Asaltul comunismului internațional asupra capitalismului „putred”: „partidul comunist unitar mondial” din 2 martie 1919
„Simbol al proiectului mondial al lui Lenin și al solidarității muncitorești și revoluționare internaționale, Internaționala Comunistă a devenit în decursul anilor un instrument în mâinile conducătorilor sovietici, care le-a permis să intervină în întreaga lume prin intermediul partidelor comuniste, simple secții naționale ale Internaționalei Comuniste, și formării între 1920 și 1939 a unei generații de cadre comuniste staliniste care a asigurat până în anii 1970 stabilitatea mișcării în dimensiunea ei mondială” (STÉPHANE COURTOIS coord., Dicționarul comunismului, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 317).
La 28 septembrie 1864, la Londra, Karl Marx înființează celebra „Asociație Internațională a Muncitorilor” sau Internaționala I. Marx a fost sufletul acestei asociaţii, autorul primei ei „Adrese“ şi al unei serii de rezoluţii, declaraţii şi manifeste. Reunind mişcarea muncitorească din diferite state, pentru a iniția pe făgaşul unei activităţi comune diversele forme ale socialismului neproletar, premarxist (Giuseppe Mazzini, Pierre-Joseph Proudhon, Louis-Auguste Blanqui, Mihail Bakunin, trade-unionismului liberal englez, devierea lui Ferdinand Lassalle spre dreapta în Germania etc.), combătînd teoriile tuturor acestor curente, Marx creează o tactică unitară a luptei proletare a clasei muncitoare din diferitele ţări. După căderea „Comunei din Paris” în 1871 şi după scindarea Internaţionalei de către bakunişti, existenţa acesteia în Europa devenise imposibilă. După Congresul de la Haga din 1872 al Internaţionalei, din care Bakunin a fost exclus, la propunerea lui Friedrich Engels sediul Internaționalei I a fost mutat la New York. Dar slăbită de fracțiunea anarhică, Internaționala I s-a autodizolvat oficial la Congresul de la Philadelphia, din 1876.
Internaționala a II-a sau Internaționala Socialistă a fost fondată în 1889 la Bruxelles, fiind o federație de partide socialiste și sindicate muncitorești care a influențat mișcarea muncitorească europeană, susținând democrația parlamentară și opunându-se anarhiei. Sub influența social-democrației germane și austriece și a Partidului Muncitoresc Francez al lui Jules Guesde, Internaționala a II-a afirma oportunitatea înființării de partide socialiste în diverse țări, evitând alianțele cu partidele „burgheze”. În 1900 s-a format la Bruxelles un secretariat permanent, Biroul Socialist Internațional, dar abia în 1905 Internaționala a II-a și-a format o structură centrală. Începând cu 1907, conducerea sa a fost preluată de „revoluționari de profesie”, precum Gustave Hervé, Rosa Luxemburg și Vladimir Ilici Lenin. În 1912, Internaționala a II-a reprezenta deja partidele socialiste din toate statele europene, S.U.A., Canada și Japonia, având aproape 9 milioane de membri. În acea perioadă, principala preocupare a Internaționalei a II-a a devenit prevenirea unui conflict european general, iar când acesta s-a declanșat, în 1914, mișcarea și-a încheiat activitatea. Socialiștii din statele neutre s-a întrunit, totuși, la conferințele de la Zimmerwald (1915) și Kienthal (1916). Socialiștii întruniți la Zimmerwald au adoptat și un manifest prin care era condamnat „războiul imperialist”, colaborarea socialiștilor din unele țări cu burghezia, lipsa de reacție a Biroului Socialist Internațional, susținându-se, totodată, începerea unei mișcări pentru încheierea păcii fără anexiuni și fără contribuții de război.Din partea României, manifestul a fost semnat de Cristian Racovski. Textul avea să fie publicat în limba română, în ziarul „Lupta zilnică” din 25 septembrie 1915. Socialiștii din România nu au fost reprezentați la cea de-a doua „conferință socialistă internațională pentru pace”, desfășurată tot în Elveția, la Kienthal, în zilele de 24-30 aprilie 1916. Aici au lansat un apel, cunoscut sub numele de Manifestul Kienthal, solicitând oamenilor muncii să „folosească toate mijloacele posibile pentru a pune capăt rapid măcelului uman”.
