Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV:De la „cucutenienii” Moldovei la moldovenii „u Crainei”
Încă un argument în favoarea Vechii Civilizații Europene de la Gurile Dunării–
Lectura unor articole recente din presa națională ne-a trimis la recitirea unor materiale peste care credeam că s-a așternut colbul istoriei. Notificarea unui eveniment în care s-a pomenit și de Focșani ne-a obligat să punem cap la cap informațiile dobândite în timp în legătură cu civilizațiile care s-au succedat în spațiul carpato-danubiano-pontic, obținând rezultate surprinzătoare. Prin rândurile de față încercăm să le prezentăm jurnalistic și cititorilor „Ziarului de Vrancea”.
Teodor (Tudorache) Burada – un mare vornic născut la Odobești
Fiu al preotului Radu Burada din Odobești, Teodor (Tudorache) Burada (1800-1866) învață mai întâi acasă, după care, în 1816, este trimis la Seminarul Teologic de la Socola din Iași. La întoarcere este adoptat de serdarul Constantin Robescu din Focșani, un boier de rang nu prea înalt, care îl ajută să-și desăvârșească studiile, îndeosebi în domeniul muzicii vocale și instrumentale.
În 1823 este chemat la Iași de domnitorul Ioan Sandu Sturza, fiind numit clucer (administrator al Curții domnești), dar un an mai târziu este surghiunit la Mânăstirea Neamț, suspectat de a se fi amestecat într-un complot împotriva domnitorului. Evadează după două luni și trece Milcovul în Țara Românească, unde funcționează ca profesor de muzică la Craiova și la Cerneți (Mehedinți). Este cel dintâi profesor român de pian și chitară.
În 1826 începe o călătorie prin Viena, Trieste și Veneția, la întoarcere stabilindu-se la Iași, unde obține mai multe ranguri de boierie – de la sluger la mare ban, spătar și mare vornic. Căsătorit cu Maria Isăcescu, descendentă a unei vechi familii de boieri moldoveni, organizează în casa lor din Sărărie concerte de muzică clasică cu piese aparținând unor compozitori celebri ca Haydn, Mozart, Beethoven. În 1829 scrie o metodă pentru chitară, prima încercare de editare a unui manual de teorie muzicală în limba română.
În 1831, soții Burada deschid la Iași un pension de fete, unde Maria Burada preda lecții de limba română, franceză și greacă, iar Tudorache – lecții de pian și chitară. Este primul pension organizat de un român în Moldova. Apoi, cei doi Burada înființează, pe cheltuiala lor, o școală elementară de muzică pentru copiii din Sărărie, unde sunt primiți și fiii țiganilor robi. În 1854 pune bazele unui cor bisericesc la Biserica „Sf. Atanasie” din Iași, primul de acest gen din Moldova.
În iulie 1848 își scrie memoriile și sfaturile morale adresate fiilor săi. „În aceste însemnări rămase în pagini de revistă sau chiar în manuscris – scria Lucia Berdan în Dicționarul general al literaturii române din 2004 – vornicul istorisește cu talent întâmplările din călătoriile sale prin țară și străinătate spre învățătură și cunoaștere. Povestirea are savoarea vechilor cronici, iar stilul este adesea oral, sfătos sau cu intenție de predică religioasă”. „Testamentul lui Teodor (Tudorache) Burada lăsat fiilor săi este un adevărat document sufletesc – scriam și noi în Vocație și destin prin 2000 – nu lipsit de valoare literară, mărturie a unui om prins în vârtejurile unor evenimente care l-au zbuciumat și pe el, și istoria Moldovei”.
Am prezentat aceste câteva aspecte din viața soților Maria și Teodor Burada pentru a se cunoaște în ce atmosferă cultural-artistică își creștea copiii fiul preotului din Odobești, venit pe lume la început de secol XIX.
