Analiza profesorului de istorie vrâncean Cătălin Mocanu în ZdV | 12 invazii rusești în spațiul românesc. Până acum!
„Ceasul cel de pe urmă al comunismului a sunat.
Dar baraca lui de beton nu s-a dărâmat încă.
Şi, în loc de eliberare, să nu fim terciuiţi sub dărâmăturile lui”.
(Aleksandr Isaievici SOLJENIȚÎN, Căderea imperiului comunist sau cum să reîntemeiem Rusia, 1990)
De la invazia Rusiei asupra Ucrainei, spațiul public este acaparat de „specialiști” în geopolitică și geostrategie care arată publicului avid de informație facilă „particularități” ale relațiilor diplomatice și militare româno-ruse, de-a lungul timpului, fără ca acești „specialiști” să cunoască istorieîn profunzime ori să fie interesați în a difuza, măcar, informații corecte. În rândurile următoare, vom arăta cu obiectivitate în ce termeni s-au concretizat relațiile diplomatice româno-ruse de peste cinci secole.
Istoria reține că primele legături diplomatice de anvergură între spațiul românesc și cel rus datează din vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Domnitorul Moldovei a căutat în cnezatele ruse ortodoxe, care începuseră emanciparea de sub hegemonia hanilor tătari, un sprijin împotriva tendințelor de expansiune ale musulmanilor (otomani și tătari) și catolicilor (maghiari și poloni) (Paul Cernovodeanu, Dimensiunea politică a relațiilor matrimoniale româno-ruse de odinioară, în „Dorul”, VI, 78, 1996, p. 20). Primul pas făcut de Ștefan cel Mare în vederea unei apropieri de ruși a fost încheierea unei alianțe cu cneazul Kievului, Simion Olelkovici (1454-1470). Această alianță a fost întărită prin căsătoria lui Ștefan cu sora lui Simion, cneaghina Evdochia, în 1463. Evdochia era nepoata marelui cneaz al Moscovei, Vasili Dmitrievici Donskoi (1389-1425), astfel că domnitorul Moldovei a devenit rudă, prin alianță, cu cneazul moscovit Ivan al III-lea Vasilievici (1462-1505), vărul primar al Evdochiei (Ibidem). Mai mult chiar, Elena, soția lui Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, a fost fiica lui Ștefan cel Mare și a Evdochiei Olelkovici.Ștefan cel Mare a purtat o bogată corespondență diplomatică cu cneazul Ivan al III-lea, după cum o dovedesc repetatele cereri adresate regilor Poloniei, de a permite solilor moldoveni să ajungă la Moscova, prin Polonia și Lituania (Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, București, 1913, p. 364).
Relațiile moldo-ruse au fost reluate în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546), rudă, prin alianță, cu Marele Cneaz al Moscovei, Vasili al III-lea Ivanovici (1505-1533) și au fost menținute de către domnitorii Moldovei, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu (1569-1572) și Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574).
Primele legături diplomatice dintre Țara Românească și statul moscovit sunt stabilite la sfârșitul celui de-al XVI-lea secol. În anul 1596, Mihai Viteazul (1593-1601) l-a trimis la Moscova pe episcopul Lucapentru a primi ajutor militar împotriva polonilor, dar condițiile istorice au făcut imposibilă o colaborare militară româno-rusă (Ion Focșeneanu, Tratatul de la Luțk și campania țarului Petru I în Moldova (1711), în Studii privind relațiile româno-ruse, București, 1963, p. 23).
Primul tratat româno-rus a fost încheiat la Moscova, la 17/27 mai 1656, între domnitorul Moldovei, Gheorghe Ștefan (1653-1658, cu o întrerupere), și țarul Aleksei Mihailovici (1645-1676), prin intermediul Mitropolitului Moldovei, Ghedeon (informații detaliate în Ion Ionașcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Relațiile internaționale ale României în documente (1368-1900), Editura Politică, București, 1971, pp. 190-193). Țarul făgăduia domnului Moldovei sprijinul său pentru recucerirea cetăților de la Dunăre și Mare și recunoștea autonomia Moldovei.
La începutul celui de-al XVIII-lea veac era o situație complexă pe plan internațional, în contextul „crizei orientale” declanșate în 1683, când eșuează ultimul asediu otoman asupra Viena. În 1710, domnitorul Nicolae Mavrocordat (1709-1710) este mazilit de turci, care îl instalează pe tronul Moldovei pe Dimitrie Cantemir (1710-1711). Această acțiune a Porții reprezenta o reacție la consolidarea influenței Rusiei în Polonia și avea ca scop instaurarea controlului deplin asupra Principatelor Române. Astfel, „Poarta a făcut marea eroare de a se lipsi de un slujitor credincios – Nicolae Mavrocordat – și de a-i acorda domnia lui Dimitrie Cantemir, care plănuia în secret să se revolte împotriva sultanului, trecând, practic, de partea țarului” (Petre Otu coord., 100 de bătălii din Istoria Românilor, Editura Litera, București, 2021, p. 313). Instalarea lui Cantemir a beneficiat și de recomandarea lui Devlet Ghirai, hanul Crimeei, care anticipa un iminent conflict militar ruso-turc. Misiunea lui Cantemir era aceea de a-l supraveghea pe domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a-l preda turcilor la momentul potrivit (Istoria Românilor, V.O epocă de înnoiri în spirit european. 1601-1711/1716, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 320).
