Bolintineanu se raportează la realitatea din timpul său în chestiunea religioasă (vai, cât este de actuală!), fiind un dur și drept critic al societății românești corupte și lipsită de repere moraleː „Nepăsarea de religie este o gravă simptomăː biserica nu numai  (că) a încetat de a fi un consiliator moral lângă guvernul mirean cu care face parte, dar încă a devenit prin unii din capii săi un instrument politic de uciderea religiei, de uciderea nației, de uciderea dreptății. În exercițiul de tiranie și de anulare a dreptului suveranității poporului și sugrumarea libertăților patriei la alegeri, este tristă conduita capului primar al bisericii” (Ibidem, p. 44).

Comparația este făcută cu regimul fanariotː „Nepăsarea de religie? Dar în timpii când Românii erau tari, erau respectați afară, erau uniți, și își apărau patria cu sacrificii, chiar atunci când Domnii străini veniră a ucide viața și puterea nației, înecând țara cu greci și făcând să cadă capetele românilor celor buni (aluzie la moartea martirică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii – n. a.), încă se aflară capi ai bisericii care de atâtea ori protestară contra tiraniei și uciderii nației; care uniră populațiile prin înrâurirea lor morală, și curățiră țara de străini tirani, sacrificându-se ei înșiși la moarte cu fericirea cu care Christ primise moartea pentru fericirea umanității. Tronul mitropoliilor era sceptrul moral care comanda consecințele spre bine și apăra pe cel slab de urgia celui tare. De aici era iubire și respect pentru biserică. Astăzi este nepăsare, nepăsarea are izvorul ei în slăbiciunea capilor bisericii. De va mai ține această coborârea bisericii prin servilitate, religia va pieri între români și cu dânsa va pieri nația ea însăși” (Ibidem, p. 45).

„Nepăsarea de patrie” este, în opinia lui Bolintineanu, a doua cauză a decadenței societății românești de la mijlocul celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea:

„Amar cetățenilor a căror inimă nu bate la numele patriei! Căci patria nu există decât în țările unde poporul are suveranitatea. Cetățeanul este un instrument trebuitor al cetății. El se confundă cu dânsa; o iubește cum se iubește singur; face pentru ea tot ce ar face pentru el, și crede că face pentru el tot ce face pentru ea.

Popoarele libere au o patrie, căci acolo virtuțile, fericirile, gloria cetății sunt proprietatea tuturor. Sclavii trăiesc în țara lor, dar ca cei închiși legați de stâlp, pe care îi privesc cu spaimă. Acolo unde omul trăiește în sine, nu este patrie; unde trăiește în stat, află o patrie (subl. ns.). Patriotismul este un cult de amor ca religia; fericire, glorie, nemurire promite, dă toate drepturile sociale. (...)” (Ibidem, p. 69). 

„Patriotismul are la bază naționalitatea. El nu se declară până ce fiecare individ are conștiința că el este una din părțile totului. (...) Cosmopolitismul este sentimentul contrariu patriotismului.

Este sistemul de a iubi pe toți spre a nu iubi pe nimeni. Un popor cosmopolit pierde curând patria sa, familia sa, statul său, dreptul său de suveranitate.

Acest cosmopolitism crește acolo unde nu se fac sacrificii pentru familie, pentru patrie și pentru umanitate se fac numai în teorie.

Una din cauzele ce au produs nepăsarea de patriotism este că de multe ori speculatorii de meserie în toate doctrinele liberale și morale, și poporane, din orice clasă și facție, după patriotism au ascuns sentimente de egoistă ambiție (...). Nu este patrie unde nu este dreptate, unde nu domnește legea” (Ibidem, pp. 73-74). 

„(...) Românul nu mai iubește patria decât ca exilatul sub tiranie. El plânge ceea ce suferă, ceea ce este neferice, ce este pradă veneticilor, fovoriților, avocaților, tuturor instrumentelor de pradă, de degradare, care cer viața patriei ca răsplătire pentru serviciul ce fac tiranilor. (...)

Cu nepăsarea de patrie se schimbă sentimentele, se tăgăduiesc interesele cele adevărate ale patriei și se înlocuiesc [cu] interesele de partide și de persoane. (...)