Teodor T. Burada – fiul marelui vornic memorialist
Cărturar cu vocație enciclopedică – magistrat, folclorist, etnograf, muzicolog, istoric al teatrului și memorialist –, Teodor T. Burada (1839-1923) și-a început studiile în casa părintească, având profesori iluștri ca V. A. Urechia și Gr. Cobălcescu, după care, în 1856, a intrat cadet la Școala Militară, pe care a părăsit-o însă după un an, trecând ca elev la Academia din Iași (fosta Academie Mihăileană). În 1860-1861 urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din Iași, continuate la Paris. Aici studiază concomitent și la Conservatorul de Muzică (primul student din Moldova la această instituție), pe care îl absolvă în 1863.
După 1866, când revine în țară și până în 1885, când a demisionat, a ocupat diferite funcții în magistratură: judecător la Roman în 1866 și la Iași (1867), președinte de Tribunal la Galați (1868), apoi consilier la Curtea de Apel din Focșani (1869) și din Iași (1871), când se stabilește definitiv în capitala Moldovei. În 1877 este numit profesor de teorie și solfegiu la Conservator, unde activează până în 1901, iar ca profesor de vioară la Școala Normală „Mihail Sturdza” din 1898 până în 1903, când se pensionează.
În toți acești ani organizează, în scopuri educative, concerte populare gratuite. Urmărind același scop a editat, între 1875 și 1877, un Almanah muzical. A făcut parte din mai multe societăți culturale – „Junimea” (1878), Societatea „Amicii artelor” (1880), Societatea Științifică și Literară din Iași, pe care o va și conduce în intervalele 1903-1906 și 1908-1914. A colaborat la publicații prestigioase – Convorbiri literare, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Românul, Arhiva ș.a. La 25 martie 1887 devine membru corespondent al Academiei Române, la propunerea lui B. P. Hasdeu.
„S-a remarcat ca violonist concertist – scrie Dorina N. Rusu în Membrii Academiei Române 1866-2003 –, executând lucrări din literatura muzicală clasică, dar și din folclorul românesc. Concomitent, a început o serie de călătorii de cercetare etnografică și etnologică în țară și străinătate, melodiile învățate de la cântăreții populari aranjându-le pentru pian și orchestră. (...) A publicat studii și articole de muzicologie și istoria muzicii – Conservatorul de Muzică din Iași (1875), Încercări despre originea Teatrului Național și a Conservatorului de Muzică și de Declamațiuni (1877), Cercetări asupra musicei orășenești la români (1891), Scrierile muzicale ale lui D. Cantemir, domnitorul Moldovei (1911), Corurile bisericești de muzică vocală armonică din Moldova (1914), cărora li se adaugă cele trei volume din Istoria teatrului în Moldova (1915-1922), precum și un Dicționar muzical în două volume (1862, 1875)
În domeniul folclorului, „a cules bocete și le-a studiat în cadrul ceremonialului de înmormântare la români, urmărit pe zone geografice, fiind printre primii care a subliniat valoarea bocetului ca specie. Deține de asemenea prioritate în culegerea unor cântece populare și obiceiuri la români (Cântecul cununei, Caloianul). Călătorind prin țară, a sesizat diferențele regionale dintre producțiile folclorice. «O călătorie în Dobrogea» este prima cercetare folclorică de tip monografic, care prezintă speciile creației populare în versuri (colinde, descântece, bocete, balade)” – se spune într-un documentar Agerpres.
„În căutare de urme istorice din trecut, își începe, în 1882, peregrinările la românii din Peninsula Balcanică și Asia Mică – scrie Lucia Berdan în Dicționarul general al literaturii române, vol. I, 2004. Nicolae Iorga l-a numit, într-o frumoasă caracterizare, «pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor românești». Aceste călătorii au avut ca rezultat interesante studii cu caracter etnografic și folcloric: Datinile la nunți ale poporului român din Macedonia, Poezii populare adunate în Macedonia. Din 1905 publică în Arhiva prezentări etnografice ale unor obiceiuri de peste an și practici ale poporului român grupate sub titlul Priveliști și datini în Moldova. Teodor T. Burada înțelege teatrul popular într-o concepție largă incluzând aici și alte manifestări cu caracter dramatic: plugușorul, colinda, steaua”.
Teodor T. Burada este primul român care a făcut o călătorie la vlahii din Arabia, trimiși acolo de împăratul bizantin Justinian.