La 28 februarie 1711, țarul Petru I cel Mare (1682-1725) anunța începerea războiului cu Imperiul Otoman. În această perioadă este plasat contactul diplomatic dintre Cantemir și Petru I, la început cu prudență, pentru a nu stârni reacția turcilor. La 13/24 aprilie 1711 se încheie la Luțk tratatul de alianță dintre Moldova și Rusia privind colaborarea dintre cele două state în lupta antiotomană. Articolul XI al tratatului prevedea în următorii termeni că „pământurile Țării Moldovei vor fi puse sub stăpânirea domnului, potrivit cu vechea hotărnicie a Moldovei, care este cuprinsă între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, hotarele Țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după hotărnicirea făcută cu acele țări” (Istoria Românilor, V, p. 322).La o lună de la semnarea tratatului, rușii invadează pentru prima dată spațiul românesc. Țarul a dat ordin, la 24 mai 1711, brigăzii conduse de generalul Johann Bernhard von Weisbach și cavaleriei de sub comanda general-feldmareșalului Boris Petrovici Șeremetev să treacă Nistrul, operațiune îndeplinită prin vadul de la Rașkov. Între 8-12 iulie 1711 s-a desfășurat bătălia de la Stănilești pe Prut. Forțele ruso-moldovene sunt încercuite de turci și tătari, iar țarul Petru I este constrâns să semneze pacea de la Vadul Hușilor (12/23 iulie 1711). La 13 iulie, armata rusă începea retragerea, iar la 16 iulie Dimitrie Cantemir părăsea definitiv Moldova, mistuit de dorul nestins de Țară. Această scurtă invazie rusă s-a încheiat tragic pentru Moldovaː la 6 octombrie, Nicolae Mavrocordat era numit domn al Moldovei și începea regimul fanariot.Recunoașterea frontierelor Moldovei pe Nistru, prevăzută în tratatul încheiat între Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir în 1711 nu a fost decât un vicleșug pentru a atrage simpatia românilor. Campania de la Prutdin 1711 este semnificativă şi prin faptul că a fost începutul unei noi concepţii strategice, devenind ulterior definitorie în doctrina militară rusă pe parcursul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea,constând în crearea unui „cap de pod” dunărean (Testamentul lui Petru cel Mare, http://dspace.bcu-iasi.ro/static/web/viewer.html?file=http://dspace.bcu-iasi.ro/bitstream/handle/123456789/19230/BCUIASI_CARTE_IIB12.003_1892.pdf?sequence=2&isAllowed=y ). Sfârşitul nefast pentru Rusia şi aliaţii săi al acestei campanii a demonstrat neviabilitatea, pentru moment, a unui „război fulger ” la Dunăre.Unii autori s-au grăbit să vadă în conflictul ruso-turc din 1710-1711 „primul război al românilor la Marea Neagră” (Radu Toma, Dan Hazaparu, Marea Neagră. Milenii, războaie, imperii, Editura Mica Valahie, București, 2019, p. 55). Noi considerăm însă că acest conflict la care participă românii a fost precedat de un veritabil conflict româno-turc pentru malul vestic al Mării Negre petrecut cu peste 300 de ani înainteː în 1388, profitând de moartea despotului Dobrogei, Ivanco, fiul lui Dobrotici, în luptele cu turcii, Mircea cel Bătrân anexează cea mai mare parte a pământului dintre Dunăre și Mare la Țara Românească, pentru ca apoi, în 1420, ca urmare a campaniei sultanului Mehmed I, Dobrogea să fie cucerită de turci și transformată în provincie de margine a Imperiului Otoman.
În martie 1736 începe un război ruso-austro-turc, prilej cu care spațiul românesc a cunoscut a doua invazie rusă. În 1738, ruşii şi-au oprit ofensiva la Nistru, acţiunile majore având loc în Crimeea şi în preajma Oceakovului. Austria şi Rusia au încheiat o alianţă cu Polonia, pentru a-şi putea deplasa trupele prin această ţară, în vederea înaintării spre sud în campaniile următoare. Planul feldmareșaluluirus B.C. Münnich, comandantul armatei ruse,pentru anul 1739 avea ca direcţie principală Ţările Române, obiectivul imediat fiind atacarea Hotinului, iar ca obiectiv de perspectivă, după circumstanţe, campania pentru ocuparea efectivă a Crimeei.În etapa finală, războiul s-a desfășurat și pe teritoriul Moldovei, când, după numeroase operaţii militare purtate în Crimeea și pe teritoriul Ucrainei, armata rusă s-a îndreptat, în luna mai 1739, spre Hotin. La 26 mai, trupele ruse au plecat de la Kiev, înspre Moldova, pe trei coloane, cea comandată de Münnich venind prin Polonia. Pentru apărarea ţinuturilor Cernăuţi şi Dorohoi, un corp de 5.000 de moldoveni şi 500 de turci au fost adunaţi în tabăra de lângă Galata. Iniţial, acţiunile ruseşti s-au limitat la raiduri la vest de Nistru, pentru rechiziţii sau lovituri rapide, ca în cazul Sorocăi, unde oraşul a fost devastat, garnizoana nimicită, magaziile de provizii şi târgul arse, cazacii responsabili de acestea retrăgându-se apoi fără probleme în Polonia. O grupare rusă a atacat noaptea Cernăuţii şi a nimicit garnizoana de aici. Alte trupe ruseşti au prădat ţinutul Cernăuţilor, parţial cel al Sucevei, au distrus un detaşament românesc pe Prut şi s-au întors în tabără cu pradă bogată.
Hotinul a capitulat la 31 august, după această dată ruşii începând trecerea Prutului şi făcând rechiziţii în ţinuturile Dorohoi, Cernăuţi, Hârlău, Suceava. La începutul lunii septembrie 1739, avangarda rusă a ajuns aproape de Iaşi, domnitorul Grigore al II-lea Ghica fiind nevoit să se retragă în sudul Moldovei, în locul său formându-se o căimăcămie. Feldmareşalul rus Münnich s-a instalat în capitala Moldovei, comportându-se ca un adevărat domn al ţării. A ordonat să se traseze planul unei fortificaţii poligonale în jurul oraşului şi a organizat garnizoana capitalei, formată din câteva regimente de infanterie şi husari, plus „Corpul Valah” al lui Constantin Cantemir, fiul lui Antioh Cantemir. La 13 septembrie, Iașiul este cucerit, rușii coborând apoi asupra orașului Focșani și pătrund în Țara Românească, până la Câmpina. Rușii au evacuat Iașiul abia la 24 octombrie 1739. Prin pacea de la Belgrad, din 18/29 septembrie 1939, Imperiul Habsburgic restituia Oltenia, realipită Țării Românești.
A treia invazie rusă asupra spațiului românesc s-a petrecut în contextul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774. În 1767, țarina Ecaterina a II-a (1762-1796) a ordonat concentrarea de trupe în zona frontierei cu Principatele Române. Războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman adevenit inevitabil, după ce în octombrie1768, în căutarea„confederaţilor” de la Bar, o armată ruso-cazacă a intrat pe teritoriul Moldovei, jefuind micul oraş Balta. (În anii 1924–1929, orașul Balta a fost capitala Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești, parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. După proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în 1940, regiunea Balta a fost scoasă din componența republicii moldovenești și a fost trecută în cadrul Ucrainei.În prezent, orașul Balta este centrul administrativ al raionului cu același nume și se află la 218 km de capitala regiunii, Odessa).„Confederația de la Bar” a fost o asociație de nobili polonezi formată în orașul Bar,din Podolia, în 1768, pentru a apăra independența internă și externă a Confederației polono-lituaniene împotriva agresiunii Imperiului Țarist și împotriva regelui Stanisław August Poniatowski, considerat o marionetă a rușilor.Cum Polonia reprezenta pentru Franța un important obiectiv al politicii sale externe, după 1768, „Confederaţia de la Bar” abeneficiat de numeroase subsidii din partea Franţei (Mircea Brie, Ioan Horga, Relațiile internaționale de la echilibru la sfârșitul concertului european. Secolul XVII-începutul secolului XX, ed. a II-a revizuită și adăugită, Editura Universității din Oradea, 2009, p. 197). În 1770, Moldova și Țara Românească sunt ocupate în întregime de trupele ruse. În 7 și 21 iulie 1770, în bătăliile de la Larga și Cahul, armata rusă condusă de mareșalul Rumeanțev îi zdrobește pe turci. După tratativele ruso-turce eșuate de la Focșani și București (1772-1773), rușii îl silesc pe noul sultan Abdul Hamid I (1774-1789) să încheie tratatul de la Küčük-Kainarça (10/21 iulie 1774). Rusia obținea independența Crimeii tătărești, anexarea unor importante porturi la Marea Neagră, libertatea comerțului în bazinul pontic și accesul la Marea Mediterană, dar, mai ales, dreptul de a interveni în favoarea supușilor ortodocși din Imperiul Otoman (Istoria Românilor, VI. Românii între Europa clasică și Europa Luminilor, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 13) . La 7 mai 1775, prin Convenția turco-austriacă de la Constantinopol, Poarta cedează Imperiului Habsburgic Bucovina, înurma căruia Principatul Moldovei pierdea278 de localităţi din ţinuturile Suceava,Cernăuţi și raiaua Hotin, cu o suprafaţă de10.441 kmp și o populaţie de 70.000 oameni.Până în 1786, Bucovina s-a aflat sub administrare militară, iar în 1790 este alipită Galiției. Întrucât domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, a protestatîmpotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Aceştia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea de la Iași a domnitorului,ucigându-l la 1 septembrie 1777, spre indignarea opiniei publice europene.
Un deceniu numai trece de la aceste evenimente și se produce cea de-a patra invazie rusă, în 1787.În 15 august 1787, cu un orgoliu rănit, Poarta declară război Rusiei. Războiul ruso-austro-turc din
1787-1792, care s-a desfășurat, în mare parte, pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești (unde s-au derulat principalele acțiuni militare, în afară de frontul nord caucazian), trebuie analizat într-o perspectivă mai largă, determinată de intenția țarinei Ecaterina a II-a de edificare a „proiectului grecesc”: constituirea unui stat ortodox, condus de suveranul rus și cuprinzând toate statele balcanice, cu excepția părții occidentale a Balcanilor, atribuită drept compensație Austriei, în timp ce Veneția primea Moreea, Creta și Cipru, iar Franța, avantaje în Cipru și Egipt (Robert Mantran coord., Istoria Imperiului Otoman, Editura BicALL, București, 2001, p. 361). Poziția geografică а Principatelor Dunărene, amplasate la interferențа intereselor celor trei mari imperii, а generat ideea creării unui stat românesc tampon („Regatul Daciei”). Ideea а fost promovată de boierii pământeni prin memoriul de constituire а Principatelor într-un singur stat, înaintat încă din1772 congresului de la Focșani. Proiectul a fost preluat și dezvoltat ulterior de către diplomația țaristă, în scopul întăririi propriilor poziții în sud-estul Europei. Și cu acest prilej, spațiul românesc a servit drept teatru de operații: Moldova și Țara Românească au fost invadate și devastate. Inițial, războiul a evoluat indecis și nefavorabil pentru aliați. În 8 aprilie 1788, trupele austriece ocupă Iașii, în vreme ce, în mai, oastea domnitorului Țării Românești, Nicolae Mavrogheni (1786-1790), înaintează în Moldova și obține victorii împotriva trupelor austriece pe valea Trotușului și în apropiere de Vaslui. În 12 august 1788, în lupta de la pasul Buzăului, oastea lui Nicolae Mavrogheni sprijinită de trupe otomane, determină armata austriacă să se retragă din Țara Românească. În 1789, aliații ruso-austrieci trec la operațiuni decisive prin victoriile mareșalilor Suvorov și Saxa-Coburg. În 11/22 septembrie 1789 are loc bătălia de la Mărtinești, lângă Râmnicu Sărat, în care trupele rusești conduse Aleksandr Vasilievici Suvorov zdrobesc oastea otomană condusă de marele vizir Hassan Pașa. În 10 noiembrie, prințul de Saxa-Coburg intră în București, în fruntea trupelor austriece. Austriecii intenționau să anexeze regiunile românești ocupate, dar tulburările din Țările de Jos și Ungaria și izbucnirea Marii Revoluții Franceze au constrâns Viena să încheie cu turcii pacea de la Șiștov (24 iulie/4 august 1791), în urma căreia Austria restituia Porții toate teritoriile pe care i le cucerise în timpul războiului. Țara Românească și cele cinci ținuturi ocupate de austrieci în Moldova reveneau sub suzeranitatea Porții. Rusia încheie cu Poarta pacea preliminară de la Galați (4/16 august 1791) și cea definitivă de la Iași (29 decembrie1791/9 ianuarie 1792) care prevedea, între altele, includerea teritoriului dintre Bug și Nistru în frontierele Rusiei, devenită astfel vecinul Moldovei.
Fixarea graniței europene dintre Imperiul Țarist și cel Otoman pe cursul inferior al Nistrului a determinat ca obiectivul prioritar al politicii sud-est europene a Ecaterinei a II-a să fie stabilirea frontierei pe gurile Dunării.Dar expediția lui Napoleon din Egipt în 1798 modifică în mod radical raporturile ruso-otomane, astfel încât, la 23 decembrie 1798/3 ianuarie 1799, la Constantinopol, se încheie tratatul de alianță ruso-turc pe o durată de opt ani, la care a aderat și Anglia. Rusia obținea dreptul de circulație a navelor sale prin Strâmtorile Bosfor și Dardanele, în timpul războiului antifrancez, precum și dreptul de exercita rolul de protectoare a Imperiului Otoman. Obiectivele diplomației ruse de a menține Imperiul Otoman slăbit și dependent de Rusia au fost devansate de Napoleon, artizanul tratatului de la Paris, din9 octombrie 1801, dintre Franța și Imperiul Otoman. Sultanul Selim al III-lea (1989-1807) numește domn în ambele Principate pe filofrancezul Alexandru Suțu (1801-1802), determinând reacțiile Rusiei și ale Prusiei. Poarta revine asupra deciziei, reinstalându-i pe filorusul Constantin Alexandru Ipsilanti (1802-1806) în Țara Românească și pe moderatul Alexandru Moruzi (1802-1806; 1806-1807) în Moldova. Evoluția rivalității ruso-franceze după bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805) și intrigile ambasadorului Franței la Constantinopol, François Horace Sébastiani, l-auîncurajat pe sultanul Selim al III-lea să-i revoce, în august 1806, pe domnitorii Constantin Alexandru Ipsilanti și Alexandru Moruzi, fără acordul Rusiei. În locul lor erau instalați Scarlat Callimachi în Moldova și Alexandru Suțu în Țara Românească, cunoscuți ca filofrancezi.Pentru scurtă durată însă, întrucât la 15 octombrie 1806 sunt readuși la tron Ipsilanti și Moruzi, Poarta încercând evitarea conflictului cu Rusia.
Invocând încălcarea hatișerifului din 1802 (care reconfirma prevederile firmanelor din anii 1774, 1783, 1791, stabilea regimul obligaţiilor materiale ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fixând la7 ani durata domniei; înainte de expirarea termenului de 7 ani, domnii nu puteau fi maziliţi decât cu acordul comun al imperiilor țarist şi otoman. A se vedea, în acest sens, Traian Ionescu, Hatișeriful din 1802 și începutul luptei pentru asigurarea pieței interne a Principatelor dunărene, în „Studii și articole de istorie” 1, 1956, pp. 37-78), la 21 noiembrie 1806 Rusia declară război Imperiului Otoman. La 23 noiembrie, trupele țariste ocupă Principatele Române. La 29 noiembrie este ocupat Iașiul, iar la 25 decembrie 1806, Bucureștiul. Principala prevedere a armistițiului ruso-turc de la Slobozia, din 12/24 august 1807 – evacuarea de către trupele ruse a celor două Principate -, nu este aplicată. Ostilitățile reîncep în martie 1809. În convenția secretă încheiată între țarul Aleksandr I și Napolen Bonaparte la Erfurt, în 30 septembrie/12 octombrie 1808, împăratul Franței consimțea ca Rusia să anexeze Moldova și Țara Românească. Pentru a evita consecințele unei posibile înțelegeri franco-austriece, în 1810 Rusia declară anexarea Principatelor Române, măsură considerată drept abuzivă de către Austria. Numai atitudinea echivocă a Franței și prefigurarea unui nou conflict franco-rus l-au determinat pe țarul Aleksandr I să renunțe la anexarea Principatelor. Tratativele de pace ruso-otomane au continuat în cadrul conferinței de la Giurgiu, din perioada 19/31 octombrie-21 noiembrie/3 decembrie 1811. Rusia insista ca frontiera cu Poarta să fie așezată pe Siret, iar turcii urmăreau să-i oprească pe ruși la Prut. În contextul unui iminent conflict franco-rus, tratativele de pace se reiau la 31 decembrie1811/12 ianuarie 1812, prin deschiderea Congresului de Pace de la București. Prin tratatul semnat într-o sală a hanului lui Manuc-Bei, la 16/28 mai 1812, Rusia primea de la turci teritoriul dintre Prut și Nistru, până la vărsarea Prutului în Dunăre, cu țărmul adiacent al Mării Negre. În limitele stabilite de noul tratat, Principatele Române reintrau sub regimul suzeranității otomane (Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chișinău, 1999, pp. 102-106). Trupele țariste au fost retrase din Principate abia în octombrie 1812. Istoricul Vladimir Zincenco arată că „au urmat și schimburi importante de populații cu Imperiul Otoman, musulmanii turci și tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman până în 1878, unde s-au amestecat cu românii locali) și fiind înlocuiți prin peste 60.000 de bulgari și găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ 150.000 de ruși și ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe pentru a căpăta controlul administrativ și comercial” (Vladimir Zincenco, Războaiele! România și Rusia, aliați și inamici, Editura Neverland, 2022, p. 30).
La jumătatea deceniului al III-lea al celui de-al XIX-lea veac, Rusia urmărea cuasiduitate obiectivul ei,de ase amesteca în politica internă a spațiului românesc, astfel încât impune Porţii un nou acord în privinţa Principatelor.La 25 septembrie/7 octombrie 1826 s-a semnat Convenția ruso-turcă de la Akkerman (Cetatea Albă), prin care Turcia se obliga să recunoască nu numai privilegiile Principatelor Române, ci și protectoratul de facto al Rusiei asupra acestora. Se mai prevedea ca domnii să fie aleși de Divanurile Principatelor, pe o durată de 7 ani, fără a putea fi schimbați de Poartă decât cu acordul Rusiei. Aceasta considera convenția doar o etapă dintr-un proces care să scoată complet Principatele de sub suzeranitatea otomană. În acest sens, Rusia redeschide consulatul de la București, noul consul general, Matei Liovevici Minciaki bucurându-se, inițial, de influență în rândurile boierimii care revenise la o atitudine prorusă.
Relațiile ruso-turce s-au deteriorat constant după semnarea Convenției de la Akkerman. La 30 noiembrie 1827, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a repudiat înțelegerea, la scurtă vreme țarul hotărând declanșarea războiului. Războiul a fost declarat la 26 aprilie/8 mai 1828. Trupele ruse au trecut granița în Moldova la 25 aprilie/7 mai 1828. Cei doi domni, Ioniță Sandu Sturdza, din Moldova, respectiv, Grigore al IV-lea Ghica, din Țara Românească, au fost înlăturați, iar în fruntea Principatelor a fost instalat contele rus Feodor Petrovici Pahlen. Trupele țariste ocupă Bucureștii (12 mai 1828) și Brăila (6 iunie 1828). „Pahlen își va asuma puteri aproape dictatoriale. Ambele țări vor fi curând năpădite de dregători ruși de toate felurile. Sarcina imediată a acestei birocrații numeroase și greoaie era să asigure alimente armatei și să întrețină liniile de aprovizionare” (Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, ed. a III-a, Editura Humanitas, București, 2018, p. 199). În februarie 1829, Pahlen este înlocuit cu Piotr Feodorovici Jeltuhin, care demisionează în 14 septembrie 1829, neputând stabili o colaborare cu elementele conducătoare ale societății românești, după care moare de ciumă, astfel că în 7/19 noiembrie 1829 generalul Pavel Dmitrievici Kisseleff, comandant al trupelor rusești din Principate în timpul războiului, este numit președinte plenipotențiar al Divanurilor Moldovei și Țării Românești (funcție deținută până în 20 martie/1 aprilie 1834). Între timp, la 2/14 septembrie 1829, la Adrianopol, se semna Tratatul de pace ruso-turc, având următoarele prevederi pentru spațiul românescː Moldova și Țara Românească erau plasate sub suzeranitate otomană și protectorat rusesc; erau restituite Țării Românești raialele Brăila,Giurgiu, Turnu cu hinterlandul lor; anexarea Deltei Dunării de către Rusia; numirea domnilor pe viață; abolirea monopolului comercial otoman asupra comerțului Principatelor; libertatea navigației pe Dunăre; menținerea ocupației ruse și obligația Porții de a recunoaște și confirma regulamentele administrative elaborate în acest răstimp. În acest din urmă caz, era vorba, evident, de Regulamentele Organice, acte cu caracter constituțional, elaborate de comisiicompuse din câte patru membri desemnaţi de Prezidentul Plenipotenţiar şi de Înaltul Divan:Moldova era reprezentată de către vornicul Mihail Sturdza şi vistiernicul Constantin Paşcanu-Cantacuzino (numiţi de Minciaki) şi vistiernicul Alexandru Sturdza şi de Constantin Conachi (numiţi de Divan), iar Ţara Românească, de Alexandru Villara şi Iordache Filipescu, respectiv, Emanoil Băleanu şi Ştefan Bălăceanu. Secretarii fiecărei comisii erau aga Gheorghe Asachi pentru Moldova şi Barbu Ştirbey pentru Ţara Românească.ProiecteleRegulamentelor Organice a fost trimis la Petersburg pentru a fi amendate de Consiliul ţarului, înainte de a fi prezentate celor două Adunări Obşteşti din Principate. Textele Regulamentelor Organice au fost adoptate în ambele Principate şi au intrat în vigoare la 1/13 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1/13 ianuarie 1832 în Moldova. Deşi au fost elaborate două corpuri de texte, principiile ce stăteau la baza lor au fost identice, punând bazele modernizării,creând serviciile publice, întemeind parlamentarismul şi introducând principiul separației puterilor în stat.„Emanație a Rusiei autocrate, așezământul constituțional era dovada că, pe planul interferărilor externe, ea deținea un rol înscris în acele regulamnete organice, care-i permiteau să se amestece oricând în treburile interne ale ambelor principate” (Apostol Stan, Istoria esențială a României, Editura Saeculum I.O, București, 2016, p. 114). În 1834,Rusia decideretragereatrupelor din Principate,după ce Turcia semnează, la 17 ianuarie 1834, un tratat prin care recunoştea Regulamentele Organice.Totodată, erau numiţi şi cei doi domni,caracterizaţi de Nicolae Iorga drept „prefecţi ai Rusiei”.Ca putere protectoare, Rusia avea o capacitate imensă de influenţare a administraţiei, în care un rol important îl jucau Regulamentele Organice.Cei doi domni „regulamentari”, Mihail Sturdza (1834-1849), în Moldova, şi Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842),în Țara Românească, trebuiau să redacteze periodic rapoarte explicative asupra activităţii administrative atât consulilor, cât şi guvernului rus.Petersburgul trasmitea, la rândul său, instrucţiuni de guvernare.
