Pe urmele istoriei

Analiza profesorului de istorie vrâncean Cătălin Mocanu în ZdV | 23 August: De la Moscova la București (1939-1944)

Cătălin Mocanu
26 aug 2021 1656 vizualizări

23 August 1939 – la Moscova se semnează pactul de neagresiune germano-sovietic („Pactul Ribbentrop-Molotov”)

„Guvernul Reich-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

Articolul I. Ambele Înalte Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual, cât şi în alianţă cu alte Puteri.

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Înalte Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Înaltă Parte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

Articolul III. Guvernele celor două Înalte Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Înaltele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Înaltele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat pentru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Înaltele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

Articolul VII. Prezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în vigoare din momentul semnării.

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă, interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

23 august 1939

Pentru Guvernul Germaniei

J. RIBBENTROP

Reprezentantul plenipotenţiar al Guvernului U.R.S.S.

V. MOLOTOV ”.

(Pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică)

Lecturând îndeosebi textul articolului al treilea al Protocolului adițional secret, observăm că miza pactului în Europa Sud-Estică era pământul românesc dintre Prut și Nistru. Asupra sa, în contextul relațiilor româno-ruse/sovietice, istoricii au emis numeroase considerații.

Pactul de neagresiune între Germania și U.R.S.S. și protocolul adițional secret reprezintă mărturii de propagandă a celor două regimuri totalitare care urmăreau, în acest sens, inducerea în eroare a opiniei publice. „Pravda”, oficiosul P.C.U.S., aprecia în termeni elogioși pactul de neagresiune germano-sovietic, trecând sub tăcere, evident, protocolul adițional secret: „Pactul de neagresiune, semnat între Uniunea Sovietică și Germania, textul căruia îl publicăm astăzi, este un document de o extraordinară importanță, exprimând politica consecventă, de pace a Uniunii Sovietice (...)

Conținutul fiecărui articol, luat aparte, ca și al pactului privit integral, este pătruns de efortul de a preîntâmpina un conflict, de a consolida raporturile constructive și de pace între cele două state. Pactul de neagresiune înlătură, cu certitudine, tensiunea care a existat în relațiile dintre U.R.S.S. și Germania.

Însă importanța pactului semnat depășește cadrul normalizării relațiilor dintre cele două părți semnatare. Acesta a fost semnat în momentul când situația internațională a atins o cotă foarte înaltă de tensiune și acuitate. Actul de pace, care este pactul de neagresiune între U.R.S.S. și Germania, va contribui, neîndoios, la ameliorarea situației internaționale încordate, va facilita, cu certitudine, dezamorsarea acestei încordări.

Încheierea tratatului între U.R.S.S. și Germania semnifică, cu siguranță, un eveniment de o importanță internațională majoră. Pactul reprezintă un instrument pentru pace, menit să fortifice nu numai relațiile dintre U.R.S.S. și Germania, dar să servească și cauzei consolidării păcii în întreaga lume. Ostilităților între Germania și U.R.S.S. li se pune capăt. Deosebirile dintre ideologii și sisteme politice nu trebuie și nu pot constitui obstacole în calea stabilirii relațiilor de bună vecinătate între cele două țări. Prietenia dintre popoarele U.R.S.S. și Germaniei, împinsă, cu efortul dușmanilor Germaniei și ai U.R.S.S., în impas, trebuie să beneficieze, de acum încolo, de condițiile necesare pentru dezvoltarea și înflorirea sa” (Diplomaţia cotropitorilor. Repercusiunile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Culegere de documente, alcătuitor A. Blanovschi, Chișinău, Editura Universitas, 1992, pp. 64-65).

Consecințele pactului asupra României

În seria tratatelor încheiate după Primul Război Mondial, care consfințea pe plan internațional Marea Unire din 1918, se înscrie și Tratatul semnat la Paris, la 28 octombrie 1920, prin care se recunoștea apartenența Basarabiei la România. „Înaltele Părți Contractante, Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de alta, se preciza în art. 1 al Tratatului, declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, și acest vechi hotar”.

