Despre Vrancea, ca nume de persoană și nume de locuri (II) - Un slalom lingvistic printre „vrăncean” și „vrâncean”
Într-un buletin al unei asociații didactice focșănene1 condusă de conferențiarul universitar Costică Neagu, doctor în Științele Educației, este publicată o parte de final a unui studiu (notele de subsol încep de la nr. 32) semnat de profesorul universitar Gheorghiță Geană, doctor în Antropologie Culturală, sub titlul Baba Vrăncioaia: o figură arhetipală descinsă din matriarhatul vrăncean.
Fragmentul este o replică („științifică”– ne-a asigurat într-o discuție coordonatorul publicației) la „lecția de istorie” apărută în „Ziarul de Vrancea” din 14 aprilie 2012, în care afirmam că „Ștefan cel Mare n-a fost niciodată în Vrancea și nu a dăruit munți feciorilor Babei Vrâncioaia”. De la început se observă scrierea cu „ă” a cuvântului „Vrăncioaia” la profesorul universitar și cu „â” la noi.
Pornind de aici, continuăm încercările noastre de a lămuri câteva probleme legate de Vrancea, apelând la cunoștințele de lingvistică, de teorie literară și de istorie de care dispunem, cu citarea surselor, ca să fim în ton cu practica binecunoscutului antropolog.
Un sovejan conectat la marile culturi ale lumii
Născut la 27 octombrie 1942 într-un cătun din apropierea Mărășeștilor, unde sovejenii fuseseră împroprietăriți după Marele Război de Reîntregire a Neamului, Gheorghiță Geană a absolvit clasele primare și gimnaziale la Soveja, unde a avut dascăli cu calități didactice deosebite, iar clasele de liceu la Colegiul Național „Unirea” de astăzi. În 1965 a terminat Facultatea de Filosofie a Universității din București, doi ani mai târziu angajându-se cercetător științific la Institutul de Antropologie al Academiei Române. În octombrie 1977 își susține doctoratul în filosofie cu teza Statutul epistemologic al antropologiei sociale și culturale, prima teză de doctorat cu o temă de antropologie culturală de la noi, revizuită și publicată în 2005 sub titlul Antropologia culturală. Un profil epistemologic. Din octombrie 2001 este profesor titular (prin cumul) la Facultatea de Sociologie a Universității din București, după ce, în iunie 1993, devenise cercetător științific gradul I la Institutul de Antropologie.
În cadrul acestei instituții inițiază și conduce cercetări colective de antropologie fizică și culturală în județele Argeș și Vrancea pe teme privind comunitatea rurală, rudeniile, riturile, etnopsihologia, filosofia populară etc. Are contribuții exegetice importante referitoare la opera și personalitatea lui Eminescu, Brâncuși, Enescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Traian Herseni, Lucian Blaga, Simion Mehedinți. Scrierile sale sunt sinteze sobre cu caracter enciclopedic, multe concluzii devenind adevărate maxime: „Păstorul mioritic trăiește încuibat în adâncul ființei umane”. O parte din studii sunt rezultatul unor participări, după 1989, la numeroase manifestări științifice internaționale organizate la Amsterdam, Bristol (Marea Britanie), Copenhaga, Cracovia, Frankfurt am Main, Ljubliana, Maynosth (Irlanda), Milano, Oslo, Paris, Tallin (Estonia), Tutzing (Germania), Viena etc. Contribuțiile sale științifice sunt citate sau incluse în bibliografii universitare în Austria, Brazilia, Canada, China, Elveția, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Statele Unite ale Americii.
De antropologul Gheorghiță Geană ne leagă o prietenie plină de recunoștință pentru articolele publicate în limba română trimise și nouă, alături de Antropologia culturală din 2005 și Caietele de la Putna din 2009 (colocviu dedicat lui Eminescu, închinat memoriei celei care a fost acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta), pentru care nu vom putea niciodată să-i mulțumim îndeajuns. În fața acestei staturi academice încercăm totuși să ne amintim de câteva „lecții” de limba română ale iluștrilor noștri dascăli Al. Rosetti, Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Boris Cazacu, Jacques Byck, Theodor Hristea etc. și de literatură susținute de G. Călinescu, Tudor Vianu, Al. Piru, N. Manolescu, Ion Rotaru ș.a. care, la mijlocul secolului trecut, ne-au insuflat discernământul cu care trebuie să tratăm aspectele mai sensibile ale devenirii noastre intelectuale, ceea ce am făcut tot timpul la catedră și acum o facem și publicistic.2
Antropologia „culturală” și normele scrierii corecte
Fragmentul de studiu semnat de Gheorghiță Geană în publicația coordonată de Costică Neagu începe cu o precizare în subsol prin care se justifică extralingvistic un fapt de limbă română contemporană: Adoptăm forma „vrăncean”, „Vrăncioaia” (și derivatele) ̶ cu „ă”, nu cu „â” ̶ dintr-o rațiune firească: așa își spun oamenii locului, adică locuitorii Vrancei istorice. Forma „vrâncean” a apărut din afara Vrancei ca atare, de exemplu atunci când ținutul istoric a fost cuprins în structuri administrative cu centrul în exterior! De altfel, prin analogie fonetică, locuitorii orașului Panciu își spun „pănceni” (nu „pânceni”) și, de asemenea, mânuitorii de lance se numesc „lăncieri” (nu „lâncieri”)...3
Părerile de mai sus aparțin unui profesor universitar care este și un cercetător științific de înalt nivel, doctor în antropologie culturală cu un curs tipărit în domeniu și care poate să spună orice fără a fi cenzurat de cineva.
Noi, provinciali dascăli de română ca atâția din țară, suntem obligați să respectăm programele și documentele de proiectare didactică elaborate de autoritățile centrale, având ca finalitate cultivarea la elevi a capacităților de a-și însuși și utiliza corect limba română standard, vorbită și scrisă la cumpăna dintre mileniile II și III ale erei creștine, nu limba unor timpuri „istorice”. Mai mult decât atât, profesorul universitar formează formatori de opinie, în timp ce în învățământul preuniversitar formulăm opinii pe baza celor învățate în facultate sau/și din cărțile universitarilor.
Iată, de pildă, ce scria academicianul Ion Coteanu într-un manual de română pentru clasa a IX-a: În literatură, baza este limba literară ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se scrie în graiurile locale. În graiurile locale există literatură populară sau folclorică, dar aceasta se ține minte. Numai când o culeg cercetătorii de la oameni se scrie, dar atunci este scrisă chiar așa cum a fost auzită. Limba literară se deosebește de vorbirea populară prin aceea că nu îngăduie folosirea unor rostiri sau forme locale și nici întrebuințarea unor aspecte regionale.4
„Vrăncean” și „Vrăncioaia” cum rostesc „oamenii locului” sunt regionalisme specifice graiului moldovenesc din Vrancea și nu limbii române literare. A cultiva limba națională ̶ mai spune academicianul Ion Coteanu în prefața respectivă ̶ înseamnă a ști când și unde avem dreptul să vorbim și să scriem popular, când și unde avem datoria să vorbim și să scriem literar.5
Disciplina care stabilește normele scrierii corecte este ortografia. Ea nu are în vedere scrierea „în general”, ci numai scrierea corectă. Formulările ortografiei sunt categorice: alt uz scris decât cel conform cu regula ortografică este fără drept de existență6 ̶ scria în cursul său de fonetică și fonologie academicianul Emanuel Vasiliu7 în 1979, pe când era doar profesor universitar doctor docent.
O formă scrisă are „drept de existență” numai atât timp cât este conformă cu norma ortografică ̶ mai scria acesta. O formă scrisă neconformă cu norma ortografică nu are o rațiune de existență independentă. Din acest punct de vedere trebuie făcută distincția între „faptele de scriere”și „faptele de limbă nescrisă”: faptele de limbă nescrisă nu-și au justificarea exclusiv în conformitatea lor cu norma literară, pentru că pot fi neconforme cu norma literară, dar conforme cu altă normă (norma unui anumit dialect, norma vorbirii familiare, o normă mai veche înlocuită cu alta etc). Așa se explică faptul că, din punctul de vedere al gramaticii, formele și construcțiile neconforme cu norma literară există, dar existența lor este paralelă cu formele și construcțiile conforme cu norma literară(...).8
Atâta timp cât uzul scris corect există numai în măsura în care este conform cu norma ortografică, ortografia nu poate descrie niciun alt uz al scrierii decât cel conform cu propriile norme.9
Scrierea cuvintelor „vrăncean” și „Vrăncioaia” cu „ă”, nu cu „â”, în texte cu conținut științific este deci, în lumina celor de mai înainte, total nefirească și denotă o slabă pregătire lingvistică, nicidecum o „demonstrație științifică”, așa cum se vrea.
De la cei „fără de carte” la cei care „n-au dat prin școală”
Felul în care vorbeau „oamenii locului” la Păulești, în 1926, îl găsim într-una din scrierile etno-folcloristului Ion Diaconu (am transliterat înregistrarea din scriere fonetică în scriere ortografică): Pi Dumbravî i-o groapî, uni-a fos' casa babii Vrănșioai, cari-avea șăpti fișiori. Cân' a vini' Ștefan șel Mare pe iși, a vru’ sî treacî-n Țara Unguriască, cî-l gonea turșii. Șî o-a trecu' fișiorii babii șî i-a-ntrebat: „Șî vreț voi?” șî ii a vru’ munții.10
Persoana înregistrată de Ion Diaconu în 1926 nu știa carte și avea 110 ani (în timpul luptei de emancipare socială și națională condusă de Tudor Vladimirescu avea cinci ani). Limbajul său reflectă nivelul la care ajunsese evoluția limbii române standard în păturile de jos ale populației până atunci.
Odată cu marile prefaceri din viața satului în a doua jumătate a secolului XX, dar mai ales din mentalitatea oamenilor, limbajul locuitorilor din rural începuse însă să se apropie de nivelul standard al limbii române de comunicare uzuală, pentru ca după 1990 să scadă îngrijorător.
La începutul anilor 1990 predam limba și literatura română la o școală din zona montană a Vrancei. Manualul pentru clasa a V-a (obligatoriu aproape un deceniu în toată țara) selectase pentru studierea noțiunii de legendă istorică „Povestea Vrancei” publicată de Simion Hârnea în 1926 în Biblioteca Populară pe care o inițiase. Cum el folosise varianta „Vrăncioaia”, textul din manual reproducea exact originalul. O elevă, fiica unei funcționare de la primărie, m-a atenționat că numele babei este scris greșit în carte, pentru că nu se spune „Vrăncioaia”, ci „Vrâncioaia”. Tatăl elevei era șofer și făcea curse și la Vrâncioaia, iar mama se întâlnea la ședințele de la județ cu omologul ei de la Vrâncioaia. În casa lor se spunea deci Vrâncioaia, așa cum era trecută comuna și în nomenclatorul localităților din județul Vrancea. Am explicat elevilor că textul din manual redă forma în care vorbeau „oamenii locului”, cea corectă fiind „Vrâncioaia”. Suntem siguri că așa au procedat și ceilalți colegi din țară. Pentru cei din Vrancea nu băgăm mâna în foc!
Odată cu intrarea în mileniul III, profesorul Costică Neagu ne încredințează, într-o lucrare bine structurată, că „Elementele de fonetică au o pondere mare în ciclul achizițiilor fundamentale (...), atunci când educarea auzului fonematic, formarea unei pronunții corecte, asocierea sunetului cu litera, a sunetului cu grupul de litere este hotărâtoare în demersul didactic de receptare a mesajului scris și de exprimare scrisă. (...)11
Din diferența dintre cele două capacități ̶ a asculta, a auzi ̶ derivă diferența dintre vorbirea celor care și-au însușit limba literară, limba scrisă și a celor care „nu au dat prin școală”. La cei din urmă, exprimarea orală rămâne aproximativă, motiv pentru care vor folosi un limbaj al străzii („sî miargî”, „sî spunî”, „câne”, „pâne”, „ieu”, „copilu' tău”)12 ̶ mai scrie Costică Neagu. Și de-ar fi numai atât!
Harababura vrăncean versus vrâncean (și derivatele)
În 2007, profesorul Costică Neagu face un efort intelectual deosebit și reia într-un volum masiv toată colecția Bibliotecii Populare „Comoara Vrancei”, îngrijită de „magnatul” (cultural?) al Vrancei Simion Hârnea. Într-o notă explicativă asupra ediției scrie (negru pe alb) că a renunțat la formele învechite13 ale unor cuvinte, printre care și vrăncean, înlocuit cu vrâncean. Așa cum îi stă bine unui cadru didactic universitar!̶ ne-am zis noi. Numai că în Povestea Vrancei scrie, pe aceeași pagină, o dată „Vrăncioaia” și de două ori „Vrâncioaia”. Apoi, în nr. 2 al colecției ̶ „Ștefan Vodă și vrăncenii”,14 iar în pagina următoare ̶ o dată „Vrăncioaia” și după patru rânduri ̶ „Vrâncioaia”.15 Pe pagina următoare ̶ „Uricul vrâncenilor”,16 pentru ca după două pagini să dăm peste „uricul slavon al vrăncenilor”.17 Și tot așa, până la ultimul număr al „Comorii...”, în care „vrăncenii plănuiau să facă un schit în altă parte”18, „un pui de vrăncean era dorit de Vodă”19, dar la glosar ̶ „satele vrâncene”.20
În cele trei ediții ale unui volum de peste 400 de pagini dedicat lui Neculai Jecheanu ̶ „un apostol vrăncean”, autorii oscilează „fastuos” între „vrăncean” și „vrâncean”. Încă din prefața semnată de Valeriu D. Cotea și Costică Neagu, avem pe prima pagină a textului „Vrăncioaia”, iar pe a treia ̶ de trei ori „Vrâncioaia”. În omagiile din interior, atât academicianul Valeriu D. Cotea, cât și profesorul universitar doctor inginer Vasile N. Taftă se scrie corect „vrâncean” și „Vrâncioaia”.
Profesorii Vasile Gv. Țibrea și Ion Gr. Cherciu, publiciști de mare rafinament intelectual, care s-au ocupat de selectarea, adnotarea și comentarea textelor zăpăcesc totalmente scrierea cu „â” și „ă” în tot cuprinsul cărții, cu îngăduința editorului. Dacă pe copertă avem „apostol vrăncean”, sponsorii de pe ultima pagină sunt toți din „Vrâncioaia” ̶ primărie, biserică, școală, obște. Pe o pagină numerotată cu soț, Ocolul Agricol este din „Vrăncioaia”21, iar pe pagina următoare, față în față, obștea agricolă este din „Vrâncioaia”.22Pe o altă pagină găsim de câteva ori „Vrâncioaia”23, iar pe cea de vizavi tot de atâtea ori „Vrăncioaia”.24Și mai dăm un singur exemplu: pe aceeași pagină, titlul vorbește de Căminul Cultural Vrâncioaia,25 în timp ce sub fotografia din text scrie Căminul Cultural Vrăncioaia.
Felul acesta ezitant de a scrie ne duce cu gândul la poeziile lui Eminescu tipărite de mentorul „Convorbirilor literare” în 1884: „Cum vănătoru'ntinde'n crăng/La păsărele lațul,/Cănd ți-oi întinde brațul stăng /Să mă cuprinzi cu brațul...”.26 Să scriem și astăzi așa, cum se scria pe timpul lui Maiorescu?
În ceea ce privește scrierea cu „â” sau cu „ă”, concluzia noastră este că ambele forme sunt corecte, dar în paralel, niciodată în aceeași scriere: „vrâncean” aparține limbii române literare, așa cum apare în dicționarele normative în materie de ortografie, pe când „vrăncean” și derivatele sunt specifice graiului oral moldovenesc. Din aceste motive, nici articolul de susținere a scrierii „vrăncean” și „Vrăncioaia” (cu „ă”, nu cu „â”), publicat cu ani în urmă de distinsul profesor Constantin Macarie din Soveja nu este antologabil.
Sarabanda variantelor decisă de oameni cu carte
Primul dialectolog care a început să noteze fonetic pronunțarea orală cu „ă” a cuvintelor „vrăncean” și „Vrăncioaia” de către vrânceni a fost Ion Diaconu, în perioada studenției începută acum o sută de ani, în 1923, și terminată în 1926, avându-l ca mentor pe marele profesor universitar de filologie romanică Ovid Densusianu, creator de școală națională în acest domeniu.
