii? Le este și lor poftă! lasă că nu sărăcești!”.
Vă spuneam că pe stradă, în afară de căruțele cu lemne și butoaie cu struguri mai treceau și birje. Acestea, de regulă transportau oameni ce veneau de la gară și care aveau bagaje mai multe în 2-3 valize. În acele vremuri nu prea existau genți de voiaj și fiecare gospodar avea în casă cel puțin 1-2 valize sau geamantane. Cei mai înstăriți aveau geamantane din piele, iar oamenii simpli aveau valize din carton. Erau însă foarte încăpătoare și oamenii le foloseau foarte des când plecau la drum lung. Birjele însă, erau un fel de taxiuri. La fel procedam și cu birjele. Le pândeam să treacă pe lângă noi, după care ne agățam de o bară din spate și ne plimbam până la capătul străzii. Birjarul nu avea cum să ne vadă deoarece trăsura era acoperită de acea peluză neagră. Peluza însă era decapotabilă. Când nu era desfăcută nu prea aveam curaj să ne urcăm deoarece ne vedea conducătorul atelajului. Și așa unii ne mai simțeau când ne urcam și ne alungau cu câte o înjurătură aruncată în colțul gurii sau dădeau câte un bici calului să o ia la trap, fluierau jargonic doar, doar să ne sperie. Distanța până la colțul străzii nu era prea mare, dar joaca noastră de copii ne făcea fericiți.
Odată, singur fiind am văzut o birjă la celălalt colț de stradă care se apropia de poarta mea. Mă pregăteam să mă agăț pe bara din spate și să mă plimb până la celălalt capăt al străzii în intersecție cu străzile Odobești, Muncitori, Cernei și Tătulescu. Când birja s-a apropiat am văzut că este trasă de un cal mare alb și foarte bine îngrijit. Lucea pielea pe el de frumos ce era! Când să mă pregătesc să ies și să mă agăț… am înlemnit! Pe bancheta unde stăteau pasagerii era o cruce din lemn, iar jos, sub banchetă se afla un sicriu maro cu capac din care se vedea ieșit pe margini un tul alb. M-am speriat atât de tare și m-am tot întrebat dacă acolo era vreun om mort sau birjarul ducea la vreo adresă sicriul. O întrebare la care nici până în ziua de azi nu am găsit răspuns. Adevărul este că de atunci, nu am mai avut curaj să mă agăț de birje. Degeaba mă îndemnau prietenii mei să ne ,,plimbăm” cu birjele că niciodată nu am mai vrut să mă agăț de ele. Mi-am dat seama atunci că moartea face parte din viață și se plimbă pe Pământ cu trăsura.
Vă întrebați probabil dragii mei, ce legătură are povestea mea cu Osvaldo Zuliani? V-am povestit într-un capitol anterior despre înghețata și halvița cu gust unic făcute de nea Sotir. Bunăstarea orașului până pe la sfârșitul anilor ‘60 era asigurată de negustorii focșăneni, dar și de minorități care au trăit în oraș. Din rândul lor făceau parte: evrei, armeni, turci, greci, bulgari și chiar italieni. Toți munceau cu multă conștiință și de pe mâinile lor ieșeau lucruri de care se bucurau toți focșănenii. Unii făceau negoț, alții erau dogari, tâmplari, lumânărari (domnul Zaharia care a avut magazinul situat tot pe Strada Mare, cam în locul unde se află acum magazinul Crinul Alb). Medicii și profesorii erau din clasa intelectualilor de elită însă bunăstarea cetățenilor era dată și de frizeri, croitori, coafeze, patiseri, cofetari și… mai puțini pomeniți sau uitați de vremuri… cioplitorii în piatră. Dacă mulți nu au uitat nici acum aromele prăjiturilor de casă făcute de domnul Vasiliu, ale înghețatei și halviței făcute de domnul Sotir sau gustul de fistic al înghețatei făcută de domnul Bondilă, care a locuit pe fosta stradă Oituz, puțini, își amintesc de vechii cioplitori în piatră. Focșănenii s-au bucurat și de asemenea meșteri, adevărați artiști ai MONUMENTELOR FUNERARE.
Semnătura domnului Colios și fii se află pe multe cruci, a domnului Cozma (una din fiicele sale i-a urmat meseria, având și astăzi atelier), dar… a mai existat un cioplitor de marcă în Focșani pe nume, Osvaldo Zuliani. Domnul Zuliani era de etnie italiană. Pe vremea aceea în Focșani locuiau și câteva familii de italieni foarte iscusiți. Asemenea domnului Osvaldo familiile de italieni aveau mulți copii. Domnul Zuliani, din câte am cercetat, se pare că a avut 10 copii. Dintre aceștia 4 au murit din fragedă pruncie. Uneori o auzeam pe bunica spunându-mi când mă plimbam cu ea pe strada Gării: ,,Uite, aici locuiește Osvaldo Zuliani, un italian care cioplește cruci din piatră. Când voi muri, el aș vrea să îmi facă crucea”. Eu mă întristam și mă speriam când o auzeam vorbind așa.
Odată mergând cu bunica la complexul Modern, de unde mi-a cumpărat o pereche de săndăluțe albe din lac de la doamna Topor care vindea la raionul de încălțăminte, cu ocazia sărbătorilor de Paști, când am ieșit din complex îmi amintesc că un domn a salutat-o și mie mi s-a părut ciudat accentul său:
- ,,Zărut mina, doamna Gleobadra! Ge mai fageți? Ge găutați în gardierul meu?