Trecând peste evoluția sinuoasă a relațiilor româno-sovietice din perioada interbelică și de unele recunoașteri formale ale frontierei pe Nistru (Protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, Convențiile de la Londra cu privire la definirea agresorului din 3-4 iulie 1933, reluarea relațiilor diplomatice româno-sovietice din 9 iunie 1934), în fond, de jure, U.R.S.S. nu a recunoscut apartenenţa legitimă a Basarabiei la România. În condiţiile politicii tot mai ofensive promovată de Germania şi a atitudinii de cedare adoptată de puterile occidentale, către sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut Uniunea Sovietică și-a reamintit „de interesele speciale” la frontierele sale vestice.

În urma eșecurilor tratativelor tripartit, anglo-franco-sovietice de la Moscova din perioada mai-august 1939, s-a încheiat Pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică, cu documentul său oficial și cu Protocolul adițional secret (a se vedea, în acest sens, Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1941), Ploiești, Editura Libertas, 2012, pp. 11-13; Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice (1711-1947), Iași, Editura Demiurg, 2012, pp. 184-185).

Deși făcea parte integrantă din pact, protocolul nu a fost menționat în mod public și existența sa a fost negată de sovietici vreme de peste cinci decenii. Pe bună dreptate, istoricul Ion Agrigoroaiei aprecia că „i se crea României o situație extrem de dificilă, fiind anulate practic – în spatele formulării «diplomatice» – nu numai bazele juridice ale raporturilor româno-sovietice, ci și întreg sistemul de alianțe și acorduri, pe care se sprijinea securitatea țării. Prinsă între Germania și Uniunea Sovietică, România nu mai avea nici o posibilitate de manevră diplomatică în menținerea integrității teritoriale, în condițiile în care și Ungaria, și Bulgaria își manifestau tot mai insistent pretențiile anexioniste. Cele două mari puteri, una nazistă și alta comunistă, își dădeau mâna pentru sfâșierea României. Pactul de la 23 august 1939 a ridicat U.R.S.S. la nivelul de putere continentală, trecându-se imediat la atacarea Poloniei, atât de la vest, cât și de la est” (Ion Agrigoroaiei, De la pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) la tratatul de la Paris (10 februarie 1947): avatarurile unei frontiere, în „Revistat de Istorie a Moldovei”, nr. 1(93), 2013, pp. 87-88).

La începutul anului 1940, presa sovietică a declanșat o intensă campanie antiromânească pe tema legitimității apartenenței Basarabiei la România. La 29 martie 1940, în ședința sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S., Veaceslav M. Molotov, președintele Consiliului Comisarilor Poporului și comisarul Afacerilor Externe, declara: „Printre țările vecine din sud, amintite mai înainte, este una cu care nu avem pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin existența unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de U.R.S.S., deși aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”. Rezultatul final al pactului este cunoscut: între 28 iunie-3 iulie 21940, România a cedat U.R.S.S. 50.762 km² (Basarabia cu 44.500 km² și nordul Bucovinei cu 6.262 km²), cu 4.021.086 ha teren arabil (20,5% din suprafața agricolă a țării), cu 3.776.309 locuitori, dintre care: 53,49% - români; 10,34% - ruși; 15,30% - ruteni și ucraineni; 7,27% - evrei; 4,91% - bulgari; 3,31% - germani; 5,12% - alții. Pierderea Basarabiei a dus la stăpânirea de către U.R.S.S. a malului nordic al Dunării maritime și a îngreunat considerabil navigația între Brăila și Marea Neagră, bazele navale de la Sulina și Sfântu Gheorghe încetând să mai fie operaționale” (Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România și geopolitica Marilor Puteri (1941-1945), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, pp. 93-94).