Ajuns profesor la Liceul „Unirea” din Focșani, Ion Diaconu avea să-i reproșeze lui Nicolae Iorga, mai întâi în 1930, apoi în 1969, că folosește forma „vrâncean” cu „â”: De la profesorul Iorga pleacă în mare măsură folosirea în scrisul curent a cuvântului „vrâncean” etc. cu fonetism hibrid, alterat, când dialectologia nu găsește în tot ținutul decât „vrănșian”, „vrănșenesc”, „vrănșenește” etc.27 În studiul introductiv la Ținutul Vrancei, Ion Diaconu scrie „târlili di la dial ale bătrânilor vrănceni”,28 „venerabilul învățat vrăncean Simion Mehedinți”,29 „legenda babei Tudora Vrăncioaia”,30 „plai vrăncean”,31 „tineret vrăncean”,32 „genealogia satelor vrăncene”,33 „arhitectura populară vrănceană”.34
Prima lucrare de referință în care întâlnim cuvântul „vrăncean” și derivatele scrise cu „ă” este publicată de un judecător de ședință la Tribunalul Putna, în 1929: Aurel V. Sava.35 În studiul introductiv găsim „vrăncenii își delimitează partea lor”,36 „așezările primitive vrăncene”,37 „satele vrăncene”,38 „legătura dintre Vrănceni și Domnie”,39 „jurisdicția vrănceană”,40 „litigiul dintre Vrănceni”.41
O altă lucrare de mare importanță și astăzi aparține geografului N. Al. Rădulescu,42 în prefața căreia autorul mulțumește „autorităților și cărturarilor din satele vrăncene”,43 iar în interior citim „Putna a folosit de potecă Vrăncenilor”,44 „ulucul depresionar vrăncean”,45 „după război, Vrăncenii au chemat în judecată obștea satului Ojdula”,46 „toți Vrăncenii au mustățile blonde”,47 „în general, Vrăncenii sunt conservatori”,48 „strădania Vrăncenilor de altădată”.49
În afară de Nicolae Iorga, au scris „vrânceni” și „Vrâncioaia” academicienii Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinți, Henri H. Stahl și Valeriu D. Cotea, geograful Ion Conea, profesorii Alexandra Tătaru, Nicolae Damian și Cezar Cherciu, toți autorii vrânceni de monografii locale, toți scriitorii și jurnaliștii Vrancei din 1950 încoace.
Considerând, potrivit pregătirii noastre profesionale, formele „vrăncean”, „Vrăncioaia” și derivatele ca aparținând graiului oral din sud-vestul Moldovei și nu limbii române literare, am adoptat, dintr-o rațiune firească, formele cu „â”: „vrâncean”, „vrânceancă”, „Vrâncioaia” și derivatele, neînțelegând nici astăzi motivele pentru care „dialectologia lui Ion Diaconu nu-l determină să scrie, pe el și pe toți ceilalți adepți, „vrănșian”, „vrănșenesc”, „vrănșenește”, așa cum se pronunță, după ei, în tot ținutul și aleg doar alternanța „a”–„ă”, nu și palatizarea consoanei „č” (ce, ci).
Revenind la profesorul universitar Gheorghiță Geană, amândoi am intrat la facultate în același an 1960, domnia sa la Filosofie, noi la Filologie, absolvind în 1965. Nu știm dacă eminentul specialist în antropologie culturală de astăzi a audiat în anii aceia vreun curs de fonetică și fonologie, de istoria limbii române literare sau de semantică, pe care noi le-am avut în programă. Amândoi aveam însă la îndemână dicționarele. Toate edițiile Dicționarului explicativ al limbii române (DEX) din 1975 până azi înregistrează doar formele „vrâncean”, „vrânceancă”, în timp de Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI) din 2007, alcătuit de ieșeni și moldovenii de la Chișinău, amintește și de varianta „vrăncean”, fără vreo explicație. În ceea ce ne privește, folosim DEXI care, spre deosebire de DEX, prezintă și etimoanele grecești sau latine ale cuvintelor moștenite sau împrumutate de francezi din aceste limbi, de unde le-am preluat apoi noi. Consultarea dicționarelor normative în materie de scriere corectă fiind obligatorie, utilizăm dicționarul semnat de Ioana Vintilă-Rădulescu în 2005 și pe cel al Academiei Române din 2021, unde cuvintele în discuție sunt înregistrate „vrâncean” și „vrânceancă” (cu „â”, nu cu „ă”).
Pentru a demonstra baza științifică a adoptării în limba română literară a formelor cu „â”, nu cu „ă”, apelăm și la cele trei ramuri ale foneticii peste care Gheorghiță Geană a sărit: fonetica istorică, fonetica descriptivă și fonetica experimentală menționate și în DEX.