Nepăsarea de patrie este naturală, și nu vom blama pe cei ce o au. Le vom zie numai: Voi nu mai aveți iubirea patriei, căci nu mai găsiți în sânul ei decât despotism, nedreptate, ură și goană contra virtuților, goană contra românilor. Este natural a nu mai iubi cevă urăște. Dar unde este răul? Este el în guvernele țării? Dar acele guverne nu sunt ale voastre? Dar nu sunteți voi ce încununați de onoare pe cei ce vă încarcă de infamie, de dezonoare? Veți fi patrioți când veți sacrifica pentru patrie, iar nu când veți privi în patrie un obiect de despoiere spre adăparea setei viciilor” (Ibidem, p. 77-78).  

A treia cauză a decadenţei poporului român este, în concepția lui Dimitrie Bolintineanu, „nepăsarea de dreptate”. Desconsiderarea dreptăţii, aprecia Bolintineanu, este un fenomen generalizat la scara întregii societăţi:

„Într-o țară unde oamenii trăiesc din dreptate, dreptatea este spaima tuturor, de aici această nepăsare de dreptate. Nu este atât guvernul ce blamăm când vorbim de nepăsarea religiei, patriei, dreptății, cât nația. Guvernul sub constituții este voința nației. Într-o nație unde dreptatea domnește și este în sentimentele sale, în cugetările sale, în datinile sale, un guvern nu violează dreptatea fără a se ucide.

Unde însă din contra sentimentele de dreptate naturale ființei omenești părăsesc pe om și îl lasă degradat în starea de vită, un guvern ce ar apăra dreptatea ar fi victima frumoaselor lui sentimente. Amar acelui popor unde guvern și guvernanți se unesc să zdrobească dreptatea. (...)” (Ibidem, p. 107). 

Bolintineanu, participant în mișcarea de regenerare socială și națională de la 1848, este conservator în concepție, deși, în perioada 11 octombrie 1863-19 iulie 1864, neafiliat politic, a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanuː

„Simptomul cel mai lugubru însă este nepăsarea nației. Ni se va zice, ce va face nația? Revoluție? Nu. Revoluțiile pierd pe români. Orice revoluție s-a făcut, ne-a dat îndărăt. Relele ce suferim sunt efectele revoluțiilor. O nouă revoluție pierde statul cu totul. (...)” (Ibidem, p. 112).

Bolintineanu concluzionează, în stilul socialist al Epocii Moderne chiar, că „nimic n-a făcut mai mult pe români nepăsători de patria lor ca nedreptatea. Ideea de nedreptate într-o societate presupune îndată o stare neregulată, o societate unde sunt apăsați și apărători, jefuiți și jefuitori, unde legile nu se respectă de nimeni, o societate unde omul moral este nefericit, este persecutat și se vede izolat și străin, în aceea ce el era dedat a numi patria sa” (Ibidem, p. 120). „Acolo unde nu este justiție decât pentru cel ce este la putere și pentru favoriții domnilor și ai miniștrilor, omul onest nu mai poate a se crede în patria sa, nici a mai face cel mai mic sacrificiu pentru o patrie unde n-are garanție de nimic” (subl. ns.) (Ibidem, p. 121).

Nu este Bolintineanu singura conștiință a culturii române care incriminează tarele românilor. Au scris despre acestea, între alții, Dumitru Drăghicescu, în 1907 (Din psihologia poporului român), și Constantin Rădulescu-Motru, în 1904 (Cultura română și politicianismul), 1910 (Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte) și 1937 (Psihologia poporului român).  

Scrierea lui Bolintineanu și, implicit, aceste rânduri, nu se citesc prin prisma lui Political Correctness. Idealul kalokagatheic și aspirația către sfințenie sunt etichetate drept „devianțe paseiste” și insidios înlocuite, cu perfidie și  insolență, de „minunata lume nouă”, având chipul celei zugrăvite de Aldous Huxley în romanul din 1932. Dacă lucrarea lui Bolintineanu nu poate fi citită ca un îndrumar, propun citirea ei măcar sub forma unei reflecții. Dacă mai există curajul reflecției... 

Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea

 Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea