Pe urmele istoriei

8 mai 1921 - Partidul Comunist din România | Un secol de stalinism, național-comunism, postcomunism și neomarxism

Cătălin Mocanu
9 mai 2021 1417 vizualizări

 „O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva aceste stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani.

Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist?

Din acest fapt reies două lucruri. Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere.

 A venit timpul ca comuniştii să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia comunismului un manifest al partidului însuşi.(Karl Marx, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, 1848)

Ideile socialiste au pătruns în spațiul românesc încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, regăsindu-se în principiile de acțiune ale lui Iancu Bălăceanu (revoluționar pașoptist și fostministru plenipotențiar al Românieila Paris, Viena, Roma, Constantinopol și Londra), Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti și alții. Teodor Diamant, discipol al filosofului utopist francez Charles Fourier,  a organizat în 1835, la Scăeni-Prahova, un falanster, ca tip de de organizare utopică a unei comunități ai cărei membri să lucreze în comun pentru un beneficiu reciproc. Difuzarea ideilor socialiste prin intermediul publicațiilor și al lucrărilor, precum și prin contactul nemijlocit al partizanilor români ai lui Marx și Engels cu liderii Internaționalei I, au pregătit terenul pentru constituirea unui partid socialist în România Modernă, ca apărător al drepturilor proletariatului.

La Congresul de constituire a Internaționalei a II-a, de la Paris, din iulie 1889, socialiștii români au participat cu o delegație alcătuită din Al. Săulescu, Dimitrie Voinov (originar din Focșani, viitor academician, fondatorul școlii românești de citologie), D. Mani, Emil Racoviță (viitorul savant, întemeietorul biospeologiei) și I. Procopiu. La cel de al doilea congres, întrunit la Bruxelles, în august 1891, au participat patru delegați: Constantin Mille, George Diamandy, I. Radovici și D. Țăranu (informații detaliate la PLATON, Gheorghe, Istoria modernă a României, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985, pp. 335-353).

Între 31 martie/12 aprilie-3/15 aprilie 1893, la București, s-a desfășurat Congresul de constituire a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), cu participarea a 55 de delegați, reprezentând organizații politice și profesionale din București, Iași, Ploiești, Galați, Roman, Craiova, Bacău, Botoșani, Tecuci, Târgu Frumos. Congresul a fost salutat de delegații din Franța și Bulgaria, fiind primite telegrame și scrisori de salut din partea organizațiilor muncitorești din Franța, Rusia, Spania, Austro-Ungaria, Germania și Italia. Congresul a dezbătut și adoptat programul partidului, care cuprindea, printre altele, votul universal, egal și direct pentru toți supușii României care au împlinit 20 de ani, fără deosebire de sex, religie și rasă, adoptarea unei legislații a muncii și reforma radicală a sistemului agrar, statutul partidului, strategia electorală ș.a. Consiliul General al partidului era format din Ioan Nădejde,  Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Al. Radovici, Al. Ionescu, Constantin Mille, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Rakovski, Gheorghe Cristescu (GIURESCU, Dinu C., coord., Istoria României în date, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 274).   Periodicele editate de partid au fost, de-a lungul vremii, „Munca” (25 februarie1890 - 23 octombrie 1894), „Lumea nouă” (2 noiembrie 1894 - 1 octombrie 1900), „România muncitoare” (1 ianuarie - 1902, 5 martie 1905 - 11 septenbrie 1914), „Lupta zilnică” (12 septembrie 1914 - 15 august 1916). Cu ajutorul liberalilor, la alegerile locale și parlamentare P.S.D.M.R. a obținut doi deputați (Istoria Românilor, VII, 2, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 163).

În aprilie 1899, mai mulți lideri ai partidului, în frunte cu Ioan Nădejde, cunoscuți sub denumirea de „generoșii”, au trecut la Partidul Național-Liberal, provocând dezorganizarea temporară a partidului. În 1907, cercurile socialiste se reunifică sub denumirea de Uniunea Socialistă din România, pentru ca la congresul din ianuarie-februarie 1910, mișcarea socialistă să se reunifice sub forma Partidului Social-Democrat din România (P.S.D.R.), cu un program din care nu lipseau: votul universal, legislație favorabilă proletariatului, dreptul la asociere și la grevă, drepturi egale pentru femei.