Grupul fonic „an” ̶ înghesuit între consoanele „r” și „č” (ce, ci)
În flexiunea cuvintelor (declinarea substantivelor și conjugarea verbelor) și în derivare (formarea de cuvinte noi de la cele existente prin adăugarea unor sufixe și/sau prefixe la rădăcina ori tema acestora) se constată că unele foneme sunt înlocuite cu altele: casă ̶ căsuță, suflet ̶ a însufleți, a sufla ̶ răsuflătoare. Aceste înlocuiri („a” cu „ă”, „t” cu „ț”) se numesc alternante fonetice. Șirul cuvintelor în care întâlnim alternanțe fonetice este lung: bade ̶ bădișor, față ̶ a înfățișa, car ̶ căruță ̶ căruțaș, marfă ̶ mărfar, zare ̶ a întrezări.
În timpul formării limbii române, vocalele „a”, „e”, „i”, „o” din cuvinte latinești, aflate sau nu înaintea nazalei „n”, s-au închis în „â” în multe cazuri: lana ̶ lână, manus ̶ mână, ventus ̶ vânt, rivus ̶ râu, fontana ̶ fântână. La această închidere a contribuit și existența în limba populației autohtone a sunetului „â”: brânză, brândușă, cârlan, cârlig, azgârmadin fondul traco-dac50 și brâu, pârâu, rânză, șopârlă, a zgâria din fondul comun cu albaneza.51 Ceea ce se observă la toate aceste cuvinte din fondul autohton este prezența sonantei lichide „r” înainte sau după vocala â”. În unele cuvinte, vocala medială închisă „â” este urmată de nazala dentală „n” (brândușă, brânză, rânză).
Potrivit unei legi fonetice care a guvernat perioada de formare a limbii române, „a” din grupul fonic „an”, precedat de sonanta vibrantă „r” și urmat, în unele cazuri, de o velară oclusivă (c sau g) ori o prepalatală africată (č = ce, ci sau ğ = ge, gi) s-a transformat în „â”. Astfel, lat. branca52 a dat în română brâncă („boală contagioasă la animalele domestice și la om”), iar un omonim al lui branca a luat în română sensul demână, cu pluralul în expresii de tipul „a merge pe brânci” („de-a bușilea”), „a munci pe brânci” („din răsputeri”), „a da brânci” („a împinge cu mâinile”. Avem apoi numele proprii Brâncoveanu, cu stilul brâncovenesc în arhitectură și Brâncuși, cu arta brâncușiană de a sculpta idei.
Latinescul frangere a dat în română a frânge53, frângere, în timp ceslavul krongu a dat în română crâng,54 de la care și-a luat pseudonimul Ion Crânguleanu (îl chema Avasilinei) și cartierul bucureștean Crângași, localitățile Crânguri în Dâmbovița, Crângeni în Galați și Teleorman etc. Latinescul sanquiem a dat în română sânge,55prandium a dat prânz56 (și a prânzi), în timp ce de la un cuvânt cu etimologie necunoscută cum este crâncen57 s-a format a se încrâncena. Mai amintim că de la numele generic franc, dat occidentalilor de origine latină, s-au format antroponimul Frâncu, specialist în lingvistică generală la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, denumirea soiului de viță-de-vie frâncușă, devenit antroponim la Amos Frâncuș,58 avocat, tribun în oastea lui Avram Iancu.
Ca antroponime de la Vrancea mai amintim numele jurnalistei Gabriela Vrânceanu-Firea, azi om politic, pe cel al poetului, eseistului și traducătorului Dragoș Vrânceanu, născut în Vâlcea, pe cel al jurnalistei Silvia Vrânceanu-Nichita din Focșani, iar ca toponime Drânceni în județul Bacău, Frânceni în Cluj, Frâncești în Vâlcea și Gorj, Vrânceni în Bacău. Excepție face numele matematicianului Gheorghe Vrăncianu59 (1900 - 1979), născut într-un sat depe valea Tutovei, al cărui tată fusese înregistrat în secolul XIX de vreun ofițer de stare civilă care scria așa cum vorbea.
Există însă și cuvinte, puține desigur, în care vocala „a” din grupul fonic „an” precedat de „r” trece în formarea cuvintelor în „ă”: a brănui (în tăbăcărie) a îmbiba o piele tăbăcită (brană - ̶etimologie necunoscută) cu grăsimi topite; de la onomatopeea cranț! s-a format verbul a crănțăni (a ronțăi), de la tranc! verbul a trăncăni, de la draniță (preluat din ucraineană) șindrilă mai l lată, s-a format drănicer („meșterul care face draniță”), iar de la graniță (preluat din bulgară) s-a format grănicer.