Diplomatul și expertul în drept internațional Ion M. Anghel sintetizează astfel consecințele istorice ale înțelegerii germano-sovieticeː „Pactul Ribbentrop-Molotov a însemnat, printre altele, condamnarea despotică și criminală, urmată de execuția prin cele trei ultimatumuri, când a fost distrusă România Mare (după cum se vede, pentru totdeauna); însă nu a însemnat numai distrugerea ei. La vremea când era părăsită de aliații ei se afla între Hitler și Stalin (...), în mai puțin de trei luni, ca urmare a asaltului la care a fost supusă prin ultimatumul din 25-27 iunie 1940 de la Moscova – în fapt, agresiunea sovietică armată, sentința arbitrală a lui Ribbentrop și Ciano (30 august 1940), precum și a Tratatului de la C raiova cu Bulgaria (7 septembrie 1940) -, România a fost măcelărită, rupându-i-se o treime din teritoriu, iar cetățenii români au devenirt supușii ocupanților (Rusia, Ungaria și Bulgaria). România s-a aflat pe marginea prăpastiei și a fost nevoită apoi să se angajeze în războiul de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, ce fuseseră acaparate de U.R.S.S. După aceea, șirul tragic a continuat cu dezastrul, când tiranii hrăpăreți s-au încăierat între ei, declanșând cel d-al Doilea Război Mondial, cu toate grozăviile care l-au însoțit. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), U.R.S.S. și-a făcut singură dreptate, în disprețul unui principiu elementar – nemo iudex in causa sua, acoperindu-și samavolnicia, și a anulat numai sentința arbitrală de la Viena; restul efectelor Pactului Ribbentrop-Molotov au rămas așa cum se preconizase prin acesta” (Ion M. Anghel, România și Pactul Ribbentrop-Molotov; un caz de sechelă eternizată, în Liliana Corobca (editor), Panorama comunismului în România, Iași, Editura Polirom, 2020, p. 985).

23 August  1944 - lovitura de stat înobilată cu Ordinul „Victoriei” („Pobeda”)

Regele Mihai a fost autorul celui mai remarcabil eveniment care a avut loc în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Orchestrarea loviturii de stat de la 23 august 1944 și a evenimentelor care au condus la acest moment a reprezentat un act de mare curaj - la doar douăzeci și doi de ani -, asigurându-i un loc în rândul liderilor români ale căror nume sunt la mare cinste pentru națiune. Lovitura de stat l-a răsturnat de la putere pe liderul din timpul războiului, mareșalul Ion Antonescu, cel care a hotărât intrarea României în război ca aliat al Germaniei și a cărui loialitate față de Hitler a rămas de neclintit, chiar și atunci când cursul războiului s-a întors împotriva Axei” (Dennis Deletant, Rezistența împotriva valului dominației sovietice: preludiu la abdicarea regelui Mihai, în Alexandru Muraru, Andrei Muraru coord., Regele, comuniștii și Coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I, Iași, Editura Polirom, 2017, p. 33).  