A șaptea invazie rusă asupra spațiului românesc se petrece în contextul mișcării de regenerare socială și națională de la 1848-1849. „Poarta otomană privea cu neutralitate binevoitoare desfășurările din Țara Românească. Deși la Istanbul împroprietărirea clăcașilor era considerată o măsură «comunistă», orientarea antirusă a revoluției era în concordanță cu interesele turcești. Revoluționarii pașoptiști înțelegeau că, tot mai mult nominală, suzeranitatea otomană nu mai putea constitui un obstacol serios în calea progresului societății românești, ba mai mult, ea putea reprezenta un scut față de expansionismul rus, devenit cea mai mare primejdie pentru românime” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 224). Dar Rusia nu era dispusă să tolereze existența unui focar revoluționar la granița sa de la Dunărea de Jos. La 28 iunie/10 iulie 1848, trupele rusești intră în Iași, iar la 9/31 iulie trupele otomane pătrund în Țara Românească. După secole de luptă antiotomană, românii aveau la momentul 1848 o viziune clară asupra „protectoratului” rusesc. Iată ce scria publicistul francez filoromân Hippolyte Desprez, diplomat de profesie și călător prin spațiul românesc dinainte de 1848ː „(...) Care este deci dușmanul aici? În ce parte să lovești? Dușmanul este Rusia, iar jugul pe care vor să-l sfărâme este protectoratul moscovit. Acest protectorat care, la începuturi, în vremea Ecaterinei a II-a, a fost prezentat populației încrezătoare sub înfățișare liberală, cu vorbe creștinești și cu promisiuni ispititoare, și-a scos masca în ziua în care, devenit puternic, nu i-a mai simțit nevoia; tot din acea zi, popoarele înșelate s-au dat înapoi îngrozite, punând mâna pe arme, și cu fața spre nord, cu ochiul atent la mișcările uriașului moscovit, s-au întors din nou la sânul osmanliilor. Mai bine în cimitir decât sub protecția rusă; mai degrabă în imperiul Islamuluidecât sub oblăduirea creștină a împăratului Rusiei; mai bine o jumătate de secol de întârziere pe cale independenței decât sprijinul opresiv al Moscovei; mai degrabă tirania asupra trupurilor noastre decât corupția în inimile noastre. Acestea au fost cuvintele moldo-vlahilor și ale sârbilor, adică ale celor trei principate care, voind să scape de abuzurile vechiului islamism, au avut nefericirea de a cădeaîn capcanele întinse credinței lor de către țarism, și care, când prin plângeri mișcătoare, ca în Valahia, când prin răcnete nestăpânite, cheamă în ajutorul lor bunăvoința Turciei, care e foarte stânjenită, și a Europei, care este indiferentă” (Hippolyte Desprez, La révolution dans lʼEurope Orientale I. Les Roumains, le protectorat russe et la Turquie, în „Revue des Deux Mondes”, Paris, 1 octombrie 1848, vol. XXIV, p. 895, apud Nicolae I. Arnăutu, Invazii și stăpâniri rusești/sovietice în România, Editura Saeculum I.O., București, 2019, p. 116). Concepția diplomației ruse față de evenimentele din Muntenia era fără echivoc; la 19/31 iulie 1848, ministrul de Externe al Rusiei, contele Karl Vasilievici Nesselrode, emitea o notă prin care se blamau tendințele românilor de a se uni într-un stat „daco-român” independent. Dezavuarea se materializa prin intervenția armată în Moldova din iunie 1848 în Moldova și septembrie 1848 în Țara Românească. La 13/25 septembrie 1848, trupele otomane conduse de Fuad Pașa intrau în București, înfrângeau rezistența pompierilor conduși de Pavel Zăgănescu pe Dealul Spirii și restaurau vechiul regim regulamentar. Peste doar două zile, trupele țariste, comandate de generalul Aleksandr Nikolaevici Lüders, treceau Milcovul, după care au intrat în București. În mod brutal, autocrațiile țaristă și otomană puneau capăt experimentului muntean de emancipare națională și socială, prea apropiat de frontierele celor două imperii anchilozate pentru a fi tolerat. La 19 aprilie/1 mai 1849, la Balta-Liman, se semna Convenția ruso-turcăcare restabilea condominium-ul ruso-turc asupra Principatelor. Domnitorii, numiți de către sultan pe o perioadă de 7 ani (Barbu Știrbei în Țara Românească, respectiv, Grigore Alexandru Ghica în Moldova), erau asimilați înalților dregători otomani. Autoritatea și independența camerelor legislative au fost drastic reduse. Pentru apărarea noii ordini stabilite prin înțelegerea ruso-turcă, o armată comună de până la 35.000 de oameni rămânea în Principate.
