Legenda, mit si adevăr istoric: Stefan cel Mare n-a fost niciodată in Vrancea si nu a daruit munti feciorilor Babei Vrancioaia
"Povestea Vrancei“, întîlnită în unele manuale pentru gimnaziu, care explică întemeierea satelor Negrileşti, Bodeşti, Păuleşti, Spineşti, Nistoreşti şi Spulber prin dăruirea Munţilor Vrancei celor şapte feciori ai Vrîncioaiei rămîne o simplă legendă, după cum reise din cercetările istorice u Ştefan cel Mare n-a fost niciodată în Vrancea istorică, nici măcar în martie 1482, cînd a cucerit Cetatea Crăciuna şi a stabilit hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească pe Milcov.Vă oferim în numărul de astăzi o lecţie de istorie scrisă de profesorul Valeriu Anghel
La 14 aprilie 2012 se împlinesc 555 de ani de la urcarea lui Ştefan cel Mare şi Sfînt pe tronul Moldovei. Sanctificat în 1992 de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cel mai mare român al tuturor timpurilor venise pe lume tot într-un miez de primăvară, cînd totul prinde viaţă şi năzuieşte către înalt. Nepot al lui Alexandru cel Bun, Ştefan aducea în Ţara Moldovei frumuseţea unei primăveri prelungite în vară şi continuată în bogăţia toamnei, ca rezultat al eforturilor depuse pentru Ţară, stare pe care Moldova n-o mai întîlnise pînă atunci. Contopindu-se cu Neamul său, Ştefan n-a avut altă bucurie şi altă durere decît bucuriile şi durerile Moldovei, a cărei demnitate a impus-o tuturor vecinilor. Niciodată ţara n-a fost mai întinsă, mai prosperă şi mai respectată, iar faima domnitorului ei n-a străbătut atît de departe, din apusul creştin pînă în răsăritul musulman.
Foto: Ilustraţie la „Povestea Vrancei“ într-un manual şcolar
„Un adevărat atlet al lui Hristos“
Mare ctitor de biserici şi mînăstiri, cel mai viteaz voievod şi mai bun gospodar al Moldovei devenea domnitor la numai patru ani de la cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II-lea, Imperiul Bizantin „intrînd în lichidare“. Într-o epocă în care marile regate vecine ale Poloniei şi Ungariei erau mai degrabă înclinate către o pace cu turcii, Ştefan s-a dovedit un vrednic apărător al creştinătăţii, oprind expansiunea otomană spre centrul Europei pe linia Dunării. În 1476, Papa Sixtus al IV-lea îl numea „un adevărat atlet al lui Hristos“. Resorturile acestor victorii răsunătoare explicate de Nicolae Iorga constituie o lecţie usturătoare pentru guvernanţii de azi: „Ştefan cel Mare a fost unul dintre rarele exemple ale istoriei noastre care a înţeles că puterile cele mari se găsesc în mulţimile liniştite ale poporului, nu în rîndurile celor puţini şi mîndri care înconjurau tronul, urmărind căpătuiala, dar se cutremurau de groază cînd auzeau că se apropie orice duşman“.
Vasal sau aliat al lui Matei Corvin?
Căutîndu-şi aliaţi împotriva turcilor, Ştefan cel Mare a recunoscut prin scrisori suzeranitatea regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello în 1459 şi a reconfirmat-o în 1465, omagiu personal prezentîndu-i abia în 1485.
După înfrîngerea lui Matei Corvin la Baia, în 1467, cînd regele maghiar venise să-l înlocuiască pe Ştefan, relaţiile dintre aceştia au stagnat mult timp, ele fiind reluate abia înaintea luptei de la Vaslui, cînd suveranul maghiar i-a dăruit voievodului moldav Cetatea Ciceu din Transilvania, cu 60 de sate.
După victoria moldovenilor asupra turcilor în ianuarie 1475, domnitorul român apreciază la timp apropierea pericolului otoman prin căderea cetăţii genoveze Caffa din Crimea şi în iulie recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, obligîndu-se să-l ajute cu oaste împotriva duşmanilor, „în afara regelui Poloniei“. La rîndul său, Matei Corvin se obligă să sprijine pe domnul Moldovei împotriva turcilor printr-un act emis la Buda la 15 august 1475, document pe care unii istorici îl omit, menţionînd doar „credinţa“ făgăduită de Ştefan faţă de Matei în iulie. E trist să constatăm că un lector universitar bucureştean bate monedă în „Historia“ lui Ion Cristoiu din martie curent numai pe „vasalitatea“ lui Ştefan cel Mare faţă de „românul“ de pe tronul Ungariei.
A fost Ştefan cel Mare în Ţara Vrancei?
Într-o lucrare despre Vrancea istorică (de la Vidra în sus) tipărită în noiembrie 2011 pe bani europeni, citim cu stupoare că, la începutul secolului XVIII, vrîncenii au luptat împotriva stăpînirii maghiare „asupra munţilor dăruiţi lor de către marele voievod Ştefan cel Mare“, iar în perioada 1801-1814 pentru ieşirea din „boieresc“, moşia Vrancei fiind făcută danie în mod abuziv de către Constantin Ipsilanti vistiernicului Iordache Russet Roznovanu.
