Care a fost cauza morții celui mai cunoscut vrâncean din toate timpurile, romancierul Duiliu Zamfirescu?
La 3 iunie 1922 a decedat, la doar 64 de ani, Duiliu Zamfirescu. Vestea a căzut ca un trăsnet pe plaiurile putnene, a orașului său drag – Focșaniul, în rândul prietenilor și apropiaților. În „Memoriile” sale, Sextil Pușcariu, arăta despre Duiliu Zamfirescu, scriitorul, deputatul, omul politic și academicianul „că făcând o excursie cu automobilul la Mănăstirea Agapia, a mâncat niște ciuperci și a murit înveninat”.
Distinsul profesor ardelean, îl descrie admirabil: „Frumos și mai ales când părul și mustața îi sunt albe, elegant în mișcare, pasionat în vorbe, el își concepea rolul său de academician în mijlocul patimilor politice. Nu era nobil din naștere, dar era aristocrat din fire, mai ales în urma carierei sale diplomatice. Și-a iubit mult județul și locuitorii, zugrăvind în opera sa viața de provincie și eroii săi. A apărat cu cinste drepturile răzeșilor obșteni ai Vrancei, de pe scaunul președinției Camerei Deputaților”.
Avocatul focșănean N. Șt. Graur în cartea sa „Figuri politice putnene”, făcea, în 1920, un portret concludent lui D. Zamfirescu: „se înregistrează în Liga poporului a generalului Averescu și se numără printre fruntașii ei… fiind un scriitor de elită, dar și un apărător al drepturilor țărănești” (aluzie la Legea de reformă agrară din 1925).
Reputatul profesor vrâncean, Ion Diaconu, de la liceul „Unirea” spunea admirabil despre Duilă sau Duiță (cum i se spunea în anturaj sau în familie) „a fost o figură apolinică, într-o permanentă tinerețe, a aspirat spre frumosul veșnic, spre perfecțiune”.
A fost înmormântat în ziua de 6 iunie 1922, într-un mormânt modest din Cimitirul Sudic al orașului Focșani, având alături pe tatăl său, Lascăr Zamfirescu, decedat la 90 de ani și pe fiul său, Lascăr, mort de tânăr într-un nefericit duel, din noiembrie 1921. Avea megieș de eternitate pe Tincuța, personaj din „Viața la țară” și pe scriitorul, blândul învățător, Ion Ciocârlan.
Duiliu Zamfirescu, omul a dominat cu ilustra sa personalitate, timp de peste jumătate de secol, viața cultural-literară și politico-diplomatică a țării și a Ținutului Putna, dar și a orașului său de suflet Focșani.
Câteva adnotări din biografia sa fascinantă, cred că sunt utile de a fi cunoscute cititorului.
S-a născut la Plăinești (azi comuna Dumbrăveni) la 30 octombrie 1858, într-o familie de oameni așezați și înstăriți, cu vechi rădăcini în lumea vrânceană. Studiile primare și gimnaziale le-a urmat la Școala de băieți nr.1 și fostul gimnaziu „Unirea”. În semn de aducere aminte a urbei și a școlii sale dragi, ne-a lăsat versurile: „Mi-aduc aminte ca acum/ Când alergam cu capul gol/ Prin prăfăria de pe drum/ Și când ardeam cărțile scrum/ Și școalei dam ocol.”
În scrisoarea adresată lui Alexandru Macedonski, în iunie 1880, surprinde aspecte interesante din mica sa urbe a copilăriei, în care se trudea să lepede haina apucăturilor levantine: „Îți scriu din Focșani, adică dintr-un oraș de provincie, care își are tribunalul său, foișorul său de foc (demolat în 1905) cazarma sa, Curtea sa de Apel (mutată apoi la Galați) și prin urmare și un batalion de avocați, teatrul său, o miniatură din scânduri și cărămidă a teatrului din București (teatrul lui Ion Lupescu, aflat în Grădina Publică), cu două rânduri de loje, parter și galerie; în sfârșit, provincie în toată puterea cuvântului. Lumea, cu excepția câtorva familii, lume de provincie, caraghioasă, pretențioasă, săracă de spirit și de gust, în care câțiva nătărăi de Curte ori de Tribunal, se învârtesc ca niște păuni, admirându-și unii altora penele, când sânt de față și râzând toți de fiecare și fiecare de toți, când își privesc picioarele. Cei ce se deosebesc nițel stau deoparte.”
Fiul de podgorean și-a făcut studiile universitare la București, obținând licența în Drept în 1880. După mai multe peregrinări la judecătorii și barouri de provincie, în 1988 pleacă în străinătate. „Epoca Roma” este predominantă timp de 18 ani (1888-1906) ca atașat și apoi secretar al Legației de la Roma, timp în care intră și transferurile de la Bruxelles (1892-1894) și apoi Atena. În Italia are prilejul să cunoască comorile artistice ale acesteia, iar lucrările artistice a lui Michelangelo îi lasă „o amintire de neuitat”.