Ceea ce trebuie reținut însă înainte de toate este faptul că acestui nepot al unui preot din Odobești îi datorăm „citirea” primelor „cioburi” aparținând celei mai avansate culturi materiale europene din neolitic.
Norocul înflorit în câteva cioburi vopsite frumos
Numele lui Teodor T. Burada ne-a fost readus în atenție de publicația bilunară Certitudinea din 8-22 martie 2022. Într-un articol de trei coloane scurte – Cucuteni, civilizația care a inventat orașul se relua subiectul tratat de Cosmin Pătrașcu Zamfirache într-un material publicat în Adevărul din 26 iulie 2016 sub titlul Secretele celei mai avansate civilizații străvechi de pe teritoriul României.
Citirea articolului din Certitudinea a fost ca un splendid buchet de ghiocei dăruit nouă într-un moment în care gerurile siberiene înghețau perfid zâmbetele oamenilor de la Nipru până la Olt.
Povestea unei civilizații autohtone care „a întors pe dos” istoria românilor începe prin martie 1884, când folcloristul ieșean Teodor T. Burada plecase pe drumul Târgu Frumos – Hârlău să vadă o biserică din Cotnari, despre care auzise că a fost construită de Ștefan cel Mare. Pe acest drum a întâlnit niște țărani-cărăuși din Băiceni (sat component al comunei Cucuteni de azi). Folcloristul a observat într-un car plin cu piatră câteva cioburi vopsite frumos și l-a întrebat pe țăran de unde le-a luat. Răspunsul l-a făcut să se întoarcă din drum și să viziteze locul de unde fuseseră extrase cioburile care „îi făcuseră cu ochiul”. Cel care, cu cincisprezece ani în urmă era consilier la Curtea de Apel Focșani devenea acum primul om de știință care călca pământurile pe care stră-stră-strămoșii noștri clădiseră, cu mâinile și mințile lor, una din cele mai interesante și strălucite culturi materiale ale neoliticului european.
Ceea ce a urmat a fost o desfășurare firească a lucrurilor. Teodor T. Burada a povestit despre ce văzuse la Băiceni profesorilor Butureanu și Bâtculescu, care, doi ani mai târziu, au ajuns la poalele Dealului Cetățuia și au început să facă săpături. Rezultatul cercetărilor efectuate la Băiceni – Cucuteni a fost prezentat de profesorul Butureanu la Cel de al X-lea Congres de Istorie și Tracologie ținut la Paris în 1889.
Impresionat de cele auzite la Congres, cercetătorul german Hubert Schmidt a venit în 1910 în Moldova și a început săpăturile pe dealurile din jurul Băiceniului, stabilind adevărul pentru ceea ce găsise la Cucuteni. Studierea așezărilor și a artefactelor aparținând Culturii Cucuteni a arătat că această uimitoare civilizație neolitică de întindea pe un areal uriaș, de la Ariușd, lângă Bod (unde Oltul de întoarce, speriat de lanțul Carpaților, spre nord), trecând prin Cucuteni, până la ucraineanul Tripolie de la Nipru.
Numărul așezărilor cucuteniene este mare, dar cele mai multe se află în județele Iași și Botoșani, pe teritoriul României. Aproape toate localitățile unde s-au găsit urme ale acestei culturi sunt situate în imediata apropiere a cursurilor de apă, care le înlesnea legăturile intracomunitare. Locuințele erau amplasate pe promontorii desprinse din terase, fragmente de terase sau dealuri, mai rar pe grinduri sau insule.
Săpăturile arheologice au dovedit că satele erau construite după un plan de cele mai multe ori preconceput, locuințele fiind așezate circular, în șiruri paralele sau în grupuri. Erau sate de agricultori și păstori, unele cu dimensiuni atât de mari, încât au fost considerate proto-orașe, cu aproximativ cinci sute – o mie de ani înaintea celor sumeriene. La Ripiceni, situat pe malul lacului Stânca-Costești, o așezare cucuteniană se întindea pe o suprafață de peste 25 de hectare. La Tripolie, în Ucraina, există chiar un „oraș” de câteva sute de hectare, cu 1500 de locuințe.
