Stelică Ene, omul care a făcut Odobeștiul să cânte
Povestea artistului care a dus muzica Vrancei în inimile oamenilor
Portretul unui destin cultural din Vrancea: muzicianul și mentorul Stelică Ene, cel care a transformat scena Casei de Cultură din Odobești într-un loc al întâlnirii dintre artă, comunitate și memorie.
Povestea lui Stelică Ene – omul care a făcut orașul să cânte
Sunt oameni care lasă în urma lor case, drumuri sau ziduri. Și sunt alții care lasă sunete, amintiri și emoții – urme nevăzute, dar adânci, în sufletul unei comunități. Dintre aceștia din urmă face parte Ene Stelian, pe care toți cei din Odobești îl știu drept Stelică Ene – omul care a făcut orașul să cânte.
El a fost, pentru Odobești, ceea ce este dirijorul pentru orchestră: vocea care unește, gestul care dă ritm, prezența care inspiră.
În anii în care cultura părea o oază rară, Stelică Ene a dat viață Căminului Cultural, transformându-l în ceea ce avea să devină o adevărată Casă de cultură orășenească. Acolo, între zidurile acelea modeste, s-au petrecut minuni. Scena Casei de Cultură a găzduit artiști de primă mână – Ion Dolănescu, Irina Loghin, actori ai marilor teatre bucureștene, scriitori, poeți și interpreți de marcă. Odobeștiul trăia, prin ei și prin Stelică, un timp de sărbătoare continuă.
Dar acest om cu chitara mereu la îndemână și cu sufletul mereu deschis nu a fost doar un organizator de spectacole. A fost artistul total: instrumentist, compozitor, animator, profesor.
Cânta la chitară, pian, vioară – și fiecare instrument părea o prelungire a sensibilității sale. Cu răbdare și credință, a înființat ansambluri muzicale care au purtat numele Odobeștiului prin întreaga Țară a Vrancei, cucerind premii și inimile publicului.
Puțini știu că unele dintre melodiile compuse de el au răsunat la radio, interpretate de artiști precum Fuego sau Alexandru Jula, în colaborare cu bunul său prieten, regretatul profesor Sergiu Strătulă.
Dar poate cea mai frumoasă parte a poveștii sale nu e scena, ci școala nevăzută de muzică pe care a clădit-o prin mâinile sale. Zeci de tineri – unii ajunși azi artiști, alții doar iubitori de frumos – au trecut pragul sălii lui de repetiții. Acolo au învățat nu doar note, ci și omenie, modestie, dăruire.
Pentru toți acești copii, Stelică Ene nu a fost doar profesorul de muzică. A fost cel care i-a învățat că arta este o formă de prietenie.
Anii au trecut, orașul s-a schimbat, iar viața – cu ritmul ei implacabil – i-a luat din jur oameni dragi, printre care și partenera de o viață. Astăzi, cei care-l știu îl zăresc uneori dimineața, la o cafenea din centrul Odobeștiului. Stă la o masă mică, privește oamenii care trec și, din când în când, își lasă privirea să se piardă spre trecut. Poate aude, doar el, cum răsună undeva departe o chitară, o voce, o sală plină.
În acel moment, orașul parcă își trage aer în piept – pentru că știe că acolo, printre amintiri, bate încă inima omului care l-a făcut să cânte.
Poate că ar fi timpul ca cei de azi, care poartă grija destinului orașului, să-și amintească de el așa cum se cuvine. Nu pentru fast sau onoruri, ci pentru recunoștință.
Uneori, un simplu gest – o diplomă, o mulțumire, o strângere de mână – cântă mai frumos decât o fanfară întreagă.
Eu, autorul acestor rânduri, știu bine ce a însemnat Stelică Ene. Cândva, demult, la o cafea, o vorbă spusă de el mi-a schimbat drumul vieții. Poate atunci m-am convins că muzica nu e doar artă – e destinul însuși, pus în mâinile unui om care știe să o slujească.
Pentru toate acestea – pentru cântecele, serile, tinerii, amintirile și oamenii legați prin tine – îți mulțumim, Stelică Ene.
Pentru că, atâta timp cât se vorbește despre tine, Odobeștiul nu va tăcea.