Al 10-lea război ruso-turc, prilejuind și cea de-a opta invazie rusă în spațiul românesc, cunoscut sub numele de „Războiul Crimeei”, s-a desfășurat în perioada octombrie1853-februarie 1856 și a produs a doua intervenție a occidentalilor în regiunea Mării Negre, după 600 de ani de la cea de-a patra cruciadă și întemeierea statelor latine, la începutul secolului al XIII-lea. Intervenția militară occidentală a lovit un stat creștin, Rusia, pentru menținerea în viață a unei puteri islamice muribunde, Imperiul Otoman, în beneficiul intereselor coloniale ale Angliei și Franței (Mara Kozelsky, Crimea in War and Transformation, Oxford University Press, 2018). La 21 iunie/3 iulie 1853, trupele ruse trec Prutul, fără a declara război Imperiului Otoman, ocupând – pentru a patra oară în secolul al XIX-lea! – Principatele Române – până în august-septembrie 1854. La 27 septembrie/9 octombrie 1853, sultanul Abdul-Medjid I (1839-1861), sprijinit de Marea Britanie și Franța, adresează Rusiei un ultimatum, solicitându-i evacuarea trupelor din Moldova și Țara Românească. În octombrie, domnitorii Barbu Știrbei și Grigore Alexandru Ghica se retrag la Viena, iar autoritatea este exercitată prin generalul rus Andrei de Budberg, președinte al ocârmuirii pentru ambele Principate. Începând din aprilie 1854, trupele ruse părăsesc spațiul românesc sub presiunea trupelor austriece, îndreptându-se spre frontul din Crimeea. În același timp, trupele austriece conduse de generalul Johann von Coronini-Cronberg intră în Țările Române la 6/18 august 1854, ocupația lor durând până în martie 1857. În septembrie 1854, cei doi domni ai Principatelor își reocupă tronurile. Un tratat de alianță anglo-franco-austriac semnat la Viena, la 20 noiembrie/2 decembrie 1854, prevedea, printre altele, obligația Austriei de a apăra Principatele împotriva unei eventuale invazii ruse. „Războiul Crimeei” lua sfârșit la începutul anului 1856, astfel încât, la 13/25 februarie, la Paris, au fost inaugurate lucrările celui de-al doilea mare congres al veacului, după cel de la Viena, din 1814-1815. Partea din Tratatul de la Paris semnat la 18/30 martie 1856, referitoare al Principate, prevedea înlăturarea protectoratului țarist, menținerea suzeranității otomane, dar sub garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri. De asemenea, se hotăra convocarea în cele două Principate a Adunărilor ad-hoc care să se pronunțe asupra organizării viitoare a celor două țări, potrivit dorinței românilor. Se stabileau și libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și înființarea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia era obligată să retrocedeze Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, relațiile româno-ruse se detensionează treptat, deși o bună parte a societății românești manifesta o neîncredere funciară în Rusia.Diplomația de la București a urmărit stabilirea unor relații oficiale mai strânse cu Rusia. În 1874, România a înființat o agenție diplomatică la Sankt-Petersburg, iar în 1875 au început negocierile pentru semnarea unui tratat comercial. La 15/27 martie 1876, la București se încheia o Convenție de comerț și navigație româno-ruse, pe o durată de 10 ani, întemeiate pe principiul aplicării tarifului acordat națiunii celei mai favorizate și al egalității de tratament între cele două părți. În realitate, obiectivul principal al ambelor părți era cel politic: românii căutau un sprijin în plus pentru obținerea independenței, în vreme ce rușii doreau să contrabalanseze influența crescândă a Austriei în România. Între timp, în 1875 se redeschisese „criza orientală”. Negocierile factorilor de decizie de la București cu Rusia au început serios abia în octombrie 1876, odată cu vizita prim-ministrului Ion C. Brătianu la Livadia, în Crimeea. În întrevederea din 29 septembrie/11 octombrie cu țarul Aleksandr al II-lea și cancelarul Aleksandr Mihailovici Gorceakov, partea română acceptă, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenții româno-ruse, care se va semna ulterior), în cazul unui război ruso-turc, devenit iminent în condițiile intensificării crizei din Balcani, ca urmare a răscoalelor antiotomane din Bosnia și Herțegovina (iulie 1875-mai 1876) și din Bulgaria (aprilie-mai 1876) și a războiului Serbiei și Muntenegrului declarat împotriva Turciei în iunie 1876. La Livadia, Brătianu a atras atenția rușilor că trupele ruse nu puteau tranzita teritoriul României fără o convenție politică și militară, teritoriul statului român aflându-se sub garanția colectivă a Marilor Puteri. Rușii nu erau înclinați să încheie cu România o convenție, amenințând chiar cu ocuparea țării, în cazul în care guvernul român s-ar fi opus la trecerea spre Balcani, având intenția clară de a reanexa sudul Basarabiei. Fapt dovedit de convenția secretă ruso-austro-ungară semnată la Budapesta, la 3/15 ianuarie 1877, prin care Rusia consimte la anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria, în schimbul acceptării de către aceasta a anexării celor trei județe din sudul Basarabiei. La 4/16 aprilie 1877, la București, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a semnat cu baronul Dmitri Fiodorovici Stuart, Convenției româno-rusă, prin care se permite trupelor țariste trecerea pe teritoriul României spre Balcani, cheltuielile de transport revenind guvernului rus. Acesta se obliga să mențină integritatea teritorială a României și să respecte drepturile politice ale statului român, iar trupele ruse să nu treacă și nici să nu staționeze în București. Convenția nu prevedea însă și participarea armatei române la operațiunile militare din Balcani, alături de trupele ruse. Evenimentele s-au derulat ulterior rapid: la 12/24 aprilie, Rusia declară război Porții, iar la 9/21 mai, sesiunea extraordinară a Camerei Deputaților proclamă Independența de Stat a României. La întrevederea de Ploiești, din 26 mai/7 iunie 1877, domnitorul Carol I îi propune țarului intrarea armatei române în război, pentru a consfinți independența proclamată la 9 mai, dar nu primește un răspuns categoric. Abia după vestita telegramă a marelui duce Nicolae, din 19/31 iulie, armata română intră în războiul antiotoman, începând cu 10/22 august 1877, contribuind decisiv la capitulatea Porții (28 noiembrie/10 decembrie 1877). Ceea ce a urmat demonstrează și astăzi ipocrizia Rusieiși considerația pe care a dovedit-o față de România. Diplomația rusă a refuzat participarea reprezentantului României, colonelul Eraclie Arion, la tratativele ruso-turce de la Kazanlîk. La Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (Yeșilköy), din 19 februarie/3 martie 1878, România, Serbia și Muntenegru nu au fost admise la negociere și semnare, pe motiv că independența proclamată nefiind încă recunoscută de Marile Puteri, nu pot apărea în calitate de subiecți ai unui act internațional. Turcia recunoștea independența României și cedarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor către Rusia, care își rezerva dreptul de a o schimba „cu partea detașată la 1856”. La protestele României, cancelarul Gorceakov a răspuns cu amenințarea ocupării țării și dezarmarea armatei române. Mai multe unități rusești au fost aduse din sudul Dunării și li s-au dat ordine secrete pentru a ocupa diferite puncte strategice și chiar Bucureștiul și a institui starea de asediu. Rusia prevăzuse numirea unui guvernator militar al Capitalei și se redactase o proclamație către bucureșteni în care se justifica „necesitatea apărării Capitalei” din cauza „complicațiilor politice” apărute (Gheorghe Matei, Mărturii finlandeze privind războiul din 1877-1878 împotriva Imperiului otoman și România, în „Anale de istorie”, XIV, 1968, 4, pp. 52-56).Statul român și-a luat măsuri de apărare, concentrându-și rezistența pe linia Târgoviște-Pitești-Slatina-Craiova, pentru a respinge eventuala ofensivă rusă. Rezistența hotărâtă a României și reacția negativă a unor Mari Puteri au descurajat Rusia de a-și aplica planul. Congresul de Pace de la Berlin, din 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, recunoștea independența României și drepturile sale asupra Dobrogei (a cărei frontieră sudică urma să fie trasată de o comisie internațională), Deltei Dunării și Insulei Șerpilor, cu condiția acceptării de către România a încorporării sudului Basarabiei de către Rusia și acordării cetățeniei române tuturor locuitorilor țării care nu se află sub protecția altor state, indiferent de credințele lor religioase.
În cursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, cele două căi de atac ale imperialismului rusesc au fost panslavismul și panortodoxismul, mijloace înțelese de oamenii politici români. Apărea astfel nu numai ca logică, dar și ca necesară o apropiere față de Austro-Ungaria și Germania, văzute ca potențiale garante ale securității recent independentului stat român. Mai mult, apropierea de Austro-Ungaria rezolva cel puțin două probleme ale României deceniului al nouălea: o scotea din izolarea internațională de după Congresul de la Berlin și îi asigura accesul pe piețe ale Europei Centrale. Primii cinci ani de independență au reprezentat, sub raportul activității internaționale, o experiență dură pentru România. Concluzia care se impunea clasei politice era aceea a necesității unei alianțe suficient de puternice pentru rezista presiunilor externe (Șerban Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale. !878-1898, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 88 și urm.). Aderarea României la Tripla Alianță s-a datorat în mare măsură inițiativei cancelarului german Otto von Bismarck. Deși relațiile româno-germane după Congresul de la Berlin nu erau tocmai cordiale, Bismarck recunoștea că o Românie independentă ar putea deveni o forță folositoare în problemele sud-est europene. În iulie 1879, Bismarck îi comunica ministrului român de Finanțe, D. A. Sturdza, că România avea toate motivele să stabilească legături trainice cu Germania, pentru a evita o expansiune a Rusiei în regiune. În toamna anului 1883 s-a ajuns la un acord final. La 18/30 octombrie 1883, la Viena, se semna, de către miniștrii de Externe D.A. Sturdza și Gustav Kálnoky, în cel mai strict secret (până în 1888, de acest tratat nu au știut decât Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Petre P. Carp, care-l negociase, și Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, nefiind adus niciodată în discuția Parlamentului, de teama respingerii lui), tratatul de alianță româno-austro-ungar, pe timp de 5 ani, cu prelungire automată din 3 în 3 ani, dacă nu era denunțat de una dintre părți. România și Austro-Ungaria se angajau să-și acorde ajutor reciproc în cazul unui atac neprovocat. Tratatul, la care aderă și Germania în aceeași zi, apoi și Italia, la 3/15 mai 1888, a fost reînnoit în mai multe rânduri, ultima dată în 1913, semnifica ieșirea României din izolarea diplomatică, evitarea posibilității unei înțelegeri între Austro-Ungaria și Rusia pe seama sa, obținerea unei garanții de securitate împotriva planurilor hegemonice ale Rusiei, consolidarea poziției României ca factor de stabilitate în Europa de Sud-Est și avantaje economice pe piața Europei Centrale. Concomitent, tratatul împiedica semnificativ sprijinul moral și material al României pentru românii transilvăneni aflați sub stăpânire austro-ungară. De altfel, rolul României în peisajul geopolitic al regiunii a ieșit în evidență mai târziu, în preajma declanșării Primului Război Mondial. În 1912, România nu ia parte la Primul Război Balcanic, dar, la 20 iunie/3 iulie 1913, ministrul român la Sofia, Dimitrie I. Gr. Ghica, comunică autorităților bulgare că „Guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria”, România făcându-și intrarea în cel de-al Doilea Război Balcanic început la 16/29 iunie 1913. Faptul constituia practic o dezavuare a alianței României cu Austro-Ungaria, știindu-se implicarea „Kakaniei” în instigarea Bulgariei de a-și ataca foștii aliați. Intrarea armatei române în Bulgaria a fost primită cu ostilitate la Viena. Intervenția României a fost decisivă pentru încetarea ostilităților, la 17/30 iulie 1913, și începerea tratativelor de pace. Acestea s-au desfășurat la București, în perioada 16/29 iulie-28 iulie/10 august 1913, între România, Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria. Prin tratatul semnat la 28iulie/10 august 1913, României îi revenea partea din sudul Dobrogei (județele Durostor și Caliacra – „Cadrilaterul”, cu o suprafață de 7.726 kmpși o populație de 378.027 locuitori) până la linia Turk-Smil-Ekrené. Pentru prima dată, problemele balcanice erau rezolvate exclusiv de către statele din zonă.