Oamenii acestei civilizații erau destul de avansați pentru vremurile în care trăiau: foloseau arama la o scară mare, aveau un nivel de trai ridicat, puteau să aibă funcții administrative, poate chiar și religioase. Au fost descoperite clădiri de mari dimensiuni – se mai spune în articolul din Certitudinea –, una dintre acestea având 1000 mp, considerată a fi fost templu ori locuință a vreunui șef de trib.
Civilizația Cucuteni a dispărut din istorie acum cca 4000 de ani, marile orașe devenind într-un timp relativ scurt cenușă, multe dintre cele cercetate indicând un sfârșit violent. Este vorba despre războinicii nomazi veniți dinspre stepele din răsărit, despre care vom vorbi puțin mai încolo. Triburile cucuteniene nu s-au pulverizat însă în neant, ci s-au amestecat cu noii-veniți, continuând să trăiască pe pământurile lor, dar într-o altă ordine economică și socială.
Abaterea folcloristului ieșean de la drumul spre biserica din Cotnari avea să așeze Cucutenii în rândul marilor culturi materiale ale lumii. Când Dumnezeu îți dă gândul cel bun, îți dă și harul să-l slăvești. Așa se întâmplă și cu Christian Mocanu, care încheie textul din Certitudinea cu un rondel memorabil: Orașele Pelasgilor măreți,/ create din chirpici, cu tencuială,/ se ridicau în lumea ancestrală/ dezvirginând pădurea cu mistreți...// Cu flori multicolore pe pereți/ de-o mà-ni-é-ră clar originală,/ orașele Pelasgilor măreți/ sclipeau imaculata tencuială...// Împrăștiate de Frumoșii-Feți/ prin magica țărână boreală,/ (așa cum nu-nvățăm deloc la școală!)/ își etalau culori și frumuseți// orașele Pelasgilor măreți...
Întâietățile culturilor neolitice de pe teritoriul României
Ca să prezentăm (jurnalistic) întâietățile neolitice de pe teritoriul patriei noastre am revăzut câteva cărți de istorie a civilizațiilor (traduse din autori străini), tratatele noastre de istorie (mai vechi și mai noi), articolele de presă din ultimii ani (din ce în ce mai interesante). O constatare care ne-a amărât sufletul este aceea că nu prea vorbim real despre trecutul nostru mai îndepărtat în primul rând noi, românii. Dacă istoricii de pe alte meridiane nu se uită aproape deloc spre spațiul carpato-danubiano-pontic, având ochi doar pentru Câmpia Mesopotamiei, Valea Nilului și Podișul Anatoliei, nici noi nu ne putem lăuda că ne-am arătat, mai întâi nouă și apoi lumii, ce-am purtat la sân de-a lungul mileniilor. Și am fi avut ce arăta...
Gânditorul de la Hamangia și femeia sa sunt două statuete descoperite într-o necropolă neolitică de la Cernavodă în 1956. Ele aparțin Culturii Hamangia (4500-3000 î.e.cr.), răspândită în Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei. Gânditorul de la Hamangia – cum este cunoscută statueta în lumea științifică – a fost selectat de o comisie internațională printre cele zece artefacte-simbol care să fie trimise în spațiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizație extraterestră.
O a treia piesă arheologică, descoperită în 2014 la Cucuteni și care se prezintă de la sine este Taurul pe roți. Artefactul reprezintă de fapt un mijloc de transport sub formă de taur, ceea ce demonstrează că roata n-a fost inventată nici în Mesopotamia anilor 3500 î.e.cr., cum se scrie de atâta timp în cărțile de istorie, și nici în Slovenia, cu 300 de ani mai târziu, ci la Cucutenii noștri, datată cu peste 1000 de ani mai înainte. Imaginea reprodusă în Certitudinea nr.105/2022, după cunoaștelumea.ro, este încă o emblemă a complexului culturii materiale Ariușd-Cucuteni-Tripolie (din sud-estul Transilvaniei până în Valea Niprului), reprezentat de-acum și de acest simbol al „avansului tehnologic” deținut în lumea veche de cucutenieni. Oamenii trebuiau să se asocieze cu natura și nu să fie paraziții ei ca vânători și culegători,lucru pe care l-au realizat cu brio și la acest punct al „revoluției neolitice”.