În urma revoluției bolșevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Lenin preia puterea în Rusia, considerând că a sosit momentul să extindă la scara întregii lumi procesul început prin „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”. Între 2-6 martie 1919, la Kremlin are loc congresul de înființare a Internaționalei Comuniste, în prezența a nouă revoluționari veniți din străinătate. Troțki, la momentul respectiv în funcția de președinte al Consiliului Militar Revoluționar al Republicii, îi redactează Manifestul, în care se sublinia relația de filiație cu Internaționala I a lui Marx, recunoștea Manifestul Partidului Comunist ca platformă-program a mișcării internaționale comuniste și îi stabilea obiectivul: înlocuirea „vechii orânduiri burgheze” cu dictatura proletariatului, formă a „democrației muncitorești”, superioară celei a burgheziei. Primul președinte al Comitetului Executiv al Cominternului a fost Grigori Evseievici Zinoviev, din 1919 până în 1926, când a fost destituit după ce a ieșit din cercul favoriților lui Stalin.
Constituirea efectivă a Internaționalei Comuniste se realizează la al doilea congres al său, desfășurat la Petrograd, apoi la Moscova, între 19 iulie-7 august 1920, chiar în perioada în care trupele Armatei Roșii înaintau spre Varșovia, generând mari speranțe într-o revoluție europeană. La congres au participat peste 200 de delegați, veniți din 37 de țări. În legătură cu acest congres, Stéphane Courtois menționează că „ideea este de a crea un partid revoluționar mondial, al cărui Comitet Executiv (CEIC) ar conduce activitățile fiecărei secții naționale și ar menține coeziunea ansamblului expulzând partidele, grupurile sau indivizii care ar contraveni directivelor sale. Internaționala Comunistă formulează 21 de condiții de admitere, destinate să provoace ruptura ideologică și politică de social-democrație, să provoace sciziuni în interiorul acesteia care să ducă la formarea unor fracțiuni comuniste, embrioni ai viitoarelor partide comuniste care să accepte modelul de organizare bolșevic – disciplină de fier, centralism democratic, structuri clandestine, infiltrare a organizațiilor adverse. Internaționala Comunistă consideră într-adevăr că, în țările Europa și din America, «lupta de clasă intră într-o perioadă de război civil»” (STÉPHANE COURTOIS coord., op. cit., pp. 317-318). Același lucru îl spune și Yvan Vanden Berghe, într-o lucrare dedicată „Războiului Rece”: „Cominternul era un fel de organizație umbrelă care reunea toate partidele comuniste din lume. Obiectivul afirmat al acesteia era de a combate capitalismul și de a organiza revoluția mondială. (...) Congresele Internaționalei, care se țineau la intervale regulate la Moscova, erau culmi ale violenței revoluționare verbale. Sub conducerea sovieticilor, comuniștii trebuiau să combată capitalismul pretutindeni în lume. Această tactică a fost ajustată de mai multe ori. Comuniștii trebuiau să încurajeze conflictele, considerate inevitabile, dintre țările imperialiste; Marea Britanie împotriva Statelor Unite, Statele Unite împotriva Japoniei și Franța împotriva Marii Britanii. Trebuiau să creeze sau să ajute la crearea unor mișcări de autonomie în colonii” (YVAN VANDEN BERGHE, O istorie a Războiului Rece: 1917-1990, București, Editura Orizonturi, 2019, pp. 24-25).
Prezentăm cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev, denumite și cele 21 de puncte ale lui Lenin, din iulie 1920:
„1. Propaganda și agitația sunt comuniste și vizează în același timp burghezia și reformismul.