Era evidentă, după 1910, o atitudine cel puțin binevoitoare a României față de Franța și Rusia, pe fondul înrăutățirii permanente a relațiilor româno-austro-ungare care aveau drept cauză persecuțiile îndreptate împotriva românilor transilvăneni de către autoritățile maghiare. La 1/14 iunie 1914 are loc vizita oficială a țarului Nicolae al II-lea la Constanța. Cu prilejul convorbirilor cu regele Carol I se subliniază necesitatea menținerii păcii în Balcani și respectarea cu strictețe a clauzelor tratatului de la București. Vizita țarului a fost privită cu suspiciune la Viena și Berlin, sugerând o schimbare în orientarea politicii externe a României, contrară spiritului tratatului din 1883. Mai mult, la 2/15-3/16 iunie are loc la București o convorbire între Serghei Dmitrievici Sazonov, ministrul rus de Externe, și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, privind atitudinea României într-un eventual conflict dintre Austro-Ungaria și Rusia. Neutralitatea României declarată de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 nu putea fi menținută numai din rațiunile care decurgeau din necesitatea înfăptuirii obiectivului național – statul național unitar român. Când a fost declarată neutralitatea, România era înconjurată de fronturi de luptă. În aceste condiții, neutralitatea definitivă nu putea fi menținută. De altfel, guvernul român nici nu urmărea neutralitatea definitivă. Tratativele cu Rusia au fost continuate cu perseverență și prudență, în vederea încheierii unui acord sau a unei înțelegeri, prin care să se recunoască dreptul statului român de a-și alipi teritoriile din Imperiul Austro-Ungar locuite de români. Inițial, diplomații ruși au insistat pentru o cooperare militară a României cu armata rusă. Apreciind însă că o reorientare radicală a politicii externe românești nu era posibilă încă, au renunțat, solicitând din partea statului român doar o atitudine de „neutralitate binevoitoare” (Elena-Steluța Dinu, Relațiile româno-ruse în perioada neutralității (21 iulie/3 august1914-14/27 august 1916), în „Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu» din Cluj-Napoca”, LIV, 2015, p. 308). În 2/15 septembrie 1914, armatele ruse ocupă orașul Cernăuți, iar la 15/28 septembrie, Storojineț, atingând granița cu România la Movileni. Trupele ruse au marcat noua frontieră cu inscripția „Rusia Nouă”. În urma unor îndelungi tratative, acceptând poziția de neutralitate proclamată de România, diplomația rusă a recunoscut dreptul legitim al acesteia de a-și recupera teritoriile românești din Imperiul Austro-Ungar. Imediat ce s-a ajuns la o asemenea înțelegere, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, la Petrograd s-a încheiat Convenția secretă ruso-română, prin care Rusia se angaja să garanteze și să apere integritatea teritorială a României și recunoașterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul unei „neutralități binevoitoare a României față de Rusia” („Acordul Sazonov-Diamandy”)(Elena-Steluța Dinu, Încheierea acordului româno-rus din 18 septembrie/1 octombrie 1914: însemnătatea și consecințele sale, în „Revista de istorie”, XXIX/1, 1976, pp 49-62).România nu putea intra în război fără semnarea unui tratat cu Antanta care să-i garanteze că, la încheierea păcii, îi vor fi redate teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria. Tocmai ceea ce nu dorea Rusia, un stat românesc mai puternic, care, în perspectivă, putea revendica Basarabia. În locul unor tratative diplomatice, Rusia oferea paliative și a adoptat o poziție de forță față de România, pentru a determina guvernul român să intre în război fără semnarea unui document. Diplomația rusă nu dorea să se angajeze în scris, prin tratat, față de România, respingându-i propunerile concrete referitoare la viitorul contur al frontierelor statului român după încheierea păcii. Doar insistențele Marii Britanii și Franței, care doreau să beneficieze grabnic de cobeligeranța României, după îndelungi și anevoioase tratative, s-a putut ajunge la încheierea Tratatului Politic și a Convenției Militare din august 1916. Așa cum se va dovedi, aplicarea tratatului a fost tot atât de dificilă pe cât de dificile au fost tratativele pentru finalizarea lui.La 14/27 decembrie 1916, pe fondul retragerii autorităților în Moldova, se semnează la Iași protocolul între împuterniciții guvernelor român și rus privind transportarea la Moscova a tezaurului Băncii Naționale a României, a cărui valoare în aur efectiv era de 314.580.456,84 lei aur, la care se adaugă 7.000.000 lei aur, reprezentând valoarea bijuteriilor regale. La 16 februarie 1918 se încheie la Moscova un protocol între reprezentanții Băncii Naționale și cei ai guvernului rus, prin care se confirmă sosirea transportului și depozitarea lui. Lovitura de stat bolșevică de la Petrograd din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a determinat producerea unei mari degringolade în rândurile armatei ruse de pe frontul românesc: animați de un „elan revoluționar”, soldații își destituiau și degradau superiorii, dezertau, se dedau la jafuri și asasinate în cel mai pur „spirit al stepei”. Pe frontul român se constituie Comitetul Militar-Revoluționar, autodeclarat autoritate supremă. Depășit de situație, generalul Dmitri Scerbacev a cerut ajutorul regelui Ferdinand și guvernului român pentru pune capăt anarhiei din rândurile armatei ruse. Ca urmare, la 27 decembrie 1917/9 ianuarie 1918, guvernul român decide curățarea teritoriului Moldovei de trupele ruse bolșevizate. Ca ripostă la măsurile guvernului român, la 31 decembrie1917/13 ianuarie 1918 guvernul bolșevic de la Petrograd adresează României o notă ultimativă, echivalentă cu o declarație de război, în ideea folosirii trupelor ruse anarhizate pentru proclamarea României republică și includerea ei în componența Republicii Federative Ruse. În aceeași zi, ministrul plenipotențiar al României la Petrograd, Constantin Diamandy, și personalul Legației Regale a României au fost arestați de către bolșevici, din ordinul lui Lenin, și internați în închisoarea Petropavlovsk, prin încălcarea celor mai elementare principii de drept internațional. Diamandy a fost eliberat două zile mai târziu datorită protestului omologilor săi și obligat să părăsească Rusia Sovietică. În ianuarie 1918, trupele rusești dezorganizate devastează mai multe localități din Moldova. Au loc lupte cu aceste trupe la Galați, Pașcani, Spătărești și Mihăileni, trupele române izgonind peste Prut resturile dezagregate ale armatei ruse. Pe acest fond, după un ultimatum adresat României la 3/16 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului condus de Lenin rupe relațiile diplomatice cu România la 13/26 ianuarie 1918, între cele două state intervenind practic starea de război. Punctul 2 al declarației menționa că tezaurul în aur al României aflat la Moscova „nu va mai putea fi obținut de oligarhia română, Consiliul Comisarilor asumându-și răspunderea pentru conservarea lui și remiterea în mâinile poporului român”.
După încheierea „Marelui Război”, Conferința de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naționalităților și a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste românești desfășurate în cursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria, Bulgaria și Ungaria, comunitatea internațională a recunoscut drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi și Transilvaniei, iar prin Tratatul de la Sèvres s-a fixat granița în Banat. Dar în afara acestui sistem rămânea tocmai cea dintâi unită provincie românească, Basarabia. Recunoașterea internațională a actului unirii de la 27 martie 1918 a fost consecința unei veritabile „bătălii diplomatice”, fiind consacrată abia în ultima etapă a Conferinței de Pace. În principiu, situația Basarabiei era foarte clară din punct de vedere politico-juridic: Basarabia s-a desprins din Imperiul Rus în virtutea principiului libertății popoarelor de a dispune de propria soartă, proclamat de „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie” și de care a mai uzitat Polonia, Finlanda, Lituania și Georgia (Gheorghe Calcan, România în relațiile internaționale ale Conferinței de Pace de la Paris – Versailles, 1919-1920. Recunoașterea internațională a Marii Uniri, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 228). Delegația română la Conferința de Pace s-a confruntat cu mari dificultăți create de emigranții ruși de la Paris. Așa cum semnala Ion Pelivan, militant al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, în aprilie 1919, în capitala Franței, a apărut ca din senin o „delegație” a Basarabiei compusă din Aleksandr N. Krupenski, fost mareșal al nobilimii basarabene, Aleksandr Karol Schmidt, fost primar al Chișinăului în 1917, Vladimir N. Tziganko, fost președinte al Fracțiunii țărănești din Sfatul Țării. Acesștia reprezentau „Comitetul de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, organizație de factură bolșevică creată la Odessa. După o lungă tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jureprin tratatul semnat la Paris, la 28 octombrie 1920, între Marea Britanie, Franța, Italia, și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte.
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea
Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
Citiți în documentul atașat textul integral al articolului ”Analiza profesorului de istorie vrâncean Cătălin Mocanu în ZdV | 12 invazii rusești în spațiul românesc. Până acum!”
Fisiere atasate