„Holistica” Marijei Gimbutas necunoscută de marele public
Prezentând ediția a III-a a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române din 2021, am constatat că la litera H este înregistrat cuvântul holism, fără holistic, adjectiv („prezentare holistică”), adverb („interpretează holistic”) și holistică, substantiv („știința discutării unui lucru, fenomen sau concept în integralitatea lui, nu pe părțile care îl compun” – considerăm noi că ar fi).
DEX-ul din 1984 și cel din 2016 înregistrează și ele tot numai holism. În primul citim: „Concepție filozofică idealistă care interpretează mistic teza ireductibilității întregului în suma părților sale, socotind drept factor integrator al lumii un principiu imaterial incognoscibil” (p. 405), iar în cel de al doilea – „(Fil.) Concepție care susține ireductibilitatea întregului la suma părților, în sensul că anumite caracteristici ale acestuia nu pot fi explicate în termenii proprietăților și relațiilor componente” (p. 522).
Un distins profesor universitar dr. de la Universitatea de Vest din Timișoara – Anca Munteanu – publică în 2018 primul volum al unei lucrări – Psihologie transpersonală. Peregrinaj dincolo de văl, din care cităm: „Epistema secolului XXI este zguduită astăzi de un seism major, provocat îndeosebi de revoluția relativist-cuantică. Paradigma newtoniană-carteziană și-a deconspirat carențele, iar o altă paradigmă, cea holistică, își revendică drepturile pe scena cunoașterii” (p. 7).
Cu aceste citate pe post de unelte intelectuale parcurgem paginile 12 și 13 din Istoria României în date (apărută în 1971, sub conducerea lui Constantin C. Giurescu) despre culturile materiale Criș-Starčevo, Hamangia, Vinča-Turdaș, Boian, Cucuteni și încercăm să le pătrundem mesajele.
Gândul ne poartă cu câteva decenii în urmă, la o carte a Marijei Gimbutas (1921-1994), cercetătoare lituaniană devenită profesor emerit de arheologie la Universitatea din California, tradusă și la noi în 1989 (Civilizație și cultură), în care spunea: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 și 3500 înaintea erei creștine, axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului” (p. 49).
„Prin vechea Europă se înțelege complexul cultural european din neolitic și epoca cuprului înainte de infiltrarea vorbitorilor de idiomuri indo-europene dinspre stepa eurasiatică, începând cu 4200 și până la 2800 înaintea erei creștine. Aceștia au impus vechilor europeni structura lor socială patriarhală, economia pastorală și un panteon de zeități masculine” (p. 76).„Cele trei milenii ale unei tradiții culturale specifice au fost trunchiate de două valuri ale populației seminomade a kurganelor de călăreți venind dinspre est: orașele și satele vechi europene s-au dezintegrat, superba ceramică pictată a dispărut, așa cum s-a întâmplat și cu sanctuarele, cu frescele, cu sculpturile, simbolurile și cu scrierea” (p. 197).
Culturile materiale amintite în Istoria României în date erau prezentate fiecare în parte, dar derivând într-un fel unele din altele. Marija Gimbutas le include pe toate în Vechea Civilizație Europeană. Să fie această interpretare una holistică?
Iată la ce concluzii ne-au adus „cioburile frumos vopsite” descoperite de nepotul unui preot din Odobești: Vechea Civilizație Europeană (care includea și Cucutenii) a fost scoasă din istorie de invaziile indo-europenilor.