2. Epurarea posturilor de răspundere în mișcarea muncitorească. A se înlocui reformiștii prin comuniști.
3. Acțiunea legală combinată întotdeauna cu cea ilegală.
4. Propaganda ideilor comuniste în armată.
5. Propagandă și agitație comuniste la țară.
6. Denunțarea patriotismului social și a pacifismului social.
7. Ruptura completă și definitivă cu reformiștii (Turati, Kautski, Hilferding, Hillquit, Longuet, MacDonald, Modigliani și alții).
8. Susținere nu prin vorbe, ci prin fapte, a oricărei mișcări de emancipare colonială.
9. Crearea unor nuclee comuniste în sindicate.
10. Combaterea Internaționalei sindicale de la Amsterdam.
11. Epurarea grupurilor parlamentare.
12. Organizarea partidului comunist trebuie să fie bazată pe o disciplină de fier, de tip militar.
13. Epurarea periodică din partidele comuniste a elementelor mic-burgheze.
14. Ajutor necondiționat republicilor sovietice în lupta lor împotriva contrarevoluției.
15. Fiecare program național-comunist trebuie adaptat la condițiile speciale ale țării.
16. Hotărârile Cominternului, partid mondial unic, au un caracter obligatoriu.
17. Partidele sunt partide comuniste, și nu socialiste.
18. Toate ziarele comuniste trebuie să publice toate documentele importante ale Cominternului.
19. La patru luni după al II-lea congres va fi convocat un congres, pentru a dezbate propunerile.
20. Noul Comitet Central va fi ales cu 2/3 de membrii comuniști.
21. A exclude din partidul comunist pe cei care resping propunerile prezente”.
Thierry Wolton, autorul unei monumentale istorii mondiale a comunismului, tradusă de curând în limba română, atrage atenția că „în mintea conducătorilor bolșevici, partidele comuniste naționale trebuie să fie simple secțiuni locale ale Cominternului, cum stipulează una dintre cele 21 de condiții de aderare. Acest statut face din militanții comuniști de pretutindeni o armată potențială de agenți în slujba U.R.S.S., lucru de care Kremlinul e tot mai interesat în anii 1930, când situația internațională se degradează. Partidele comuniste «frățești» au obligația să asculte ordinele Moscovei, chiar și atunci când ele se dovedesc sinucigașe. (...) Afacerile Cominternului sunt totdeauna tratate direct de Politbiuroul sovietic, cea mai înaltă instanță a partidului-stat, ca o ramură a politicii externe” (THIERRY WOLTON, O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică, vol. I. Cu pumnul de fier. Călăii, București, Editura Humanitas, 2018, p. 214).
Christopher Read, într-un volum consacrat vieții lui Lenin, arată: „concepția lui Lenin cu privire la revoluția internațională a rămas complexă până la sfârșit. El a oscilat între nevoia Rusiei sovietice de a supraviețui și necesitatea ca revoluțiile să aibă loc pretutindeni. În același timp însă, a criticat mereu cu asprime stânga din țară și din străinătate fiindcă punea prea mult accentul pe revoluția internațională. Spre deosebire de aceștia, Lenin nu voia să mobilizeze forțe serioase care să susțină revoluțiile străine. (...) În mintea lui Lenin, revoluția mondială a fost întotdeauna necesară pentru ca victoria «finală», «deplină» sau «totală» a socialismului să fie cu putință. În ce consta însă victoria lui finală? Cât de departe se putea merge între timp? Aceasta este o altă chestiune pe care Lenin n-a rezolvat-o. Nici nu putea. Nu era un clarvăzător. Principiul lui a continuat să fie, așa cum se exprimase în 1917, citându-l pe Napoleon: «On s’engage, et puis, on voit», ceea ce înseamnă, aproximativ, «începe și vezi ce se-ntâmplă». Ceea ce începea să facă Lenin, înainte de toate, era să construiască structurile interne ale socialismului din Rusia” (CHRISTOPHER READ, Lenin. O viață de revoluționar, București, Editura Meteor Publishing, 2015, p. 264). Același lucru îl remarcă și Orlando Fighes, într-o lucrare foarte bine documentată despre revoluția rusă: „Este adevărat, pe parcursul anilor 1919 și 1920 Lenin va cocheta cu ideea de a exporta comunismul prin intermediul Cominternului; dar nu va realiza mare lucru. Din toate punctele de vedere importante, «revoluția permanentă» se încheiase, iar din acel moment scopul regimului avea să se limiteze la consolidarea socialismului într-o singură țară, conform faimoasei expresii a lui Lenin” (ORLANDO FIGHES, Revoluția rusă:1891-1924. Tragedia unui popor, Iași, Editura Polirom, 2016, p. 499).
