Într-o zi de primăvară devreme, bunicul și-a pus pe umăr o traistă de cânepă  în care avea o cămașă și o pereche de ițari de schimb și împreună cu alt sătean care avea căruță, au luat drumul Olteniei. Auziseră că acolo pot munci și în schimbul banilor pot primi cereale. S-a intors toamna târziu cu cateva banițe de porumb și grâu în căruța camaradului de drum și de muncă. Cât timp au făcut pe drum, cum de au nimerit drumul și nu au ajuns în altă parte, cum de au avut puterea de a munci timp de 3 anotimpuri cu  hrană puțină și cu munca zi-lumină, Dumnezeu știe... 

 Toamna târziu, după ce Oltenia a terminat de cules roadele câmpului care cântăreau și costau atunci mai mult decât aurul, bunicul și camaradul lui de drum, de muncă și de suferință s-au întors acasă mai slabi și mai palizi față de cum porniseră dar cu doi saci mari de boabe fiecare: unul de porumb și unul de grâu.

Mi-l amintesc pe bunicu' înainte cu câteva luni să moară, cum îl mușturluia pe tata când a auzit că a refuzat să îmi dea bani să îmi cumpăr o revistă de la poștasul satului. ”Încă nu știe bine să citească, ce să facă ea cu revista?” Iar bunicul, înțelept, i-a răspuns:”tare mică ți-e mintea, Ionele, păi cum vrei, mă, să învețe să citească dacă nu-i cumperi revista? Voi ce mâncați și cum creșteați dacă eu nu plecam la ălălalt capăt de țară ca să vă aduc mâncare? Un părinte trebuie să îi dea copilului ceea ce are nevoie dacă-l vrea om... Cand tu erai un boț ca nepoata aveai nevoie de mâncare ca să te faci mare, acum ea are nevoie de o revistă.”.Tata și-a aplecat capul atât cât să își atingă pieptul cu bărbia și după câteva secunde a scos câțiva bănuți din buzunar și m-a trimis să îmi cumpăr mult râvnita revistă. Adevăratul motiv pentru care mi-a refuzat atunci revista a fost că pe ultima pe care mi-o cumpărase, am citit-o atât cât am știut la cei câțiva ani pe care âi aveam (încî nu mergeam la școală și buchiseam doar cu greu prin ziare, reviste și cărți), apoi m-a prins cum îi decupam fotografiile cu foarfecul și s-a supărat foc pentru că el era un cititor împătimit de carti și reviste și respecta orice bucățică de hârtie tipărită.                                                                       

 După ce bunicu plecase la muncă în Oltenia, în acel an în care mulți nu au supraviețuit foametei, bunica a făcut fața greu până la întoarcerea bunicului. Norocul lor a fost că aveau multe rude în sat și mai presus de toate, în vecinătate locuia o matușă, soția unui frate vitreg a bunicului, care nu avea copii și i-a ajutat cu minimul de alimente supraviețuirii pe cei 6 copii.

 Îi era tare drag tata și pentru că bărbatu-i era mort,  aproape zilnic îl  chema să mănânce la ea. Era mic, avea vreo 4,5 ani și ori de câte ori îi punea ceva de mancare în farfurie , lua farfuria în mână , se ridica în picioare lângă masuța strâmbă și spunea:” mie nu prea mi-e foame, pot să duc farfuria cu mancare acasa pentru Sultănica?”                          

Sultana era mezina familiei și avea mai puțin de un an. Plângea toată ziua de foame și lipsa hranei îi deformase capul, i-l lungise într-un mod ciudat. De fiecare dată, ”bata”, cum o numeau nepoții, îi raspundea: ”manâncă, o să îți dau și pentru ea ceva”. Mânca încet de teamă să nu se termine prea repede mâncarea din farfurie dar și de teama că a doua zi bâta nu avea să îl mai cheme la masa ei. Cum termina spunea: ”acum că am terminat îmi dai și pentru Sultănica, nu?” De fiecare dată îi dădea o caniță de lapte(muncea ca slujnică la boierii din sat și de cand cu seceta și foametea nu cerea bani ci hrană pentru a-i putea ajuta pe ei, nepoții soțului ei. În cealaltă mână îi punea un boț de mămăligă. De teama ca într-o zi Sultănicăi să nu i se întâmple cava, niciodată nu a îndrăznit să soarbă măcar un strop de lapte. I-l ducea tot mamei care înmuia mămăliga-n lapte și hrănea fetița.

 Așa au trecut peste acea perioadă. Mulți alți copii nu au avut șansa să aiba o matușă fără proprii copii dar cu suflet atât de mare încât să muncească doar ca să își hrănească nepoții și să îi salveze de la moarte. Dupa ce a trecut seceta în familia lor a apărut și al șaptelea copil. Târziu, peste ani, când toți au avut familiile lor, au continuat să aibă grijă unul de celalalt ca atunci când erau copii. Nu s-au certat între ei niciodată și întotdeauna când unul era, cumva,  la ananghie, ceilalți i-au fost mereu alături.

 Îmi amintesc, într-un an, Sultănica rămasă văduvă de tânără, a sunat unul din frații mai mari și a spus că nu mai are bani să cumpere mancare pentru cei 3 copii(dupa moartea soțului nu s-a recăsătorit, s-a dedicat în totalitate copiilor). A început o serie de telefoane între ceilalți frați iar a doua zi dimineață unul dintre ei era la ușa ei încărcat cu câteva sacoșe cu alimente adunate de la fiecare. Mi-l amintesc pe tata cum îmi spunea des când noi, surorile,  ne certam între noi:” cearta este hoțul care îți fură timpul în care poți fi fericit înțelegându-te cu cei dragi. Nu dați voie hoțului să intre în casa inimii voastre”