Vechea Civilizație Europeană – ignorată cvasitotal de istorici
După apariția lucrării Marijei Gimbutas despre Vechea Civilizație Europeană în 1989, am căutat prin toate tratatele românești și străine de istoria civilizațiilor să vedem ce scriu și alții despre cea mai avansată civilizație a Europei neolitice. În afară de un manual de istorie din 1999, în care Adrian Pascu amintește ceva la început, niciun tratat fundamental nu ne bagă în seamă.O sinteză a lucrărilor consultate am găsit-o formulată lapidar într-un atlas istoric ilustrat al lumii tipărit de italieni în 2009 și tradus la noi în același an. Iată ce scriu „frații noștri de sânge” în primul capitol, intitulat Semiluna Fertilă (arealul de pământ dintre Nil și Tigru și Eufrat, unde au apărut, în mileniul IV î. Hr., primele organizări sociale din bazinul mediteranean”!): „Cele mai vechi populații s-au stabilit de-a lungul marilor fluvii (...) și, din acest motiv, istoricii vorbesc despre civilizații fluviale, dezvoltate în plină epocă a metalelor, în mileniile IV-III î. Hr., situate în India – de-a lungul Indului, în China – pe lângă Fluviul Galben, în Egipt – pe malurile Nilului, iar în Mesopotamia – între Tigru și Eufrat. (...) În aceste zone au apărut primele sate neolitice, ale căror vestigii au fost descoperite de arheologi”. Despre bazinul european al Dunării, în interiorul căruia s-a făurit, în același timp, dacă nu chiar mai înainte, o civilizație la fel de avansată – nicio vorbuliță.
„Prima civilizație care s-a dezvoltat în Mesopotamia a fost a sumerienilor – scriu italienii în atlas –, o populație de origine necunoscută stabilită între Tigru și Eufrat pe la 3000 î.Hr. (...) Organizarea acestora în orașe-stat reprezintă prima formă de organizare statală din istorie”.
Cultura Cucuteni-Tripolie (numită de ucraineni Tripilski, iar în literatura istorică internațională Cucuteni-Tripylia), făurită pe o arie de 350.000 kmp (Germania de azi are 354.000 kmp) în mileniile IV-III înaintea erei creștine, are tot o formă de semilună, de la Ariușd (Brașov) la Cucuteni (Iași) și până la marginile Niprului din proximitatea sud-estică a Kievului și a fost la fel de „fertilă”, din moment ce aici s-a inventat și folosit roata, făcând mai ușoare transporturile dintre cele peste 5000 de așezări descoperite până acum, unele dintre ele adevărate proto-orașe.
„Teoriile cele mai îndrăznețe – scria pe un site Vlad Barza în 2014 – spun că România, prin cultura arheologică de la Cucuteni, ar fi leagănul civilizației mondiale și că de aici, din zona noastră, au plecat și rădăcinile civilizației sumeriene din Mesopotamia”. Nu se știe însă nici ce limbă vorbeau cucutenienii și nici dacă ar fi cunoscut scrierea.
„Obiectele descoperite în arealul Cucuteni-Tripolie datează dinainte de anul 3000 î.Hr. – mai scrie Vlad Barza –, semn că după această dată sofisticatele așezări au decăzut și apoi au dispărut”, fie din cauza unor schimbări radicale de climă, fie distruse de populațiile războinice ale kurganelor, care ar fi lovit cu putere civilizația pașnică a cucutenienilor și tripolienilor.
„Oricare ar fi fost sfârșitul acestei civilizații est-europene – își încheie notele Vlad Barza –, un lucru este sigur: era foarte avansată pentru acele vremuri. Orașele cu 15.000 de locuitori erau rare chiar și în Evul Mediu, iar acum șase milenii pare de necrezut că în această parte a Europei, metalurgia, agricultura și urbanismul erau atât de dezvoltate“.
O nebănuită realitate istorică: românii „mărgineni” de peste Nistru
Ceea ce nu învățăm în școală despre români, aflăm din cărțile prezentate fragmentar în presă. Lucrul acesta îl face Miron Manega, directorul editorial al publicației Certitudinea, în nr. 108 din 22.03-5.04.2022 cu Scurtă istorie a românilor, pe înțelesul tuturor publicată de Mircea Dogaru la Editura Mureșul în 2021.
În zbuciumatul secol XVI, o parte dintre țăranii năpăstuiți din cele trei provincii românești au luat drumul pribegiei și s-au stabilit dincolo de Nistru, într-o „țară a nimănui”. Regiunea este denumită dinainte de 1454 Țara de „la Margine” a Moldovei, după cum reiese dintr-un document al lui Petru Aron. Locuită de moldoveni din moși-strămoși (nu întâmplător străveche vatră a celor din Cultura Cucuteni-Tripolie), zona a început să fie disputată de marile puteri ale timpului: Uniunea Polono-Lituaniană (care se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră), Hanatul Crimeei (înființat de tătari în secolul XV, vasal turcilor) și Imperiul Otoman.