Al treilea congres al Cominternului a avut loc la Moscova, între 22 iunie-12 iulie 1921, oferind, așa cum scrie Jacques de Launay, în stilul său caracteristic, „o lecție a eșecurilor. La Budapesta și la Berlin, în Franța greva generală a lucrătorilor de la căile ferate nu a izbutit, în mai 1920, în Italia grevele care aveau ca scop ocuparea uzinelor nu au dus la nimic concret, în Cehoslovacia greva generală din decembrie 1920 a eșuat. Reluate în Germania cu ajutorul conducătorilor Cominternului, în martie 1921, grevele au suferit riposta armatei și o înfrângere de mari proporții” (JACQUES DE LAUNAY, Istoria secretă a Cominternului: 1919-1943. Eșecul unei speranțe, București, Editura Venus, 1993, p. 29).
În 1926, președinte al Cominternului devine Nikolai Ivanovici Buharin, despre care Lenin, pe patul de moarte, scria că „nu este doar cel mai valoros și mai remarcabil teoretician al partidului, este considerat, de asemenea, drept favoritul întregului partid, dar opiniile sale teoretice pot fi foarte îndoielnic atribuite complet marxiste, pentru că există ceva scolastic în el, nu a studiat și, cred, niciodată nu a înțeles pe deplin dialectica”. Buharin s-a opus colectivizării agriculturii, iar Stalin i-a atacat opiniile economice și politice și l-a forțat să renunțe la ele. Ca urmare, Buharin a fost destituit de Stalin în 1928, și-a pierdut poziția în Comintern în aprilie 1929 și a fost exclus din Biroul Politic în noiembrie 1929.
În 1935, la al VII-lea congres al organizației de la Moscova, desfășurat între 25 iulie-21 august, conducerea Cominternului este preluată de liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, un veritabil marxist. Acesta a condus Cominternul până la desființarea lui oficială, din 15 mai 1943.
Diversiunea lui Troțki, care în 3 septembrie 1938, prin congresul constitutiv de la Périgni, în Franța, în casa unui vechi sindicalist revoluționar, Alfred Rosmer, înființează Internaționala a IV-a, demascând genenerările dictatoriale ale stalinismului, nu reușește să afecteze unitatea Cominternului. Internaționala a IV-a relua proiectul lui Troțki, exilat în Mexic, de lansare a principiului „revoluției mondiale permanente” și nu a supraviețuit ca anvergură rostului imaginat de creatorul său, asasinat cu toporișca (piolet) la 20 august 1940, în reședința de la Coyoacán (suburbie a Mexico City) de către Ramón Mercader, comunist spaniol și agent NKVD deghizat în militant troțkist.
a 22 mai 1943, Agenția TASS difuza o știre cutremurătoare despre dizolvarea Cominternului, decisă la 15 mai:
„Trebuie să se constate că Internaționala Comunistă, așa cum a fost organizată la Congresul din 1919, răspundea foarte bine necesităților epocii, dar acum este depășită de evenimente. Sarcina ce se impune azi mișcării internaționale a muncitorilor nu mai este în concordanță cu posibilitățile de organizare actuale ale Cominternului. Aceasta constituie un obstacol în fața unei serioase consolidări a mișcării muncitorilor. Războiul mondial a accentuat diferențele în ceea ce privește situația partidului comunist în diverse țări. În prezent, sarcina esențială a popoarelor și în special a clasei muncitoare în Germania și în țările Axei este de a lupta pentru a face să dispară regimul actual...