În concluzie, poziția noastră față de scrierea cu „â” sau „ă” este una singură și clar explicată: cuvintele „vrâncean”, „vrânceancă”, „Vrâncioaia” și derivatele se scriu cu „â”, indiferent de stilul funcțional al limbii române literare utilizat. Baza științifică a acestei opțiuni o constituie atât legile fonetice care au guvernat evoluția limbii române de la formarea ei până azi, cât și uzul actual înregistrat în toate lucrările lexicografice normative.
Prin aceasta nu negăm existența, în paralel, a variantelor „vrăncean”, „vrănceancă”, „Vrăncioaia” din graiul moldovenesc al locuitorilor din bazinul Putnei, dar vorbirea acestora este una regională care științific se discută altfel.
Note:
1Buletinul Asociației Personalului Didactic „Simion Mehedinți” nr. 26, Editura Terra Focșani, 2022, p. 47-51.
2 Valeriu Anghel ̶Despre Vrancea, ca nume de persoană și nume de locuri (I), în Ziarul de Vrancea, ediția online din 11 octombrie 2021.
3Buletinul... citat, p. 47
4*** Limba și literatura română. Manual pentru clasa a IX-a, EDP, Buc., 1996, p. 15.
5Idem, p. 18.
6Prof. dr. docent Emanuel Vasiliu,Scrierea limbii române în raport cu fonetica și fonologia. Curs anul I, București, 1979, p. 5.
7 Emanuel Vasiliu (1929-2001). Membru titular al Academiei Române din 1992. Activitate didactică la Facultatea de Filologie din București din 1956. A ținut cursuri de fonetică generală, istorică și descriptivă ori de lingvistică generală în Austria, Germania, Italia, SUA.
8Emanuel Vasiliu, op. cit., p. 6
9Idem, p. 7
10Ion Diaconu ̶ Ținutul Vrancei. Etnografie ̶Folklor ̶ Dialectologie. Editura pentru Literatură, 1969, p. 401.
11Costică Neagu ̶ Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Ed. Terra, Focșani, 2011, p. 227.
12Ibidem.
13Simion Hârnea ̶ Biblioteca Populară „Comoara Vrancei”, Ed. Terra, Focșani, 2007, ediție îngrijită de Costică Neagu, p. V.
[1]4 Idem, p. 5.
15 Idem, p. 20.
[1]6 Idem, p. 22.
[1]7 Idem, p. 26.
[1]8 Idem, p. 210.
[1]9 Idem, p. 211.
20 Idem, p. V bis.
21*** Neculai Jechianu ̶ un apostol vrăncean, Editura Terra, Focșani, 2012, p. 56.
22 Idem, p. 57.
23Idem, p. 122.
24Idem, p. 123.
25Idem, p. 152.
26Mihail Eminescu ̶Poesii, București, 1884, reeditare în 2000 de Editura Academiei, p. 290
27Ion Diaconu, op. cit., p. 249.
28Idem, p. 89.
29Idem, p. 113.
30Idem, p. 239.
31Idem, p. 242.
32Idem, p. 244.
33Idem, p. 248.
34Idem, p. 267.
35Aurel V. Sava,Documente putnene I, Vrancea, Odobești ̶Câmpuri, Focșani, 1929.
36Documente putnene, p. IX.
37Idem, p. XX.
38Idem, p. XXII.
39Idem, p. XXXVII.
40Idem, p. XXXIX.
41dem, p. XL.
42N. Al. Rădulescu ̶Vrancea. Geografie fizică și umană, Societatea Regală de Geografie, Buc., 1937.
44N. Al. Rădulescu, op. cit., p. 6.
44Idem, p. 9.
45Idem, p. 13.
46Idem, p. 96.
47Idem, p. 107.
48Idem, p. 112.
49Idem, p. 119.
50I. I. Rusu ̶Elemente autohtone în limba română, Editura Academiei, București, 1970, p. 101.
51Idem, p. 91.
52*** Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române, Editurile Arc și Gunivas, Chișinău, 2007, p. 249, col. I
53Idem, p. 767, col. II-III.
54Idem, p. 475, col. II.
55Idem, p. 1819, col. I-III.
56Idem, p. 1564, col. III.
57Idem, p. 475, col. II.
58*** Mic dicționar enciclopedic, Ed. Enciclopedică. Editura Univers Enciclopedic, București, 2005,p. 483, col. II.
59Idem, p. 1476, col. I.
.jpg)