Într-un gest de mare responsabilitate intelectuală, un prieten publică, tot în 2011, „Documentele putnene“ scoase la lumină de Aurel V. Sava în 1929 şi 1931. Într-o prezentare a magistratului, autorul demersului editorial precizează că, „Aurel V. Sava a reuşit să obţină cîştigarea unor procese purtate de urmaşii răzeşilor din Vrancea pentru redobîndirea proprietăţilor ce le-au fost date pe vecie de voievodul Ştefan cel Mare...“Să nu fi citit nimeni dintre îngrijitorii tipăriturii nota juristului/arhivist de excepţie care a fost Aurel V. Sava din subsolul paginii 31, unde acesta spune clar: „Este totuşi de remarcat că niciunul din documentele vrîncene, descoperite pînă azi, nu face menţiune despre Ştefan cel Mare. Nici chiar în procesul pentru dezrobirea Vrancei nu s-a spus un cuvînt despre vreun uric de la Ştefan cel Mare, după cum nu s-a vorbit nimic despre vreun fapt care să confirme cît de puţin legenda.“ Actul prin care vrîncenii au cîştigat răsunătorul proces al ieşirii lor din boieresc este un document semnat de domnitorul Grigore II Ghica în timpul celei de a doua domnii moldovene, purtînd data de 20 septembrie 1736, reprodus în „Documente putnene“ la paginile 96-97
.
Foto:Domnitorul Grigore II Ghica, semnatarul documentului cu care vrîncenii au ieşit din boieresc.
„Povestea Vrancei“, întîlnită în unele manuale de română pentru gimnaziu, care explică întemeierea satelor Negrileşti, Bodeşti, Păuleşti, Spineşti, Nistoreşti şi Spulber prin dăruirea Munţilor Vrancei celor şapte feciori ai Vrîncioaiei rămîne o simplă legendă. Ştefan cel Mare n-a fost niciodată în Vrancea istorică, nici măcar în martie 1482, cînd a cucerit Cetatea Crăciuna şi a stabilit hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească pe Milcov.
Bătălia de la Valea Albă
Bătălia pe care Ştefan cel Mare a pierdut-o a avut loc la 26 iulie 1476, la Valea Albă (Războieni) din Ţinutul Neamţului, undeva spre Siret. După o apărare eroică, oastea moldovenească este înfrîntă de superioritatea zdrobitoare a armatei turceşti, condusă de însuşi Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Cu puţinii oşteni care i-au rămas, Ştefan se retrage spre cetăţile din nord. Turcii înaintează spre acestea, dar nu pot cuceri nici Neamţul, nici Suceava, nici Hotinul. Rezistenţa îndîrjită a cetăţilor şi loviturile date de oastea de manevră a lui Ştefan cel Mare, foametea şi ciuma care făceau ravagii în rîndul invadatorilor, precum şi apropierea trupelor trimise de Matei Corvin spre Oituz îl silesc pe Mehmed al II-lea să părăsească Moldova şi să se retragă peste Dunăre fără să fi cucerit o singură cetate. Aşa prezintă luptele toţi istoricii. Ştefan cel Mare nu avea ce să caute pe Dumbrava Bîrseştilor din moment ce turcii se îndreptau spre cetăţile lui din nordul Moldovei.
De la istorie, la legendă şi mit
Pînă la înrobirea vrîncenilor de Iordache Russet Roznovanu, nemeşii unguri au încercat de multe ori, începînd cu secolul XVII, să le ocupe munţii stăpîniţi în devălmăşie din vremuri îndepărtate. Cu timpul, pe măsură ce statura voievodală a lui Ştefan creştea în conştiinţa urmaşilor, vrîncenii au simţit nevoia să-şi întărească drepturile asupra moşiei lor şi printr-un act de proprietate dat de domnitor. Aşa a apărut legenda Tudorei Vrîncioaia.
Legenda este o naraţiune în proză sau în versuri în care, îmbinînd realitatea cu fabulosul, se evocă fapte neobişnuite ale unor eroi sau se explică geneza unor lucruri ori fenomene, povestea întemeierii celor şapte sate vrîncene încadrîndu-se perfect aici. Mitul povesteşte „o istorie sacră“, relatează un eveniment care a avut loc în timpuri ancestrale. Depărtarea în timp faţă de un anumit eveniment poate duce la transfromarea legendei în mit.
Românii nu sunt, în general, mari creatori de mituri, ca grecii sau germanii, dar au moştenit totuşi ceva de la daci, care se pare că aveau o sensibilitate deosebită pentru mitul silvestru. Legat de munte în cea mai mare parte a anului, vrînceanul a trăit măreţia priveliştilor de pe culmi, eternitatea plaiului şi a devenit mai meditativ, avînd şi mult timp de a cugeta, în singurătate, asupra scurgerii timpului.
De aceea poate cea mai completă variantă a baladei populare „Mioriţa“ a apărut pe meleaguri vrîncene, mitul mioritic constituind, după G. Călinescu, unul din cele patru mituri fundamentale ale poporului român. Învăţarea în şcoală a acestor lucruri conferă o perspectivă mult mai profundă mitului întemeierii satelor vrîncene amintite.
Prof.Valeriu Anghel