Fugarii s-au instalat ca oameni liberi, în special între Bug și Nipru, întemeind aici sate după modelul „obștilor” valahe din vechime. Teritoriul se afla „la marginea” Moldovei, cuvânt folosit în regiunile polono-ruse tradus în „u Craina ” („la Margine”). Cu același termen, „Craina” („Margine”) era numit și teritoriul locuit de bănățeni pe valea Timocului din Serbia. Centrele „politice” ale obștilor românești dintre Nistru și Nipru – precizează Miron Manega – aveau să se stabilească în regiunea mlăștinoasă situată „la pragurile” („za porojie”) Niprului, cel mai important purtând până azi numele de Voloskii („Românesc”). Pragurile sunt „bancuri de nisip și pietriș care se formează prin depunere pe fundul albiei unei ape” (DEXI).
Dată fiind preponderența lor etnică, la 1578, cancelaria polonă îi numea pe acești români „mărgineni”, pe limba acesteia – „ucraineni”. Turcii și tătarii îi numeau „cazaci”, de la termenul „cosaq” din limba lor, care la turci însemna „tâlhar de drumul mare” – din cauza raidurilor de jaf pe care moldovenii le făceau pe teritoriile lor, iar la tătari – „pribeag”. Francezii l-au preluat sib forma „cosaque”, polonezii – „kozak”, rușii – „kazak”, formă sub care a ajuns și la noi – „cazac”.
„Termenul «Ucraina» a fost menționat prima dată în anul 1187 în Cronica de la Kiev (epoca Rusiei kievene – n. n.), în secolele următoare fiind folosit pentru desemnarea ca „margine” a unei părți a regiunilor de pe Niprul mijlociu” – spune Florin Banu într-un articol din Evenimentul istoric nr. 49/2022, fără a preciza a cui margine. Ulterior, termenul a fost atribuit întregului teritoriu locuit de slavii de la această „margine” (maloruși – „rușii mici”, ucrainenii de astăzi), față de rușii de la centru (velicoruși – „rușii mari”) și rușii din partea occidentală a răsăritenilor (beloruși – „rușii albi”, albul fiind la slavi simbolul apusului).
După unirea clerului din Kiev cu Roma în 1596, tensiunile din „Republica celor două națiuni” cresc, încât în 1648 nu mai este numit hatman un moldovean, ci polonezul Bogdan Hmelnițki, al cărui fiu, Timuș, avea să se căsătorească cu Ruxandra, una din cele două fiice ale lui Vasile Lupu, domnitorul Moldovei. Sprijinit și de tătari, Bogdan Hmelnițki declară o revoltă împotriva polonezilor. După mai multe negocieri cu turcii și cu rușii, la 8 ianuarie 1654, un număr de 284 membri ai Radei decid să treacă sub protecția țarului rus, devenind, prin jurământ, „veșnici supuși ai Majestății Sale Regale a întregii Rusii și a moștenitorilor săi”.
„Încălcarea” acestui jurământ să fi dus la ceea ce vedem că se întâmplă astăzi în Ucraina?
Românii de „la margine” („u Craina”) s-au implicat activ în istoria Moldovei, căreia i-a dat câțiva domnitori, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574), urmat de fratele său de mamă Nicoară Potcoavă (1577), până la Ștefan Răzvan (1595), aliat al lui Mihai Viteazul, cu care plănuise unirea tuturor românilor.
Ce s-a întâmplat ulterior cu românii „mărgineni” de dincolo de Nistru, ne spune Eminescu într-un articol publicat în iunie 1878 în Timpul, din care Certitudinea citată reia un fragment: „Rusia nu se mulțumește de a fi luat o parte mare și frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte a Moldovei pentru a-și asigura granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete”.
Unde ești tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei.....
Profesor Valeriu Anghel
Profesorul Valeriu Anghel este colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