Comuniștii nu au încetat niciodată să păstreze forme de organizare depășite. Karl Marx nu a ezitat să dizolve Internaționala I, când a considerat că era momentul. Tinând seama de aceste fapte, Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste propune: dizolvarea Internaționalei Comuniste ca organ director al mișcării mondiale a muncitorilor; eliberarea partidelor comuniste de obligațiile care le legau ca membre ale Cominternului; cheamă pe toți partizanii Internaționalei de a lua parte la lupta împotriva coaliției lui Hitler și de a acționa pentru căderea dușmanului clasei muncitoare: fascismul german și aliații săi.
Toate secțiile Cominternului au aprobat această dizolvare.
Comentariile asupra acestei hotărâri, făcute de organele clandestine ale partidelor comuniste, ne lasă perplecși. Mulți nu au înțeles sau nu vor să înțeleagă avantajele dizolvării Internaționalei Comuniste. Ei declară, de o manieră cu totul inoportună, că aceasta reprezintă o dovadă de neputință”.
La 28 mai 1943, Stalin însuși a explicat corespondentului la Moscova al Agenției Reuters decizia de desființare a Cominternului:
1. Dizolvarea pune capăt acestei minciuni care susține că Moscova vrea să se amestece în politica internă a altor țări și să le bolșevizeze. Minciuna aceasta a dăinuit.
2. Dizolvarea pune capăt, de asemenea, calomniilor proferate de dușmanii comunismului și ai mișcării muncitorești, care pretind că partidele comuniste din diferite țări nu acționează în interesul propriului lor popor, ci ascultă de ordine străine.
3. Dizolvarea va permite patrioților națiunilor însetate de libertate să unească toate forțele progresiste ale țărilor lor, oricare ar fi opiniile lor politice sau convingerile lor religioase, pentru a făuri frontul comun al libertății naționale, având drept obiect extinderea luptei împotriva fascismului.
4.. Dizolvarea va permite patrioților din toate țările să reunească toate popoarele însetate de libertate într-un front internațional împotriva amenințării hitleriste de hegemonie mondială și să se pună astfel primele jaloane ale cooperării tuturor națiunilor”.
Evident, dizolvarea Cominternului a fost urmată de constituirea altei organizații comuniste mondiale de aceeași factură. La propunerea „tovărășească” a lui Stalin, la 22-27 septembrie 1947, în orașul polonez Szklarska Poręba, nouă lideri ai partidelor comuniste din U.R.S.S., Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia înființează Biroul de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform). Primul sediu al Cominformului, la care mai târziu au aderat și partidele comuniste olandez și albanez, a fost stabilit la Belgrad, dar după ruptura dintre U.R.S.S. și Iugoslavia, sediul a fost stabilit la București. În data de 28 iunie 1948, Partidul Comunist din Iugoslavia este exclus din Cominform.
Scopul constituirii Cominformului a fost acela de a coordona activitatea partidelor comuniste europene după dizolvarea Cominternului. Moartea lui Stalin, în 1953, a generat și pierderea din importanță a Cominformului, mai ales că cele două „blocuri”, comunist și occidental, se îndreptau spre o „coexistență pașnică”, grație inițiativelor „pacifiste” ale lui Nikita Hrușciov. O simplă notă, datată 17 aprilie 1956, anunța dizolvarea Cominformului. Tot atunci sucomba și gazeta oficială a Biroului, Pentru pace durabilă, pentru democrație populară!
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea
Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
.jpg)