Este perioada când „deplin angajat în lupta pentru formarea unei puternice mișcări socialiste și muncitorești a fost un militant de origine bulgară, Cristian Rakovski (1873-1941), care, între 1907 și Revoluția rusă din 1917, a deținut funcții înalte în Uniunea Socialistă și în Partidul Social-Democrat. Era un polemist abil, foarte adânc implicat în dezbaterea cu privire la viitorul curs de dezvoltare a României. Cu toate că Gherea era recunoscut drept cel mai de seamă teoretician al socialismului românesc, analizele lui Rakovski cu privire la problemele critice ce confruntau social-democrația românească, de la agrarianism la autodeterminare națională, nu au fost cu nimic mai prejos sub raportul originalității și al complexității decât lucrările colegului său mai în vârstă” (HITCHINS, Keith, România. 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1998, p. 142).

 P.S.D.R. este interzis în august 1916, fiind împotriva intrării României în război, dar își reia activitatea  în noiembrie 1918, sub noua denumire de Partidul Socialist din România, editând oficiosul „Socialistul” (1918-1921) (GIURESCU, Dinu C., coord., op. cit., p. 274).

Partidul a intrat în perioada de după război puternic divizat între moderații care urmau tradiția socialistă occidentală, și radicalii care adoptaseră modelul bolșevic. 

În vara anului 1918, la București, militanți socialiști de factură bolșevică au întemeiat „Federația Maximalistă a României”, cu scopul de a prelua controlul asupra Partidului Social-Democrat și de a transforma România într-un stat comunist.

 Constituirea Internaționalei a III-a Comuniste în 2 martie 1919 a modificat cursul mișcării socialiste în România Mare. Cominternul a fost creat „în urma dezorganizării mișcării socialiste din timpul Primului Război Mondial când, cu excepția socialiștilor ruși și a celor iugoslavi, toate celelalte partide socialiste au sprijinit cu entuziasm proiectele belicoase ale statelor din care făceau parte, legal sau nu. Internaționala va fractura mișcările socialiste din Europa, obligându-le să ia o poziție și să aleagă între o tabără «minimalistă» (alegând calea coabitării tactice și a suprimării capitalismului pe cale parlamentară, într-un viitor nedefinit) și o tabără «maximalistă» (pentru care sarcina urgentă era depășirea capitalismului prin toate mijloacele posibile, nu pactizarea obiectivă cu acest inechitabil și în același tip supărător de adaptabil mod de producție). De fapt, această scindare se petrecuse în Partidul Social-Democrat rus încă din 1903, când Lenin și liderul menșevic Dan Martov dezbătuseră chestiunea statutului membrului de partid, primul argumentând că acesta trebuie să se dedice integral cauzei revoluționare, iar celălalt propunând o abordare mai temperată, mai rezonabilă, dar totodată mult mai susceptibilă politic” (COPILAȘ, Emanuel, Contextul interbelic al comunismului românesc, în COROBCA, Liliana, editor, Panorama comunismului în România, Iași, Editura Polirom, 2020, pp. 37-38).

Maximaliștii români solicitau afilierea urgentă la Comintern, fiind conduși de Alexandru Dobrogeanu-Gherea (fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea) și de Boris Ștefanov, etnic bulgar din Dobrogea, incluzând printre membrii intelectuali, precum Lucrețiu Pătrășcanu, jurist și sociolog, exeget al marxismului.

Ruptura dintre socialiști și comuniști a fost impulsionată de congresul Cominternului, desfășurat la Moscova. Delegația socialiștilor români, din care au făcut parte Alexandru Dobrogeanu-Gherea și David Fabian, a fost aspru criticată de către Buharin și Zinoviev, pentru incapacitatea partidului de a fi mai revoluționar. Nu mai era timp de pierdut: „în cursul anului 1918 s-au înființat partide comuniste în Germania, Austria, Finlanda, Polonia, Ungaria, Lituania, Argentina, Mexic; în 1919 în Bulgaria, Iugoslavia, Norvegia, Olanda; în 1920 în Franța, Grecia, Turcia, Danemarca, Spania, Iran, Indonezia; în 1921 în Marea Britanie, Portugalia, Belgia, Italia, Cehoslovacia, Suedia, China, Mongolia. Toate partidele nou create au aderat la Internaționala a III-a, devenind secții ale acesteia” (Istoria Românilor, VIII, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 239).