Istoria celui de-al Doilea Război Mondial consemnează că lovitura de stat planificată pentru data de 26 august 1944 a fost devansată ca urmare a evoluției evenimentelor militare pe teatrul de operaţiuni din Moldova şi a intenţiei mareşalului Ion Antonescu de a părăsi Capitala şi a pleca pe front, după audienţa pe care urma să o aibă la regele Mihai. În aceste condiţii, opoziţiei întrunită în dimineaţa zilei de 23 august a decis să acţioneze imediat, luând hotărârea ca, în cursul audienţei, mareşalul să fie somat fie să încheie imediat armistiţiul cu U.R.S.S., Regatul Unit și S.U.A., fie să demisioneze, în eventualitatea unui refuz el urmând a fi arestat. Poziţiile diametral opuse pe care se situau opoziţia şi guvernul Antonescu cu privire la modalitatea ieşirii României din război au ieşit cu claritate în evidenţă în cursul audienţei acordate în după-amiaza zilei de 23 august 1944 de regele Mihai conducătorului Statului Român, Ion Antonescu, şi vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. În cadrul întrunirii, regele Mihai a solicitat încheierea imediată a armistiţiului, cerere refuzată categoric de către mareşal, care s-a pronunţat în favoarea continuării rezistenţei pe aliniamentul  Focşani-Nămoloasa-Galaţi până la obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile din partea Aliaţilor. Mai mult, în eventualitatea încheierii armistiţiului, el şi-a exprimat intenţia de a-i comunica în prealabil lui Hitler această decizie. În consecinţă, regele a dispus arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu, precum şi a colaboratorilor apropiaţi ai acestora, care fuseseră chemaţi la Palatul Regal sub pretextul convocării unui Consiliu de Coroană. Ulterior, regele Mihai a numit un guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu şeful Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, guvern din care făceau parte – în calitate de miniştri secretari de stat fără portofoliu –, inclusiv reprezentanţii partidelor care formau Blocul Naţional Democrat (Partidul Comunist din România, Partidul Social-Democrat, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal). De asemenea, în seara aceleiaşi zile a fost difuzată la radio o proclamaţie a regelui ce anunţa desprinderea României din alianţa cu Germania, încetarea războiului şi acceptarea armistiţiului oferit de Aliaţi. Pentru actul temerar de rupere a legăturilor cu Germania și trecerea României în coaliția Națiunilor Unite, regele Mihai a fost decorat, la 19 iulie 1945, cu Ordinul „Victoriei” (Pobeda”), cel mai înalt ordin militar sovietic.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu, în monumentala sa lucrare consacrată istoriei loviturilor de stat din România, dezvăluie unul dintre secretele loviturii de stat de la 23 august 1944ː „Oricâte analize s-ar face asupra evoluției negocierilor cu Aliații, a manevrelor de culise din jurul formării Blocului Național Democrat și a motivelor care au determinat schimbarea atitudinii regelui față de Ion Antonescu, ele nu pot explica felul în care a reușit o lovitură de palat dată de o mână de oameni și rămasă în clipa următoare în aer, să producă o răsturnare de forțe atât de mare, încât România să iasă în câteva ore din relația cu Germania și să treacă la război contra ei, fără nicio defecțiune. Cu toate că există și o versiune care pune accentele principale pe rolul Armatei în evenimentul de la 23 august 1944, dar pentru a arăta că ar fi existat o ostilitate germano-română, nici ideea unei «trădări» a aliatului, nici argumentul juridic că Armata a executat întocmai ordinul șefului ei suprem, regele, nu sunt credibile luate izolat și exclusivist. Ajungând la concluzia că, pe de o parte, doar lovitura de palat nu era suficientă și absența componentei politice a îngreunat situația, iar, pe de altă parte, că substanța loviturii a fost dată de atitudinea Armatei, suntem nevoiți să explicăm o serie de fenomene subterane care au permis cotitura rapidă, chiar dacă autorii de notorietate ai acesteia – regele și camarila – nu erau avizați asupra lor. De exemplu, putem afirma că, la 23 august 1944, relația mareșalului cu conducerea Armatei se alterase într-un grad la care orice îndepărtare a lui printr-o lovitură directă, organizată de ofițeri superiori, era posibilă” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România (1821-1999), vol. 3 - Cele trei dictaturi, București, Editura RAO, 2010, p. 568). Am putea adăuga că, având în memorie „odiseea” lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989 și relațiile sale cu Armata și Securitatea, raționamentul istoricului citat este corect!

 Ioan Stanomir surprinde foarte bine esența actului politic de la 23 august 1944: „Dincolo de confruntările imagologice, sensul originar al actului de la 23 august 1944 este cel al unei restaurații. Înaltul decret regal care repune în vigoare, parțial, Constituția din 1923 înlătură temeliile autocrației antonesciene, spre a contura alternativa care se revendică de la constituționalism. Reorientarea spre Națiunile Unite implică ruptura, deliberată și dramatică, în raport nu doar cu regimul antonescian, ci și cu o întreagă linie politică dominantă după 1938” (Ioan Stanomir, Subminarea constituționalismului și tranziția la totalitarism: august 1944-decembrie 1947, în Alexandru Muraru, Andrei Muraru coord., op. cit., p. 238).

Nu putem afirma actul de la 23 august 1944 a generat intrarea României în sfera de influenţă sovietică, în urma delimitării de către Marile Puteri a sferelor de influenţă. Putem acredita însă ideea că intrarea în sfera de influenţă sovietică a avut loc odată cu impunerea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Condiţiile impuse prin armistiţiu nu sunt o rezultantă a actului de la 23 august 1944, ci rezultatul înţelegerilor între Marile Puteri sau, mai corect, a abandonării României de către acestea.

 Cătălin Mocanu

Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea

 Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea     

 

 

 

           


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.