- Bine, domnule Zuliani, cu nepotul la cumpărături. Merge treaba?
- Merge, doamna Gleobadra! Înget si prost!” răspunse glumind interlocutorul.
Atunci mi-am dat seama că bunica vorbea cu cioplitorul de cruci și am tras-o de mână grăbind-o să plecăm mai repede. Negustorii erau prieteni între ei și se împăcau foarte bine. Erau alte vremuri atunci în Focșani. Lumea era mult mai prietenoasă, mai bună, mai liniștită.
Din spusele doamnei Lucia Berigoi, domnul Zuliani era bun prieten cu bunicul domniei sale, domnul Sotir Manef. O prietenie trainică! Familiile unui italian și a unui bulgar. Cei doi erau atât de buni și vechi prieteni încât pe la sfârșitul anilor ‘20, mai precis 1927, domnul Zuliani a botezat-o pe unica fiică a domnului Sotir, Rozaria, care era cunoscută sub numele de Rosa și a lucrat la cofetăria ,,Crinul Alb”, situată pe Strada Mare.
Domnul Zuliani a avut o fată care se numea Rozina și de aceea a botezat-o pe fata domnului Sotir, Rozalia. Tradiția, spune că pe vremuri când un copil era încreștinat de nași cel botezat să fie ținut în brațe în biserică de unul dintre copiii nașilor și să îi poarte numele. Nu știu însă dacă ceremonialul petrecut în anul 1927 a avut loc la biserica Catolică sau Ortodoxă, dar cert este că cei doi prieteni de naționalități diferite au devenit cumetri. De altfel, doamna Lucia Berigoi povestește cum mergea, copil fiind cu mama Rosa la domnul Zuliani și îi ducea câte un buchet de flori din trandafiri, tei și iasomie, rupt din curtea lor situată pe strada Crișana la numărul 31. Plecau pe strada Ion Creangă de astăzi sau Timiș, iar în capăt ajungeau la complexul Modern unde traversau și se opreau pe strada Profesor Caian unde domnul Zuliani avea o casă frumoasă cu etaj. Soția domnului Zuliani se numea Anna Crovato cu care a avut, cum vă spuneam mai înainte 10 copii.
Domnul Osvaldo deținea în Focșani o turnătorie care producea lucrări din mozaic, monumente funerare și cruci din piatră.
Unul dintre nepoții domnului Zuliani este domnul Modesto Gino Ferarini, fiul surorii sale. Domnul Modesto este președintele de onoare al Comunității Italienilor din România ajuns la venerabila vârstă de 92 de ani.
Din păcate… am încercat în repetate rânduri să iau legătura cu Comunitatea Italienilor din România, am apelat un număr de telefon, dar de fiecare dată la apelul meu nu a răspuns nimeni. Din acest motiv, nu pot să dau mai multe detalii despre această familie minunată care a făcut cinste orașului Focșani și a lăsat urme adânci chiar dacă ele se pot găsi azi în cimitirele din oraș unde a avut comenzi de cruci și monumente funerare.Neavând drepturi de autor și respectând legea protecției datelor cu caracter personal am obligația legală și morală să vă spun că am folosit ca sursă câteva date din: ,,Patrimonio Culturale - Friuli Venezia Giulia”. În semn de respect și de omagiu și amintindu-mi că domnul Osvaldo Zuliani a cunoscut-o pe bunica Cleopatra m-a determinat să apelez la domnul jurist Remus Constantin din cadrul DDSP și să mă ajute să localizez mormântul domnului Zuliani din Cimitirul Nordic. Grație acestui demers am reușit să îl identific și am mers să aprind o lumânare la locul de veci, din păcate părăsit, dar care emană spirit de om care cândva a adus pe lume 10 copii, dar a și contribuit la viața cotidiană a focșănenilor. Simbolic, am depus la monumentul funerar, pe care scrie Osvaldo Zuliani un buchet cu flori de liliac, trandafir și iasomie așa cum primea în timpul vieții de la fina Rosa.
Spre sfârșitul vieții, domnul Sotir Manef a lăsat cu limbă de moarte ca la mormântul său, dacă va pleca din această lume înaintea domnului Zuliani crucea să îi fie cioplită din piatră de renumitul meșter italian, lucru care de fapt s-a și întâmplat. Și dacă în viața pământeană cei doi prieteni au locuit la câteva străzi distanță în vechiul cartier al Gării, în lumea cea veșnică se odihnesc la câteva alei vecine.
Foto:Anna și Osvaldo Zuliani
Foto:Partea de jos a monumentului funerar ce aparține familiei Osvaldo Zuliani din Cimitirul Nordic!
Foto: Partea superioară a monumentului funerar ce aparține familiei Osvaldo Zuliani din Cimitirul Nordic!
ZULIANI ANNA 1897-1967
ZULIANI OSVALDO 1895 -1973
DUMNEZEU SĂ VĂ ODIHNEASCĂ ÎN PACE!
ETERNO RIPOSO!
Cu drag, al dumneavoastră
Daniel Mușat Mureșanu Focșani
Anunțuri ZdV Premium
.jpg)
De același autor