Între 8 și 12 mai 1921 a avut loc la București Congresul Partidului Socialist din România, la care au participat delegați din 29 de secțiuni, care dispuneau de 540 de mandate reprezentând 45.086 de membri, hotărându-se transformarea partidului în Partidul Comunist din România și afilierea (votată la 11 mai), pe baza celor 21 de condiții (428 de mandate au fost pentru afilierea necondiționată, iar 111, cu rezerve), la Internaționala a III-a Comunistă (Comintern). Delegații care au votat pentru afilierea fără rezerve (51 din cei 77) au fost arestați din ordinul guvernului, astfel încât congresul nu și-a putut încheia lucrările. Între 23 ianuarie-4 iunie 1922 s-a desfășurat celebrul „Proces din Dealul Spirii” intentat delegaților la congres și altor militanți comuniști. De teama unor frământări, la 4 iunie 1922, Regele Ferdinand I a semnat un decret de amnistie, pe baza căruia au fost eliberați 213 din cei 271 de arestați. Unul dintre cei care au scăpat arestării a fost și Marcel Pauker, activist cominternist care și-a asumat rolul de organizator al partidului și al publicațiilor sale, soțul celebrei Ana Pauker (născută Hannah Rabinsohn), ucis în 1938, în timpul „Marii Terori” din U.R.S.S. (LEVY, Robert, Gloria și decăderea Anei Pauker, Iași, Editura Polirom, 2002; UNGUREANU, Laurențiu; EREMIA, Radu, Apostolii lui Stalin, I, București, Adevărul Holding, 2015, pp. 15-55).

Acceptând condițiile de afiliere impuse de Comintern, Partidul Comunist din România a devenit un instrument al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituționale și a unității teritoriale a Statului Român. Cu o slabă adeziune la electorat, tocmai pentru că susținea teza României ca „stat multinațional” și lozinca autodeterminării până la despărțirea de stat a Basarabiei, Transilvaniei și Dobrogei, partidul cuprindea în rândurile sale, în perioada interbelică, un număr redus de membri (sub o mie, mulți aflându-se în închisori), „cu precădere evrei, maghiari, bulgari, ruși, ucraineni și puțini români” (GIURESCU, Dinu C., coord., op. cit., p. 368). În magistrala lucrare consacrată istoriei stalinismului în România, Victor Frunză prezintă delegații Partidului Comunist din România prezenți la cel de-al treilea Congres al Cominternului (Moscova, 22 iunie-12 iulie 1921), arătând că „niciunul din delegații la acest congres nu fusese măcar în treacăt membru al partidului socialist sau măcar să se fi aflat pe lista inițială de conducători impuși de Comintern în tratativele sale cu delegația română” (FRUNZĂ, Victor, Istoria stalinismului în România, București, Editura Humanitas, 1990, pp. 38-39).

În 3-4 octombrie 1922 s-a desfășurat la Ploiești cel de-al doilea Congres al P.C.R., unde a fost ales Comitetul Central și secretarul general al partidului, Gheorghe Cristescu („Plăpumarul”, după meseria pe care o practica), care a îndeplinit funcția până în 1924. Statutul partidului prevedea: „Art. 1. Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține” („Socialismul” din 15 octombrie 1922).

 În 28 martie-2 aprilie 1924, la Viena, au loc tratative româno-sovietice de normalizare a relațiilor bilaterale, ocazie cu care Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegației sovietice, care nu recunoștea unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918, solicitând organizarea unui plebiscit în Basarabia. În acest context, la 5 aprilie 1924 este emisă Ordonanța Corpului 2 Armată de percheziționare a sediilor și a unor militanți, iar două ordonanțe din 23 iulie 1924 decideau dizolvarea partidului.

În august 1924, tot la Viena, se desfășoară cel de-al treilea Congres al Partidului Comunist din România, care l-a ales în funcția de secretar general pe Elek Köblös, care a condus partidul până în 1928. Gheorghe Cristescu a fost acuzat că nu a susținut cu fermitate linia politică impusă de Comintern, iar în 1926 a fost exclus din partid. 

  Rebeliunea de la Tatar-Bunar, din Basarabia, din septembrie 1924, organizată de Comintern, a determinat decizia guvernului român de scoatere în afara legii a P.C.R.  Aceasta se va realiza prin adoptarea „legii Mârzescu”, în decembrie 1924, când activitatea P.C.R. este interzisă.

Între 28 iunie-7 iulie 1928, la Harkov, s-a desfășurat cel de-al IV-lea Congres al P.C.R., în care se stabilește ca sarcină prioritară despărțirea de România a unor teritorii locuite în majoritate de români. Se solicita și naționalizarea pământurilor țărănimii. Congresul a desemnat un Comitet Central  compus din Vasile Luca, Dori Goldstein, Aladár Imre, Ion Heigel, Petre Mathias, Alexandru Nicolski, și un Birou Politic în țară și unul peste hotare. Este desemnat ca secretar general Vitali Holostenko (1928-1931), membru al Partidului Comunist Ucrainean.

