10 Mai și memoria Independenței: Scriitorul Dan Sandu evocă în Ziarul de Vrancea patriotismul, războiul și destinul generațiilor de români
Publicat în preajma Zilei Independenței României, textul semnat de colaboratorul Ziarului de Vrancea, scriitorul băcăuan Dan Sandu, readuce în atenție emoția Centenarului Independenței din 1977, drama războaielor și vocea marilor poeți români care au transformat suferința și patriotismul în literatură.
PORUNCA I
„Şi, fiindcă bărbaţii plecau ades la război şi rămâneau acolo pentru mai târziu, copiii purtau nume de văduvă timpurie: Adochiţei, Amariei, Afloarei…”
Aşa bate la uşă destinul
Şi-atunci înţelegi,
În taina fiorului-crâng,
Risipirea de-o clipă…
Noroade, la rând,
Mâna şi-au dat
Să-şi treacă osânda uşor,
Albite de oase, iscate în pripă
Şi voi aţi turnat
Măsura timpului trac.
Aici îşi are şi apa trăirile ei
Întru blestem şi prăpăd –
Străine poveri. Încearcă, de vrei,
Sudalmă şi sânge. Cu sufletul trag.
Şi încă oştean te mai văd
Cu soarele-n vatră şi, zău,
Nu mai gândi la ai tăi
Şi nu mai muri pentru noi
încă o dată, Ioane,
sfânt la câmpul sângelui,
Când porunceşti pentru vii,
Când te rogi răsfirat
Sub pragul grădinii de-apoi!
Orele pământului dorm lângă tine
Şi plugul se naşte în palme,
Nu răscoli prin „gazeturi” răboj cu numele tău
Şi nu amurgi, măi creştine!
De-o fi beteşug de lumină
Sau prea multă ninsoare,
Încearcă un ultim asalt
Şi fă semnul acela,
Ştii tu care…!
Plevna, Mausoleu – aprilie 1977
P.S. Coincidenţă sau nu, eram în 10 mai, 1977. Tocmai mă întorsesem dintr-o frumoasă peregrinare de suflet la „locurile sfinte” din Bulgaria. Îmi amintesc că la Balcic ne îmbrăţişau bătrânii, pe stradă, vorbindu-ne româneşte, spunându-şi păsurile… Toată suflarea românească serba cu sufletul, cu mintea, cu bucurii şi cu lacrimi (mai mult ascunse!) Centenarul Independenţei. Se făcea (şi nu numai!) că-l omagiam şi pe poetul Ion Vinea într-una din şedinţele Salonului literar-artistic „ION VINEA”, din suburbia Bucureştilor – Buda – Cornetu, cenaclu „patronat” cu abnegaţie şi devotament de profesoara de „vorbe” Alexandra (Sanda) Popescu, o cultivată bucureşteancă, bună prietenă cu soţia marelui poet. Lume multă, lume bună, în sala de festivităţi a şcolii – gazdă. Program încărcat, de rarisimă calitate. Creaţie plastică afişa pictorul Teodor Răducan, inerentul montaj literar semnat Viorel Cozma şi animat de corul şi orchestra şcolarilor se desfăşura sub genericul „În lutul ţării odihnesc eroi.” Invitaţi norocoşi! Spicuiesc, din afiş, în “ordinea de bătaie”: VIRGIL CARIANOPOL, ELENA TEACU, TOMA ALEXANDRESCU, CONSTANŢA IORGA, CONSTANTIN BIVOLARU, DAN SANDU, VIOREL COZMA. Când mi-a venit rândul, am evocat, sumar, „foaia de parcurs” prin cele ţinuturi balcanice şi le-am recitat celor prezenţi una dintre cele vreo zece creaţii care se voiau a fi chiar poezii inspirate de măreţia hagealâcului prin Balcani. S-a aplaudat, potrivit obiceiului pământului, s-a comentat, s-au făcut „măsurători” Toate, favorabile!. Eram tânăr de tot şi, pe-atunci, chiar că mă credeam a fi poet! Pe una dintre copiile „producţiunilor” mele şi-au depus, cu generozitate, aprecierile trei dintre veteranii literaturii române din acea vreme, maeştri de ceremonii la „seansa”cu pricina: Constantin Bivolaru, Virgil Carianopol şi Toma Alexandrescu. I-am pomenit în ordinea semnăturilor. Cine mai era ca mine?!?… Revăd, după ce-am dat la topit secolul 20, filmul unui parcurs într-o tumultuoasă juneţe. Nu am a-mi reproşa nimic! Îl reîntâlnesc, astfel, pe veritabilul poet român Virgil Carianopol, „poreclit”, pe rând, avangardist, tradiţionalist, „neoclasic…” etc. În fine, nu-i da, Doamne, omului cât poate duce! Alură de sfânt rătăcit prin inconsecvenţele timpului… Straturi de vremi şi de lumi parcă nelalocul lor… Nimic nu i se mai părea normal… Îşi plângea trecerea… Ne regăseam, la chemarea corifeilor de la Comentar, prin şcoli, în lăcaşuri de cultură, cămine culturale , oriunde se „producea” şi se „consuma” cultură… El, Poetul, umbla abătut, ca fără de sine, umbră sfielnică de mătase, rugă în apariţie serafică, glas gâtuit de sinceritatea tristeţei. Toate acestea-i aprindeau şi-i înscăunau fiorii patriotismului nedisimulat: „Muică, suntem neam de piatră!/ Când e vorba despre vatră,/ Suntem neam de Brâncoveni,/ De panduri şi de Jieni.” Şi, pentru că era intelectual, a stat la Aiud şi la Periprava… Ani mulţi! Auzisem puţine despre el. Vorbeau, în surdină, cei mai în vârstă, „atotştiutorii”. Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Pandrea sau Constantin Noica i-au fost colegi de suferinţă. Când recita „Prea târziu…”, auditoriul se făcea stâncă de tăcere, topită, mai apoi, numai cu lacrima tristeţilor fără de număr…
„O lumină-naltă, zâmbitoare,
A privit la chipul meu zbârcit,
Apoi, lung, la părul alb ca neaua,
De furtuna vieţii viscolit.
– Cine eşti? Am întrebat-o-n şoaptă,
Ai ceva cu mine? Vrei ceva?
- Eu sunt fericirea, mi-a spus dulce
Şi-am ajuns acum la dumneata.
………………………………………………..
Ce puteam să fac? Venea zadarnic.
Troienit de vreme şi pustiu
Am trimis-o- alături, la un tânăr,
Pentru mine prea venea târziu!”
Azi e, poate, prea târziu şi pentru mine să-l privesc drept, în faţă, prin candela amintirilor fără de istov...
Dan Sandu
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
