Vreau să dau mită medicilor și întregului personal medical de la UPU și Chirurgie
”Cinstește pe medic” zice Biblia,... „căci ai trebuinţă de el.”
Da, aţi citit bine! Vreau să dau mită acest articol, cu amabilitatea și îngăduinţa Ziarului de Vrancea, medicilor și întregului personal medical care încadrează secţiile de Primiri Urgenţe și Chirurgie ale Spitalului Judeţean de Urgenţă “Sf. Pantelimon” din Focșani.
Nu pentru că ar fi răsturnat munţii sau ar fi descoperit imposibilul în medicină! Pur și simplu, vreau să le ofer mită acest folos laudativ, așa cum aș oferi aplauze pianistului din sala de spectacol, după ultima notă care mi-a înnobilat sufletul. S-ar putea, însă, ca după interpretările originale ale oamenilor legii din ultima vreme, să fiu arestat, în ambele cazuri: atât aplauzele, cât și acest articol putând fi ușor asociate ca fiind foloase necuvenite pentru cei care le-au primit, ei fiind de fapt plătiţi de stat sau de spectatori să facă acele meserii. Greșeala lor ar consta – așa cum prevede legea - în faptul că nu le-au refuzat, le-au acceptat și le-au primit, iar pe baza acestor foloase, și-au sporit clienţii, pacienţii, spectatorii… Dacă se va întâmpla așa, atunci îmi asum săvârșirea acestei infracţiuni de dare de mită și consecinţele ei! Numai că, dacă salariile nu ajung, nici pentru medic, nici pentru pianist, atunci consider că am dreptul să vin cu acest folos și să întregesc răsplata mea pentru munca extraordinar de preţioasă pe care o fac acești oameni. Medicii sunt oamenii în mâinile cărora ne punem viaţa noastră, cu speranţa că ei vor ști ce să facă cu ea. Și, cum ar spune românul, merită toţi banii!
Recunosc, percepţia mea era una oarecum deformată privind atitudinea personalului medical din orice spital românesc, poate pe bună dreptate, viaţa oferindu-mi nenumărate prilejuri să văd multe lucruri, încă de la 20 de ani, prin cele mai mari spitale ale ţării, pe unde am umblat și mai umblu încă, pentru a-mi salva o persoană dragă din familia mea. De aceea, sceptic, suportam cu stoicism o durere abdominală parșivă care se rostogolea prin intestinele mele, din ce în ce mai obraznică. O greaţă se ridica treaptă cu treaptă spre gât, iar prin jur nu era niciun loc pe unde să deversez ceva urât mirositor. Mi-am propus să rezist până la UPU, deși cineva umbla cu furca ascuţită prin burta mea, de parcă voia să înţepe șobolani.
După cum se răsuceau geamurile salvării am dedus că am ajuns la intrarea de la Urgenţe. Ușile s-au deschis și targa - cu tot cu orizontalul meu trup - s-au strecurat în interiorul secţiei. Din acest moment, toate acele percepţii ale mele despre asistenţi ursuzi, medici repeziţi şi vorbe ridicate ca intensitate au început să fie spulberate una câte una. Nu-mi venea a crede ce se întâmplă, că se poate vorbi și frumos și calm, și prietenește, și părintește, chiar. Niște chipuri de asistenţi amabili se perindau pe deasupra patului meu, fiecare având o misiune bine stabilită. Un medic exigent superviza totul cu precizie: verificări rapide, măsuri rapide, întrebări rapide, intervenţii rapide, analize rapide, radiografii, echografii, computer, toate s-au succedat rapid într-o derulare armonioasă, incredibilă. Medici pe specialităţi erau chemaţi la paturile bolnavilor și se luau decizii… A venit și decizia pentru mine: intervenţie chirurgicală! Am uitat de dureri, am uitat să mai strâng din dinţi! Am căscat doar ochii pe care îi aveam deja căscaţi! Era pentru prima oară când corpul meu avea să simtă fineţea și gustul bisturiului unui chirurg. Într-o oră eram deja pe jumătate anesteziat și în altă oră ajunsesem la reanimare. Mai târziu, credeam că am coborât dintr-o navă cosmică, unde zburasem pe lună, coleg cu Gagarin, într-o misiune foarte importantă. Când colo, eram la Reanimare, plin cu furtunuri pe corp, apoi teleportat, ca prin minune, într-un pat alb ca neaua ce curgea dezlănţuită peste geamul salonului, ca în toiul iernii. Mă gândeam la brăduţul de Anul Nou, la Moș Crăciun, la săniuş... Durerea nu mai era. În loc de Moș Crăciun a sosit domnul doctor, care mi-a adus în dar această bineţe în trup, liniștea după care tânjisem atunci când durerile își făceau de cap. Un pat curat, modern, din salonul Chirurgie mi-a fost prieten câteva zile bune, până m-am refăcut și m-am pus pe picioare.
Iarăși mi-au fost demolate prejudecăţile văzând atitudinea personalului din această secţie. Chiar dacă se perindau medici, asistente, infirmiere etc, etc, în mod paradoxal semănau între ele. Nu, nu la chip semănau! La atitudine, la comportament, la amabilitate, la generozitate, la grijă, la atenţie. Măi, să fie! Ce s-o fi întâmplat cu spitalul judeţean? Fără să exagerez, decât un pic, spun că, surprinderea mea a fost mare să constat asta, deoarece comportamentul era același cu toţi pacienţii, nu numai cu mine, deși, să recunoaștem, sunt fel și fel de oameni care aterizează acolo, fiecare cu necazurile lui medicale.
Vreau să “suflu de deochi”, cum îmi zicea mama în copilărie, să nu deochi cumva personalul secţiei Chirurgie, începând cu medicii care veneau, nu numai la ora de vizită, ci și din când în când, uneori chiar și de trei ori pe zi, să vadă cum se simt pacienţii operaţi, sau care urmau să ajungă pe masa de operaţie.
Așadar, cred cu tărie că Spitalul judetean “Sf. Pantelimon” Focşani și-a schimbat faţa, cel puţin din punct de vedere al personalului medical și al întregului colectiv care lucrează acolo, indiferent de funcţie, orice s-ar spune. Şi mai cred că pe zi ce trece, atât ca dotare, cât și ca implicare, personalul medical și auxiliar se va perfecţiona și va deveni unul tot mai profesionist și cu standarde acceptabile.
Vă mulţumim, oameni frumoși, care, uneori, chiar ne redaţi viaţa și speranţa că doar ajutându-l pe cel aflat în necaz, ne vom mântui, vom putea trăi cu toţii într-o lume mai bună, din ce în ce mai umană.
Gheorghiţă Mocanu scriitor USR
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