Congresul al V-lea al partidului s-a desfășurat între 3-24 decembrie 1931, la Moscova. În Comitetul Central sunt aleși: Alexandru Danieliuk-Ștefanski, Bela Brainer, Elena Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halițki, Eugen Iacobovici, Vanda Nicolski (Sheiva Averbuch), Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Pârvulescu, Gh. Popescu. Alexandru Danieliuk-Ștefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez, este ales în funcția de secretar general, pe care e deținut-o până în 1935.

În 1935, la al VII-lea Congres al Cominternului (25 iulie-20 august 1935), delegația română nu mai cuprindea decât comuniști din exteriorul țării. Secretar general al P.C.R. este ales bulgarul Boris Ștefanov, funcție pe care a deținut-o până în 1940. Considerăm că  nu este lipsit de interes să arătăm că „cei mai mulți dintre membrii elitei staliniste românești inițiale au fost executați sau au dispărut în lagărele de concentrare sovietice, alăturându-se fostului lor idol și protector, Cristian Rakovski. Printre cei care au pierit în timpul Marii Terori s-au numărat: Imre Aladár, Ecaterina Arbore, Ion Dic-Dicescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, David Fabian, Elena Filipovici, Dumitru Grofu, Elek Köblös, Alexandru Nicolau, Marcel Pauker, Eugen Rozvan, Marin Timotei și mulți alții” (TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, București, Editura Humanitas, 2014, p. 109).

În 1940, conducerea P.C.R. este preluată de către Ștefan Foriș (István Fóris), deținând-o până în 4 aprilie 1944, când a fost înlăturat în timpul pregătirilor clandestine pentru declanșarea unei revolte antiantonesciene și sechestrat de către Emil Bodnăraș. Se constituie o conducere provizorie a P.C.R., compusă din Emil Bodnăraș, Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț. Este arestat la 9 iunie 1945 și acuzat de trădare (colaboraționism cu Siguranța). În iunie 1946 este ucis cu lovituri de rangă de către agentul sovietic Gheorghe Pintilie (născut Timofei/Pantelei/Pantiușa Bodnarenko) și de către șoferul său, D. Neciu, în sediul Comitetului Central al P.C.R. din Aleea Alexandru și îngropat sub dușumeaua clădirii. Pintilie-Bodnarenko și agenți ai Siguranței din Oradea au fost implicați și în asasinarea mamei lui Foriș (în vârstă de 70 de ani), pe care au înecat-o în râul Criș, cu pietre legate de gât (UNGUREANU, Laurențiu; EREMIA, Radu, op. cit., pp. 229-241). Pantiușa a devenit general și a condus Direcția Generală a Securității Poporului(Securitatea) între anii 1948-1963. În 1968, Foriș a fost reabilitat de către regimul comunist.

Față de cele arătate - iertate să ne fie amănuntele! - se impun multe considerații. Istoricii nu încetează să formuleze opinii avizate în fața unui veritabil  monstru al Istoriei - comunismul. „Esența stalinismului înseamnă otrăvirea în om a omului dinlăuntrul său (...). Și orice ar spune sofiștii, orice minciuni ar spune intelectualii comuniști, la asta se ajunge. Pentru a introduce decalogul comunist în suflet, trebuie să-l ucizi pe om pe dinăuntru” (WAT, Aleksander, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu Czesław Miłosz, București, Editura Humanitas, 2014, p. 231).

 Cunoscător magistral al fenomenului comunist, Vladimir Tismăneanu observă cu justețe: „comunismul românesc a fost o subspecie a radicalismului bolșevic, el însuși născut ca urmare a logodnei dintre tradiția revoluționară rusă și versiunea voluntaristă a marxismului” (TISMĂNEANU, Vladimir, op. cit., p. 19). Și nu putem încheia fără apoftegma unui alt insider, istoricul Lucian Boia: „Fractura societății românești și lipsa de repere culturale și politice a unei mari părți din populația țării aveau să contribuie considerabil la implantarea comunismului. Privind situația existență înainte de 1944, România era țara cea mai puțin pregătită pentru experimentul comunist; nu era însă, totodată, cât ar fi de paradoxal, și țara cea mai expusă, cea mai susceptibilă de a se lăsa capturată și remodelată” (BOIA, Lucian, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), București, Editura Humanitas, 2016, p. 25).

Cătălin Mocanu

Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean(IȘJ) Vrancea

Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea  

           

                             

           


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.