În fața „Columnei lui Traian” de la Roma, este mândru de constatarea „că te cobori ca popor din contemporanii acestui om”
Se căsătorește la Roma, la 10 martie 1890 cu Henrieta, fiica senatorului Antonio Alievi, ajuns director general al Căilor Ferate Italiene. Această căsătorie îi va aduce o zestre de 110.000 franci și a cincea parte dintr-o proprietate din apropierea orașului Milano. Reîntors în țară, se număra printre colaboratorii de frunte ai revistei „Convorbiri literare” încă din 1883 și apoi a „României libere”. Poartă încă o bună corespondență cu Titu Maiorescu, a cărui elev a fost, cu I.C. Negruzzi, N. Petrascu, SC Ollanesco-Ascanio, N. Iorga, Simion Mehedinți și alții. A fost ales membru în Comisia Europeană a Dunării, în 1908 devine membru al Academiei Române, iar în 1920 președinte al Camerei Deputaților, apogeu a unor importante funcții în stat.
Înzestrat cu ales talent literar, Duiliu Zamfirescu a contribuit din plin la nașterea literaturii române moderne. „Am încercat să creez o literatură națională, dându-mi seama de lipsurile ce stau în calea scriitorului, cu idei preconcepute și de aceea nu m-am făcut apărătorul unei clase, a țăranului sau a boierului, a moldovenilor sau a muntenilor, că pe cât am putut am căutat să topesc tuturora într-o simțire pornirea comună a iubirii de patrie”. A lăsat posterității o moștenire literară bogată: Poezii – „Fără titlu” (1883) „Alte orizonturi” (1894); „Imnuri păgâne” (1897); „Proză”; „Novele” (1889); „Nuvele românești” (1896); „Poezie nouă” (1899), din Ciclul Comăneștilor – „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război” (1895-1897), „Îndreptări” și Ana (1900).
Din punct de vedere social-politic, desfășoară o activitate bogată, devine președintele partidului averescan din Putna, ales cu entuziasm de susținători la 15 noiembrie 1918.
În calitate de important proprietar de vie (deținea 150 pogoane la Faraoanele, Vârteșcoi, Blidari și Pățești-Unirea) a fost ales onorific, președinte al Sindicatului podgorenilor din Odobești.
În calitate de înalt demnitar și ilustru cetățean al urbei, participă, la 6 octombrie 1921, în aula Liceului „Unirea” la dezvelirea plăcii comemorative închinate colegilor căzuți în Războiul cel Mare.
În septembrie 1918, sub îndrumarea sa a fost tipărit la Focșani „Curierul de Putna”, un ziar de mare valoare pentru istoricul presei naționale locale. În numărul de inaugurare, Duiliu Zamfirescu evidenția: „Județul nostru este un mare cimitir, în care dorm somnul de veci eroii neamului nostru. Astăzi, după 40 de ani, Grivița a fost mutată în județul nostru. Fiecare putnean este un erou sau un martir”.
În articolul „Divizia a 6-a” arăta: „La noi a fost frontal. Apele noastre au spumegat în sânge. Zăbrăuțul, Șușița, Putna și Siretul au oprit puhoaiele nemților. Am avut norocul să asist la cele două războaie, cel din 1877 și cel din 1919, și pot să îmbătrânesc în pace!”
Apologia vitejiei putnenilor o face astfel: „Noi, putnenii, ne-am făcut datoria către patrie, mai mult decât zăgazul dușmanului. La noi a fost frontal….!” Aceste rânduri au fost în fapt un omagiu adus vrâncenilor, eroilor de la 1877 și Diviziei a V-a din Regimentul 10 Putna, în războiul din 1916-1919.
La împlinirea a 10 ani de la moartea marelui dispărut, au vorbit la Focșani: Marin Simionescu Râmniceanu, un apropiat al familiei, membru al Academiei Române și scriitorul Brătescu-Voinești. Primul vorbitor arătă că „Duiliu Zamfirescu a fost cel mai ales vlăstar al unui ținut desemnat de soartă, că prin pierderea sa începe opera de unificare națională, iar prin rezistența operei sale în timp se desăvârșește.” Secundul vorbitor anunță că „societatea românească s-a dezpodobit prin moartea lui Duiliu Zamfirescu”.
La Muzeul Vrancei se păstrează costumul de diplomat, decorațiile dobândite, din partea Belgiei, Greciei și Italiei, dar și scrisori de familie.
Prin inițiativa prefectului, col. Ion Arbore, a familiei și a prietenilor, în anul 1932, a fost realizat bustul în bronz, de către sculptorul Ion Jalea, cel care a realizat și Borna Unirii. Dezvelirea acestei statui, plasată în fața Primăriei Focșani a avut loc la 16 octombrie 1932. În vârtejul evenimentelor dureroase din cel de-al Doilea Război Mondial, care a lovit și Focșaniul, bustul de bronz a dispărut. În 1954, în Grădina publică, a fost reașezată o copie, care există și astăzi, dar nici pe departe nu seamănă cu chipul unuia din cei mai distinși cetățeni de onoare a meleagurilor vrâncene.
Astăzi, Biblioteca Județeană Vrancea, prestigioasă instituție culturală, poartă numele ilustrului vrâncean - Duiliu Zamfirescu.
Profesor de istorie – Cezar Cherciu
